Anne Morrow Lindbergh – femeia din umbra soțului celebru

Melanie Benjamin este una dintre cele mai cunoscute autoare de ficțiune istorică, fiind încântată să scormonească prin cotloanele trecutului și să aducă la lumină viața intimă a unor personaje celebre, asumându-și principiul că întâmplările sunt pentru istorici, iar emoțiile sunt provincia scriitorilor.

Bestseller Gaudeamus 2019, Soția aviatorului, romanul publicat în 2013 și tradus în 2019 la Editura Humanitas Fiction de către Cornelia Dumitru (după ce în 2018 scriitoarei americance i-a fost tradus la aceeași editură romanul Lebedele de pe Fifth Avenue), are în centrul său o femeie extraordinară, ce a trăit însă în umbra soțului celebru. Anne Morrow Lindbergh a fost soția celebrului aviator Charles Lindbergh, primul care a zburat cu avionul din America la Paris, fiind vedeta indiscutabilă a anului 1927. 

Melanie Benjamin reușește în această carte să o facă pe Anne eroina propriei povești, în timpul vieții fiind eclipsată de personalitatea dominant-eclatantă a soțului. Dovadă stă și faptul că pe site-ul NASA, este prezentată astfel: „Anne Morrow Lindbergh: Wife, Pilot, Literary Light”.

 După o lectură foarte atentă a jurnalelor intime ale lui Anne Lindbergh și a corpusului comun de scrisori schimbate de cei doi în cei peste 40 de ani de căsnicie, Melanie Benjamin a scris un roman în care a pus în prim-plan viața acestei femei care s-a trezit, spre supriza tuturor, dar mai ales a ei, „soția” celebrului aviator, bărbatul curajos, frumos, fascinant, dar și cu multe defecte. Vocea narativă a romanului îi aparține lui Anne, iar alternanța planurilor temporale (din 1927 până în 1974) oferă o dublă perspectivă asupra întâmplărilor și trăirilor: cea brută, imediată, dar și cea detașată, limpezită.

Romanul, aflat în curs de ecranizare, surpinde atât procesul de pierdere a propriei identități a femeii îndrăgostite de literatură, care ajunge pilot doar pentru a-și ajuta soțul să-și ducă la bun sfârșit proiectele de cucerire a aerului, dar și pașii grei făcuți pentru a se putea vedea pe sine, cu nevoile și bucuriile proprii.

Fiica ambasadorului Statelor Unite în Mexic, absolventă de filologie și pasionată de citit și scris, intelectuală timidă, odată devenită soție, Anne Morrow va deveni prima americancă care a obținut licența de pilot de planoare, printre primii radiotelegrafiști cu licență, copilotul soțului ei în zboruri lungi și foarte periculoase. Dar dincolo de aceste ipostaze istorice, publice, a existat și o viață de familie extrem de agitată, plină de suferințe și chiar tragică. Romanul ne înfățișează o multitudine de ipostaze intime ale femeii Anne Lindbergh: hăituită de presă, de fanii și de admiratoarele soțului său, mamă căreia i se răpește și i se ucide primul copil, femeie căreia soțul îi interzice să-și exprime durerea, slujnica șoțului, mamă care se ocupă singură de copii, soțul fiind din ce în ce mai mult și mai des plecat,  femeie care asistă neputincioasă la comportamentul tiranic al soțului față de ea și față de copii, soție înșelată care descoperă înainte de moartea soțului că acesta mai avea alte trei relații rotunjite cu alți șapte copii, o soție obligată să învețe să trăiască singură, dar și o femeie care nu își poate ignora la nesfârșit propriile nevoi și care se trezește:

 „Aveam nevoie să mă uit la femeile acelea, la femeile acelea normale, legate de pământ, cu vieți așa diferite de a mea. Și aveam nevoie să văd prin ochii mei, nu ai lui Charles. Eram atât de obișnuită să văd lumea din spatele lui, sau de lângă el; vederea noastră era mereu exact aceeași. Ca și cum purtam amândoi o singură pereche de ochelari”.

Anne devine o femeie care reușește să se cunoască și să devină stăpână pe propria viață, odată cu reîntoarcerea la literatură și cu reușita de a scrie o carte despre ea însăși, nu despre zborurile soțului: „«Scoicile.» Ăsta a fost primul titlul pe care mi l-am imaginat pentru o serie de eseuri, de idei la care-mi stătea gândul deja de câțiva ani. Cochetasem cu ideea de a compara stadiile vieții unei femei cu diverse scoici; ghiocul, răsăritul dublu, argonautele, alte câteva. Fiecare perfectă, fiecare diferită, fiecare slujind unui scop aparte; ispititoare, luate una câte una, dar luate ca o colecție, un fel de festin desăvârșit. Sau o viață desăvârșită. Viața unei femei, veșnic în schimbare, găzduind, apoi lepădând îndatoriri vechi pentru altele noi; așteptările cuiva pentru ale altcuiva, până când devine în sfârșit, triumfător, mai puternică. Desăvârșită.”.

Grație empatiei puternice și a documentării temeinice, Melanie Benjamin a reușit să o scoată pe Anne Morrow Lindbergh din umbra celebrului soț și să ne-o înfățișeze în complexitatea sa lăuntrică, în finalul romanului adevărata măsură a puterii sale fiind dată de iubire și iertare, care, în cazul său, se dovedesc a fi mai mari decât trădarea suferită. Anne Morrow Lindbergh a murit în anul 2001, după moartea soțului aceasta continuând să fie un personaj aflat în centrul atenției publice, ducându-și mai departe, cu demnitate, propria poveste.

Melanie Benjamin, Soția aviatorului, Traducere din engleză și note de Cornelia Dumitru, Editura Humanitas Fiction, 2019

Misterele unui râu neguros și ascunzișurile firii umane

Din 2006, când a publicat primul roman, Diane Setterfield s-a impus ca autoare ce revitalizează proza clasică, în special romanul gotic, mizând pe fascinația tainelor. Însă autoarea nu lasă misterul întâmplărilor terifiante să pună stâpânire pe roman, ci oferă subtil explicații raționale ce par ascunse în spatele secretelor de nedeslușit.

Mottoul romanului A fost odată un râu plasează romanul în această atmosferă neînțelesurilor, a misterelor, a interpretabilului: „Dincolo de marginile acestei lumi se întind alte lumi. Sunt locuri pe unde poţi să treci dintr‑o parte într‑alta. Un astfel de loc se află aici”. Ca și unul dintre fragmentele descriptive de la începutul romanului: „Noaptea, iar povestea asta începe noaptea, podul era înecat în beznă, astfel încât abia când urechea prindea vuietul adânc şi nemărginit al puhoiului de apă erai în stare să întrezărești prin fereastra aia întinderea întunecimii nestatornice care curgea și își schimba necontenit unduirea, luminată neguros de propria forţă”.

Un râu tenebros, un han condus de o femeie și multe povești pline de mister, spuse tihnit și provocator – acesta este fundalul pe care vor crește întâmplările. Acțiunea romanului e plasată în secolul al XIX-lea, în Anglia, iar viața personajelor curge precum râul Tamisa, o călătorie imprevizibilă, cu schimbări de direcție, lipsită adesea de posibilitatea de a fi controlată de voința omului.

Pe ușa hanului „Lebăda”, într-o seară de decembrie a anului 1887, în plin ritual al spunerii poveștilor, intră un bărbat necunoscut purtând în brațe ceea ce la început pare o păpușă. Apoi cei prezenți constată că este o fetiță de aproximativ patru ani. Care pare moartă. Dar e vie. Însă nu vorbește. Mister? Miracol? Vrajă?

În jurul asumării identității acestei fetițe se pornește un veritabil război, căci paternitatea îi este revendicată din trei direcții: Amstrong, fermierul de culoare al cărui fiu vitreg ar putea fi tatăl fetiței,  soții Vaughan – cei cărora le dispăruse în urmă cu doi ani o fetiță, dar și îngrijitoarea de la biserică, a cărei soră înecată cu mulți ani în urmă pare a fi revenit de pe lumea cealaltă. Poveștile inventate sunt înlocuite de o poveste în care se lasă prinși mai toți locuitorii zonei.

Toate cele trei posibilități par rezonabile până la un punct, în miezul misterului cuibărindu-se o singură certitudine deloc liniștitoare: fata a apărut din râu. De altfel, râul este suprapersonajul romanului, din care izvorăște mare parte a atmosferei gotice. După meandrele-i misterioase pare a se conduce și viața locuitorilor de pe malurile sale.  Dar nu doar viața acestora, ci și cursul poveștilor și al poveștii care le înglobează.

Citit în cheie psihologică, A fost odată un râu este și un roman al pierderii, surprinzând felul diferit  în care oamenii se raportează la pierderea unei ființe dragi. Personajele se află în proces de negare, își spun singuri poveștile care le convin, pentru a depăși suferința, își construiesc vieți reale bazate pe poveștile inventate  de ele însele. Apariția fetiței scoate la iveală răni nevindecate și fantome personale, secrete. Ascunzișurile firii umane  fac parte din misterul lumii.

Ca la Sadoveanu, în prim plan trece frumusețea și plăcerea spunerii poveștilor, hangița alegându-l ca soț pe bărbatul care știe să spună  povești. Așa își va câștiga Joe  existența, atrâgând clienții cu darul de a spune povești. De altfel, finalul romanului reia explicit legătura dintre râu, viețile oamenilor și povești: „Stând la cârma lui Collodion, care îşi urma drumul, Daunt a recunoscut că râul e ceva prea cuprinzător ca să poată încăpea în vreo carte. Maiestuos, viguros, insondabil, el se arată îngăduitor cu treburile oamenilor, până într-o zi când se poate întâmpla orice. Astăzi îţi învârte o roată ca să macini arpacaşul, mâine îţi inundă ogorul. Privea apa care se scurge pe lângă vas luând minţile multora cu false speranţe, creând impresia, prin sclipiri de lumină, că ar purta cu el fărâmituri din trecut ori din viitor. Avusese multe înţelesuri pentru mulţi oameni de-a lungul anilor; în cartea lui a adăugat despre asta un mic eseu”.

Personajele romanului sunt pitorești, multe dintre ele purtătoare de mister. Quitley este luntrașul mut, suspendat între două lumi, cel care și-a adus înapoi fetiția de pe lumea cealaltă, în schimbul rămânerii sale între viață și moarte, cu prețul vieții, dar și cu prețul morții. Doamna Constantine, percepută de ceilalți drept vrăjitoare, pretinde că pune în practică știința emoțiilor, pe care o studiase împreună cu soțul în America. Doamna Bliss își ține mereu acoperit un ochi: „Oamenilor nu le place să fie cunoscuţi pe dinăuntru, iar eu am avut necazuri din pricina asta mai mult decât o singură dată. M-am învăţat să ţin pentru mine ce văd. Bine, nu înţelegeam decât ce putea să înţeleagă cineva de vârsta mea. Îmi pare că, pentru mine, era un fel de apărare. Însă, pe măsură ce-am crescut, mi-a plăcut din ce în ce mai puţin. E o povară să știi prea mult. Când am împlinit cincisprezece ani, mi-am cusut primul petic, şi de atunci l-am purtat tot timpul. Bineînţeles că toată lumea își închipuie că mi-e ruşine de ochiul ăsta. Ei cred că îmi ascund urâţenia, dar, de fapt, eu ascund urâţenia lor”.

Tot cu puteri uimitoare este și cel mai fermecător bărbat din carte - fotograful Daunt, cel care vede dincolo de suprafețele oamenilor și ale întâmplărilor,  dar cu ajutorul fotografiilor pe care le face, cu ajutorul luminii.

Descrieri sinestezice ale naturii, suspans, povești de dragoste, secrete murdare de familie, mister, crime, mituri, perspective științifice se adună și formează cursul unei povești frumoase, cu suprafețe învolburate și adâncimi ce nu se lasă ușor întrezărite.

Diane Setterfield, A fost odată un râu, traducere din engleză de Florica Sincu, Humanitas Fiction, 2019

Narcoticele, o poveste

Volumul Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură semnat de Andrei Oişteanu este o carte-eveniment care decelează, într-o manieră remarcabilă, taine înţelenite din istoria mentalităţilor şi a culturii româneşti. De altfel, nici în alte culturi nu cred să mai existe o lucrare de o vastitate asemănătoare. Plecînd din Antichitate şi ajungînd la trupele hip-hop din zilele noastre, Andrei Oişteanu a străbătut în lung şi-n lat, la pas, cu multă pasiune şi răbdare învelişurile temporale ale culturii noastre (şi nu numai) şi a scotocit detectivistic prin sertare şi colţişoare, adunînd probe nu pentru a demasca şi a acuza, ci pentru a scrie o poveste captivantă despre locul pe care l-au avut plantele narcotice şi halucinogene în viaţa oamenilor, de-a lungul timpului.  Deşi accentul cade pe formele şi pe evoluţia fenomenului în spaţiul românesc, analiza este, în acelaşi timp, şi una comparativă, trăgînd foloasele unei temeinice contextualizări cvasiuniversale a fenomenului.

Spun poveste, căci, în ciuda faptului că ne aflăm în faţa unui demers academic de 500 de pagini, rezultat dintr-o cercetare (cu siguranţă anevoioasă, dată fiind „intimitatea“ subiectului) întreprinsă de-a lungul a mai bine de douăzeci de ani şi care integrează surse şi tipuri de discursuri dintre cele mai diverse (istorice, etnologice, antropologice, sociologice, mitologice, religioase, literare, etimologice, lingvistice, arheologice, epistoliere), abordarea elastic-dezinvoltă a unei teme, pînă nu demult ascunse sub preşul de la intrare, face ca vasta materie să respire de-a dreptul „omeneşte“, nicidecum livresc. Andrei Oişteanu recurge la o perspectivă diacronică, fără a refuza parantezele în care se ridică punţi peste timp, atunci cînd conexiunile se dovedesc ilustrative, iar semnificaţiile colaterale sînt esenţiale pentru a capta concentric sensul sau pentru a aduce argumente în plus pentru susţinerea unor supoziţii. De remarcat că autorul se dovedeşte extrem de atent în a face distincţia între certitudine şi presupunere, de aceea verdictelor absolutiste le sînt preferate focalizările multiple din care cititorul îşi poate trage şi singur concluziile.

Volumul este structurat în două mari părţi: „Narcotice şi halucinogene în spaţiul carpato-dunărean. Utilizarea cu caracter religios şi magico-ritual a plantelor psihotrope“ şi „Narcotice şi halucinogene în cultura română modernă“, fenomenul fiind circumscris, în primul rînd, la un nivel general, urmat de particularizări ce vizează atenţia acordată narcoticelor de către scriitorii şi savanţii români, atenţie concretizată în urmărirea unor narcotizări reale sau „fictive“, cele din urmă fiind, din punctul de vedere al autorului, extrem de importante, pentru că ne dezvăluie necenzurat modul în care se raportează aceştia la fenomenul în sine.

Prima parte se situează în prelungirea preocupărilor de etnologie botanică ale folcloristului bucovinean Simion Florea Marian şi a studiilor de mitologie comparată şi de istorie a mentalităţilor ale lui Mircea Eliade, avînd drept protagonişti celebrele plante cu care strămoşii noştri se intoxicau voluntar sau involuntar, individual sau colectiv: mătrăguna, măselariţa, muscariţa, somnoroasa, macul, laurul, cucuta, mutătoarea, odoleanul, cornul-secarei, talpa-gîştei, buretele pestriţ, neghina, pirul, viţa-de-vie, iedera, dafinul, bozul, pelinul, sînzîienele, avrămeasa, tutunul etc. Avem descrise, alături de superstiţii şi legende, ritualuri de culegere, de transportare, de preparare, de folosire şi, mai ales, efectele reale pe care administrarea plantei le avea asupra subiecţilor dornici să guste şi alte universuri. Timpul şi spaţiul în care se ţes „acţiunile“ se schimbă cu mare viteză, ca şi decorurile. Astfel, vedem ţărani intoxicaţi cu miere infestată, cu rachiu de secară contaminată de cornul-secarei sau cu pîine cu pir sau neghină, prilej cu care Andrei Oişteanu ne oferă şi un spectacol etimologic al cuvîntului „zîzanie“, aşa cum o va face, la momentul potrivit, şi cu „chef“ sau „magiun“, toate trăgîndu-şi aromele din fascinantele năravuri cu care erau slăvite plantele noastre. Îi vedem, de asemenea, pe traci recurgînd la fumigaţii euforizante cu seminţe de cînepă, pe medicii din Evul Mediu recurgînd la canabioterapie, pe vrăjitoarele din Antichitate folosindu-se de unguente halucinogene, pe căluşari recurgînd la ritualuri cu plante psihotrope, pe boieri lenevind între narghilele, tabachere şi chisele sau pe morţi care au parte de narcotice menite să le uşureze trecerea în lumea de dincolo. Nu lipseşte nici transformarea acestor obiceiuri cu scop terapeutic sau magico-ritual în toposuri literare, interpretările vizînd texte precum Eneida, Odiseea, Povestea lui Harap-Alb, Vrăjitorul din Oz, Măgarul de aur sau Georgicele.

În cea de-a doua parte, care este şi cea mai consistentă, autorul se strecoară cu mult farmec şi cu multă dibăcie în vieţile şi operele gînditorilor români, urmărindu-se, în special, felul în care consumul narcoticelor (care cunosc o gamă foarte largă) a trecut din viaţa scriitorilor în viaţa personajelor sau în textele poetice, provocînd chiar modificări ale canonului estetic, în strînsă legătură cu gradul de acceptabilitate socială sau problemele legislative. După cum observă Andrei Oişteanu: „Consumul de narcotice din secolul al XIX-lea (mai ales de opium şi morfină) devenise subiect literar, iar literatura stupefiantelor a trezit curiozitatea cititorilor şi a încurajat la rîndul ei consumul de stupefiante. Realitatea şi ficţiunea s-au potenţat reciproc“. Abordarea cronologică îi permite cercetătorului să distingă modificările de ansamblu legate de consumul de droguri sau de raportarea comunităţii la acest fenomen, cele mai semnificative modificări înregistrîndu-se după Primul Război Mondial: „În perioada de trei decenii dintre Primul Război Mondial şi instaurarea comunismului în România, s-au schimbat pattern-ul narcofiliei şi portretul robot al consumatorului de narcotice şi halucinogene. Nu mai era vorba de domnitorul sau boierul (sau chiar de tîrgoveţul) din epoca fanariotă care «bea afion» pentru a fi «cu kyef», după tabietul turcesc. Nu mai era vorba nici de bonjuristul «progresist», care învăţa la Paris nu doar «la gît cravatei cum se face nodul», ci şi cum se ţine «în dinţi ţigara lungăreaţă». În fine, nu mai era vorba nici de studentul postpaşoptist care se întorcea din Occident (mai ales de la Berlin şi Viena) cu gustul morfinei în sînge“. Odată cu războiul, se va recurge masiv la morfină şi la alte narcotice, fenomen ce va determina şi o inflaţie a consumului sau, cel puţin, a interesului şi în rîndurile scriitorilor sau ale medicilor. Aceasta pînă în 1947, cînd „cade ghilotina literaturii proletcultiste“.

Răsfrîngerea fenomenului va fi urmărită îndeaproape şi în operele literare. Marele merit al lui Andrei Oişteanu este acela de a recurge la o lectură care circulă mereu între viaţă şi text, oglindind, pe de o parte, lumea în care a trăit scriitorul, iar pe de altă parte, maniera în care existenţa s-a transformat în literatură. Lista scriitorilor care au recurs la narcotice fie ca anestezice, fie pentru a experimenta reacţiile produse de acestea, sau care şi-au populat scrierile cu narcomani, fără a se putea dovedi că şi autorul consumase amestecurile respective, este mai lungă decît ne-am fi aşteptat, pe ea figurînd numele lui Maiorescu, Eminescu, Odobescu, Davila, Carmen Sylva, Macedonski, Mateiu Caragiale, Pillat, Max Blecher, Panait Istrati, Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu, Sorana Gulian, Ioana Postelnicu, Henriette Yvonne Stahl, Vasile Voiculescu, Ion Barbu, Tudor Vianu, Ion Vinea, Emil Botta, Tristan Tzara, Paul Celan, Eliade, Cioran, Eliade, Victor Brauner, Benjamin Fondane, Geo Bogza, Gellu Naum, neurologul Gheorghe Marinescu, pictorul Corneliu Michăilescu, Petru Comarnescu, Culianu, Andrei Codrescu, Dragoş Bucurenci, Alexandru Vakulovski etc.

Pentru Andrei Oişteanu, fiecare caz este special, căutarea şi interpretarea referinţelor, a metaforelor, a simbolurilor, a senzaţiilor se fac din unghiuri diferite, evidenţiind pentru fiecare scriitor în parte maniera în care acesta se raportează la narcotice. Prezentarea esenţializată a documentelor şi lipirea ligamentelor acestora sînt săvîrşite cu naturaleţea ce decurge dintr-o familiarizare desăvîrşită cu subiectul abordat. Nu lipsite de importanţă sînt şi cele peste 70 de ilustraţii (gravuri, xilogravuri, fresce, desene, picturi, stampe, ilustraţii, miniaturi, fotografii) strînse din toate colţurile lumii şi care sporesc farmecul volumului, ajutînd cititorul să simtă şi mai bine atmosfera fiecărei epoci. 

Un personaj cu sindrom Asperger

http://suplimentuldecultura.ro/29156/un-personaj-cu-sindrom-asperger

În 2013, scriitorul australian Graeme Simsion publica romanul The Rosie Project, care a devenit unul dintre preferatele lui Bill Gates. Ca­r­tea a fost tradusă în aproape patruzeci de limbi, povestea de dragoste dintre un bărbat cu sindrom Asperger și Rosie cucerind cititorii. La mai puțin de doi ani distanță, Graeme Simsion a publicat un nou roman, continuare a primului, dar care se poate citi și independent – Efectul Rosie, în centrul său fiind tot cei doi tineri, trecuți de faza de îndră­gostire, plecați din Australia și stabiliți în New York, acum fiind căsătoriți.

Don Tillman are patruzeci de ani, este profesor de genetică și știe că sindromul Asperger de care suferă îl face special, având „circuitele conectate altfel“, așa cum îi va spune Rosie într-un moment tensionat. Probabil aspectele ce țin de acest sindrom sunt mult mai puțin cunoscute decât cele asociate autismului, cu care de altfel este adesea confundat. Principala privare pe care i-o produce sindromul Asperger individului este aceea de a empatiza cu ceilalți, de a le înțelege emoțiile și nevoile emoționale și de exprima la rândul său emoții, de a opera cu limbajul emoțiilor, ceea ce provoacă un soi de incompetență socială.

Efectul Rosie ne oferă o perspectivă cuprinzătoare, atât din interiorul personajului, cât și din exterior, căci Don este căsătorit cu Rosie, care este medic rezident, și are alți șase prieteni care, într-un fel sau altul, au legătură cu domeniul psihologiei. În plus, abordarea, deși cât se poate de serioasă, este plină de umorul provocat de consecințele imprevizibile ale unor acțiuni sau replici.

Prin urmare, personajul nu este privit prin prisma unor oameni comuni, incapabili să înțe­leagă manifestările acestui sindrom. Iar una dintre reușitele cărții este aceea de a ne arăta că, în ciuda raționamentelor logice perfecte cu care se raportează la realitatea văzută în cele mai mici detalii și în ciuda incapacității de a exprima emoții, individul cu sindrom Asperger nu este totuși lipsit de emoții, ba chiar trăiește emoții puternice. Doar că acestea nu ajung la ceilalți sau ajung într-o formă denaturată, ceea ce provoacă complicații bilaterale.

Un personaj cu care nu ai cum să nu empatizezi

Dincolo de calcule, abilitatea de a analiza motivații umane e deficitară, ca și aceea de a descifra sem­nificații social-umane. Pe Rosie o iubește foarte mult, dar aceasta ajunge să-i fie soție ca rezultat al „proiectului soția“ și, deși o iu­bește, nu se gândește să-i spună asta de mai multe ori:

„— Nu încerca s-o sufoci cu argumente. Și nu uita să-i spui c-o iubești.

— Știe asta.

— Când i-ai zis ultima dată c-o iubești?

— Sugerezi că ar trebui să-i comunic asta de mai multe ori?

Dragostea e o stare continuă. Și starea asta nu suferise modificări semnificative de când ne căsătorisem – poate intervenise o diminuare a limerenței, a iubirii necondiționate, dar mi se păruse inu­til să-i furnizez lui Rosie un raport de progres în această privință“.

Graeme Simsion reușește să creeze un personaj cu care nu ai cum să nu empatizezi, căci îl pune în circumstanțe în care primează onestitatea și umorul uneori involuntar, iscat chiar din dorința de a ajuta, de a înțelege și de a face ce e bine. Cu atât mai mult cu cât Don este pus într-o situație extremă: după ce se căsătorește cu Rosie, căsătoria fiind de neconceput pentru el până la întâlnirea cu aceas­ta (și este rezultatul aplicării unui chestionar menit să îi asigure femeia perfectă), se trezește că, fără a fi vreodată planificat, va fi tată. Și va trebui să înțeleagă noile nevoi ale soției sale, să se adapteze la ele și să se pregătească el însuși pentru noul rol. Și pentru asta recurge la fel și fel de ra­ționamente și de­ducții logice, face muncă de cercetare, studii de caz. Devine expert în parenting și hrană sănătoasă. Îi cere tatălui său să proiecteze și să construiască un pătuț inedit, cu izolare fonică, dar mișcările copilului îl lasă rece și nu înțelege nici de ar fi fost bine să-și însoțească soția la ecografie. Tehnic și științific atinge perfecțiunea, dar emo­țio­nal face totul pe dos, determinând-o pe Rosie să ia în calcul despărțirea.

Sunt multe situațiile din ro­man în care intențiile sale bune capătă în viața socială alte cono­tații și multiplele perspective pe care le aduce împreună Graeme Simsion fac să ajungă la cititor niveluri de trăire și înțelegere diferite. Privind la joaca unor copii dintr-un parc, încalcă o regulă știută de toți, dar nu și de el: aceea de a nu se apropia de un copil într-un parc de joacă. Astfel ajun­ge în arestul poliției și e nevoie de anchete sociale care îi complică și mai mult existența. Lucrând și cu jumătate de normă într-un bar, când vine momentul să-i propună unei femei mai pli­nuțe un coctail, îi spune acesteia, jignind-o fără să-și dea sea­ma, că, în cazul în care e gravidă, ar trebui să ia o băutură fără alcool. Încercând să o convingă pe Rosie să nu plece în Australia, devine suspect de terorism, determinând întoarcerea unui avion.

Viața este o problemă științifică ce trebuie rezolvată

Va recunoaște cu luciditate, la un moment dat: „Am foarte multă experiență în gestionarea penibilului, care a fost rezultatul lipsei mele de sensibilitate față de alții“.

Pentru Don, viața este o problemă științifică ce trebuie rezolvată și, dacă reușește să fie soț, marea dilemă a tuturor este dacă va putea rezolva și ecuația în care va fi tată. Anxietatea asociată perspectivei ca un bărbat cu sindrom Asperger să devină părinte este trăită acut de toți cei implicați, știind dificultățile de relaționare pe care le are Don și pe care, înaintea tuturor, le conștientizează mai ales el: „Eram un schilod, un infirm, un individ incapabil să dezvolte sentimentele necesare care să genereze un comportament normal. Răspunsul meu emoțio­nal venea doar în relație cu Rosie. Era de un nivel foarte ridicat și, dacă aș fi fost capabil să redi­rec­ționez o parte din sentimente înspre copil […], atunci problema ar fi fost rezolvată“.

Graeme Simsion a empatizat profund cu personajul său deloc convențional și l-a plasat într-o poveste romantică, datorită căreia avem posibilitatea de a ne raporta diferit la „ciudații“ de lângă noi, empatizând la rândul nostru cu limitele lor genetice. Și, în cazul romanului Efectul Rosie, empatizăm cu efortul și perse­ve­rența personajului care își conș­tientizează și își acceptă anorma­litatea, străduindu-se să le ofere celor din jur confort emo­țional, fie și pe baza raționa­men­telor, a logicii, victoriile sale de natură interpersonală fiind cu atât mai mult de apreciat.

Graeme Simsion, Efectul Rosie, traducere din limba engleză și note de Ines Hristea, Polirom, 2019

Așteptarea – pasivitate sau travaliu interior complex?

Așteptarea și răbdarea. Imposibil de separat și tare greu de controlat pentru cei mai mulți dintre noi. În urmă cu ani buni, am dat în teatrul lui Eugen Ionescu peste o replică de care m-am lipit: „Eu nu pot trăi decât așteptând ceva”. Ascundea în ea ceva din miezul vieții, dinamica senzației de a fi viu, și nu de puține ori le-am cerut elevilor mei să discutăm despre așteptare sau să elaboreze texte argumentative raportându-se la afirmația lui Ionescu. Pe cât de motivantă este această idee a omenescului așteptărilor  - mărunte sau fundamentale - , pe atât de împovărătoare devine atunci când pășim pe tărâmul iubirii, căci în acest context așteptarea presupune și singurătate, și presiunea timpului ireversibil, și incertitudine.

În volumul Așteptarea Penelopei, Aurora Liiceanu își propune să scrie despre „așteptare ca alegere voluntară  a unei persoane” și îi urmărește serpentinele în cazul unor  personaje celebre, care au iubit, așteptând. Realitatea psihologică a acestor „așteptători” e un tărâm generos și cred că mulți dintre noi suntem în căutarea înțelegerii care să ofere răspunsuri la problema așteptării care se transformă uneori în obsesie. Aurora Liiceanu alege trei femei (Penelopa - mitica soție a lui Ulise, Hadley - prima soție a lui Ernest Hemingway, și Eszter - eroina lui Sándor Márai) și trei bărbați (Gatsby al lui Scott Fitzgerald, Florentino Ariza - personajul principal din Dragoste în vremea holerei și niponologul Donald Keene) pentru a găsi un răspuns la întrebări precum „ce îi face pe unii să aibă răbdare, dincolo de temperament” sau „în ce fel se cuantifică cu adevărat așteptarea”.

Recurgând la așteptare ca nouă grilă de lectură, Aurora Liiceanu încearcă să surprindă tumultul vieții interioare a personajelor – ezitările, neliniștile, îngrijorările, descurajările, temerile, tristețea, în funcție de particularitățile psihologice ale fiecăruia și să vadă dacă nu cumva așteptare înseamnă și amânare, tergiversare, pasivitate, teamă de conflict, frica de viață, iresponsabilitate, imaturitate. Sau pur și simplu o formă a iubirii autentice.

Citind cartea, mi-a făcut plăcere să intru din nou, condusă de acest liant al așteptării, în povești care îmi erau dragi, mi-am amintit scene și replici pe care le credeam uitate și am privit altfel în lumea interioară a acestor oameni (de hârtie sau nu). Cel mai mult mi-a plăcut capitolul dedicat lui Gatsby și interpretarea pe care Aurora Liiceanu o oferă agitatei sale așteptări care ar fi putut avea drept recompensă reînnodarea relației cu Daisy:

„Măreția lui Gatsby, așa cum apare în titlul cărții lui Scott Fitzgerald, este capacitatea lui de a se iluziona. Sfârșitul lui arată că nu a avut abilitatea de a separa idealul de real.

Fără îndoială, a fost un șarlatan, dar și un visător romantic și tragic. Pentru a-și îndeplini visul, el s-a reinvetat, și-a creat o altă identitate, a devenit cineva care se potrivea cu personajul îndrăgostit din visul lui. A vrut să-și împlinească visul repetând trecutul și în final a descoperit că trecutul era mort, prezentul era artificial și viitorul nu exista. Nu exista niciun viitor pentru el. Așteptase în zadar.

Să fi fost Gatsby victima propriilor iluzii? Așa pare. A fost un iluzionist, dar nu le-a creat iluzii altora, ci lui însuși. A fost propriul său iluzionist”.

În analiza dedicată romanului Dragostea în vremea holerei, cei 51 de ani, 9 luni și 4 zile de așteptare la care rezistă Florentino, îi oferă autoarei și prilejul de a pune în discuție relația dintre longevitate și intensitate în cadrul unei relații de iubire. „Prestigiul duratei este dat de posibilitatea măsurării, știm câți ani au fost împreună cei doi, pe când intensittaea iubirii este greu de măsurat. Ea depinde și de potențialul erotic al unei persoane, de temperament, de comportament. Dar putem vedea și că o relație poate dura mult fără să existe intimitate, sex între cei doi. Deci o mare iubire nu înseamnă neapărat o relație lungă. Dar înseamnă o obsesie stabilă”.

Recunosc că, pe alocuri, mi-ar fi plăcut să găsesc mai multă analiză psihologică și mai puțin rezumat al poveștilor literare sau biografice și o viziune analitică integratoare mai nuanțată asupra așteptării ca fenomen psihic sau sufletesc. Dar volumul se adresează unui public țintă mai larg și am înțeles necesitatea redării adesea amănunțite a întâmplărilor. 
Meritul major al cărții rămâne abordarea inedită și alăturarea unor povești de viață reale sau fictive, prin care Aurora Liiceanu crează o imagine în oglindă a relației instabile și adesea contradictorii dintre viața exterioară și cea interior-secretă a personajelor prinse în așteptare,  convingându-ne că în cazul acestora așteptarea nu este nicidecum  o formă de inerție existențială:

„De aceea am căutat personaje din lumea literaturii care sunt prinse în stări de așteptare, bărbați și femei ale căror trăiri, frământări legate de așteptarea cuiva drag sunt descrise amănunțit, dovedind că așteptarea nu este o stare pasivă, ci, dimpotrivă, un travaliu interior complex. Ceea ce câștigă până la urmă este mobilizarea psihologică pentru atingerea scopului de a fi împreună cu persoana iubită”.

                      Aurora Liiceanu, Așteptarea Penelopei, Polirom 2019

Frumusețea efemerului

Sfera umanului răsfrântă în opera lui Kawabata este extrem de nuanțată, ridicată fiind în jurul unor suflete sensibile, vulnerabile, dar și pătimașe. Melancolie, erotism, tristețe, frumusețe, fragilitate, cruzime, idealuri, efemeritate, obsesie erotică, spaime, refugii, puterea artei de a sublima frumusețea și durerea, dragoste oferită, narcisism, plăcere și agonie – sunt doar o parte dintre balansările dedalice în care se zbat personajele sale. Din întretăierea acestora, deseori paradoxală, izvorăște și farmecul unuia dintre cele mai reușite romane ale lui Yasunari Kawabata – Frumusețe și întristare. 

Kawabata își începe romanul din mijlocul acțiunii, înaintarea făcându-se în ambele direcții. Astfel, Oki, un celebru scriitor de 55 de ani, se reîntoarce la Kyōto pentru a asculta bătaia clopotelor din ajunul Anului Nou și pentru a o revedea pe Otoko, de asemenea o pictoriță cunoscută, alături de care își trăise cea mai pătimașă poveste de dragoste, cu 25 de ani în urmă, pe când aceasta avea 16 ani, iar el era deja căsătorit și avea un copil. O poveste de dragoste tragică, terminată cu un copil mort, născut prematur, cu Otoko închisă într-un spital de boli psihice și cu familia lui Ōki marcată pentru totdeauna, cu atât mai mult cu cât toate abisurile și toate scânteierile acestei povești sunt transpuse de Ōki într-un roman dactilografiat chiar de soția sa. Este o carte care îi eternizează iubirea, îl lansează ca scriitor, îi asigură familiei sale confortul material, dar influențează și întregul viitor al fetei, obligate cumva să ducă mai departe viața personajului, scindat între iubire, regrete și resentimente, trăite toate, într-un templu, într-o singurătate atenuată de prezența unei diabolice și frumose tinere, Keiko (care îi este elevă și iubită), în care se va întrupa o absurdă răzbunare.

Ca și în celelalte cărți ale lui Kawabata, și aici găsim fundalul inconfundabil al Japoniei tradiționale. Romanul se deschide cu imaginea splendidă a clopotelor bătute de 108 ori în ajunul Anului Nou, cu scopul de a spăla cele 108 bonnō (porniri rele, emoții distructive): „Vechile clopote buddhiste băteau agale, cu pauze, iar în reverberațiile care te făceau să înțelegi scurgerea timpului simțeai rafinamentul străvechii Japonii”. Ca o veritabilă piesă de artă japoneză, romanul te îndeamnă mai ales la contemplare și la reflecție, Kawabata întroducând în roman foarte multe elemente care țin de conceptul specific culturii japoneze tradiționale -  mono no aware, potrivit căruia secretul vieții constă în puterea de a vedea și de a savura frumusețea efemerului, de a putea simți freamătul vieții pe suprafața lucrurilor.

Scriitorul japonez stăpânește foarte bine tehnica dilatatorie a detaliului, însuflețindu-și personajele cu această putere de interiorizare, de observare a frumuseții temporarului, a frumuseții în stare pură. Astfel, privirile și sufletele se hrănesc cu frumusețea „nimicurilor” trecătoare în profunzimea căror pătrund cu tandrețe: acoperișul de paie „putrezit de umezeală și plin de mușchi, era încântător”, zborul păsărilor este la fel de fascinant ca și culorile apusului sau ca acele uscate de pin căzute pe mușchi, ca dealurile de la apus, ca florile de culoarea lazuritului. Toate oferă motive de bucurie, luminând frumusețea fertilă a uimirii. În această lume ritualizată, o scenă extrem de sugestivă în delicatețea ei este și cea în care la sărbătoarea lunii pline, participanții beau sake dintr-un vas în care se reflectă luna sau cea în care, „în întunericul nopții, luminițe slabe ale lanternelor adânceau sentimentul de efemer al vieții”. Vremelnicia și hotarul absenței sunt celebrate și prin povestea efemeră a prințesei dezgropate la aproape o sută de ani de la moarte, și care purta cu ea în mormânt fotografia pe sticlă a soțului sau a iubitului, imaginea ștergându-se odată cu expunerea la lumină și la aer. Mai rămâne speranța că „frumusețea care dispare într-o clipă poate fi sublimată și readusă la viață de un scriitor, transformând-o într-o operă de artă”.

Această legătură dintre artă și realitate este o altă idee asupra căreia se revine deseori în roman, punându-se în discuție nu doar capacitatea literaturii sau a picturii de a surprinde nuanțele și intensitatea trăirilor, bătaia de aripi a nimicului care zboară, ci și raportul dintre abstract și concret, așa cum apare acesta în literatură și pictură. Dacă Otoko pictează în stil tradițional, realist, Keiko recurge la o manieră abstractă, în timp ce Ōki „învățase să descrie printr-un limbaj simbolic și abstract imagini realiste, concrete. Deși era de părere că, pe măsură ce mergea mai adânc în realism și concret, rezultatul pe care-l va obține va fi, dimpotrivă, unul simbolic și abstract”. Romanul este împânzit de simboluri mai mult sau mai puțin explicite, cititorul savurând jocuri de aluzii și semnificații: mândria și singurătatea bujorului, ciudățenia prunului care făcea atât flori albe, cât și roșii, fără a se ști, de la an la an unde vor apărea unele și unde altele, abstracțiunea grădinilor cu pietre, noima idiogramei omou (a se gândi, dar care în japoneză mai înseamnă și a tânji, a nu putea uita, a fi trist), curcubeul fără culoare etc.

Problematica memoriei și a felului în care timpul schimbă sau păstrează sentimentele este un alt fir ce străbate tăcerile înfiorate și amintirile care inundă ființele proiectate în urmă: „Odată cu trecerea anilor, imaginea împreunării lor devenise tot mai pură în mintea lui Otoko. Dintr-o imagine trupească se preschimbase într-una spirituală. Otoko nu era acum pură, și probabil că nici el, dar acum, douăzeci de ani mai târziu, imaginea îmbrățișărilor lor căpătase puritate. Era ea însăși, dar în același timp nu era ea; era realitate și nu era. Era o imagine spirituală sublimată din ei doi”. Femeia se agață cu toate amintirile de Ōki, de teamă să nu se transforme într-o cochilie goală. Ieșise din camera de spital cu gratii nu pentru că se vindecase de dragostea pentru Ōki, ci pentru că el se imprimase în interiorul ei. Dar iubirea pentru ceilalți se transformă, pe nesimțite, în iubire de sine: „Cei pe care Otoko îi pierduse trăiau încă în inima ei; dar nu mai erau ei, ci se preschimbaseră pe nesimțite chiar în Otoko. Ōki din inima ei nu rămăsese nealterat ci cursese, odată cu ea, prin timp. Amintirile despre el căpătaseră culoarea iubirii de sine și se transformaseră. Otoko nu se gândise niciodată că amintirile de mult trecute erau doar niște năluci, niște demoni orbi. Până la patruzeci de ani trăise singură, fără să iubească și fără să se căsătorească, astfel că era firesc să păstreze acele amintiri triste ca pe ceva de preț, și poate era firesc să le transforme în iubire de sine”.

Pagină cu pagină, zeci de fragmente filigranate, de o frumusețe desăvârșită și o senzualitate enigmatică, foșnesc ușor, mistuitor în cititor: „E un miros plăcut de femeie. Este mirosul pe care-l emană în mod natural pielea unei femei când e ținută în brațe de un bărbat care-i place. Orice femeie face asta, chiar și o fetiță, și e un lucru pe care nu-l poate controla. E un miros care nu numai îi dă curaj bărbatului, ci îl și liniștește și îl mulțumește. Este mirosul prin care femeia spune că-l acceptă”.  O impecabilă poezie a senzualului și a candorii!

                                                                                                        

YASUNARI KAWABATA, Frumusețe și întristare, Traducere din japoneză și note de Florin Oprina, Humanitas Fiction, 2013, 164 p.

Literatură printre violență, crime și droguri

http://suplimentuldecultura.ro/28589/literatura-printre-violenta-crime-si-droguri

Fascinația literaturii turcești, asigurată în spațiul cultural românesc de scriitori precum Orhan Pamuk sau Elif Shafak, are toate șansele să fie dusă mai departe de către Aslı Erdoğan, nume nou pe piața de la noi. Cea mai apreciată scriere a sa, romanul Orașul în mantie purpurie a fost tradus anul acesta la Editura Polirom de către Gabriella Eftimie.

În 2018, traducerea în engleză a acestui roman i-a adus scriitoarei (care este și membră PEN) Premiul „Simone de Beauvoir“, premiu ce a fost fondat în 2008 de Julia Kristeva și acordat anual ca re­cunoaștere a implicării în lupta pentru egalitatea între sexe. Lupta sa pentru apărarea drepturilor omului și activitatea de jurnalistă i-au adus însă și o arestare, fiind acuzată în 2016, alături de mulți alți intelectuali ai Turciei, că aduce prejudicii unității țării.

Cercetătoare în domeniul fizicii nucleare înainte de a deveni scriitoare, Aslı Erdoğan a beneficiat de o bursă de cercetare în Rio de Janeiro, experiență din care s-a născut în 1998 romanul Orașul în mantie purpurie. Personajul central al poveștii este Özgür, o tânără studentă din Istanbul, care părăsește Turcia și, atrasă de o vedere cu peisaje colorate, ajunge în capitala Braziliei, unde trebuia să o aștepte un universitar, ceea ce nu se întâmplă, dar tânăra decide totuși să rămână. Ex­periențele trăite în singurătate în noua și brutala lume îi vor oferi o altă perspectivă asupra vieții, un nou drum către propriul sine.

Hoinărind, în condiții de sub­zistență, pe străzile pline de sex, droguri, violență, împușcă­turi, mizerie și copii deveniți criminali, toate principiile i se di­luează și rămâne fără nici un punct de sprijin. Femeie tânără, singură și introvertită, din ipostaza de imigrant se provoacă pe sine să pătrundă viața nemilosului oraș. După ce realizase că zadarnic căutase salvarea în literatura citită, ca unic gest posibil salvator, își concentrează toate puterile pentru a-și scrie propria poveste. Și asta în timp ce trăiește într-o locuință mizerabilă, face foamea sau își oferă ieftin trupul, într-un oraș dominat de teroare, violuri, SIDA și droguri, din care lipsește complet dragostea, sinceritatea și nevinovăția.

Viața tainică a ora­șului

Prin scris negociază atât cu viața, cât și cu moartea: „Özgür trăia acum în două lumi complet diferite. În prima lume, plină de sonate pentru pian și povestiri de Cehov, marea aceea fără fund numită viață era simbolizată de o scoică fragilă. În cealaltă, apar­ținând junglei lacome, o lume care se străduia să subjuge tot ce crește și e viu, dominau asasinii plătiți și dezamăgirile în dragoste. Özgür căutase mult timp un scriitor care s-o ajute să înlocuiască lumea aceasta reală, dar irațio­nală în care trăise atâta timp, cu una închipuită, dar mult mai omenească. Până la urmă a înțe­les că singura care avea cum să găsească un rost în pustietatea aceea care îi invadase sufletul era ea însuși“.

Romanul pe care îl scrie Özgür se naște din certitudinea că acesta reprezintă rostul vieții sale – să prindă în cuvinte viața brutalului oraș. Tocmai pentru a surprinde și mai bine această împletire a trăitului și a scrisului, romanul lui Aslı Erdoğan este structurat pe două planuri dezvoltate în paralel. Pe de o parte, realitatea trăită și descrisă, pe de altă parte, scrise cu italice, fragmente din romanul la care lucrează, numit și el tot Orașul în mantie purpurie. Pe de o parte, o relatare ce mizează pe veridicitate și sinceritate, pe de altă parte, în oglindă, transformarea vieții în literatură. Și, indiferent de care plan este vorba, Aslı Erdoğan reușește de minune să pătrundă în viața tainică a ora­șului, să îl descrie dureros de frust, dar și senzual, scotocindu-i toate co­tloanele și oferind cititorului un tablou terifiant al unui oraș „pe care diverse circum­stanțe l-au învățat să se prefacă atât de bine, încât, în comparație cu el, până și diavolul pare un amator“.

Confruntarea cu jungla uma­nă necunoscută îi oferă un traumatizant prilej de maturizare: „Fata aceea dornică de aventură dintr-o familie bună, fata micuță și fragilă, devenise între timp un hoinar adevărat. Nu mai credea în povești și mituri, era complet capabilă să se descurce singură noaptea pe străzi și nici măcar nu făcea caz din toate loviturile pe care a fost nevoită să le încaseze. În orașul ăsta nemilos a zăcut și s-a zbătut singură pe jos, de parcă cineva i-ar fi dat mațele afară și n-a consolat-o nici măcar gândul morții“.

Meditație asupra rostului și puterii literaturii

Înconjurată din toate părțile de felurite chipuri ale violenței și ale morții, tânăra încearcă să se refugieze în artă, scrisul fiind pentru ea o modalitate de a crea legături, de a limpezi viața și de a izgoni moartea: „Agresivitatea dinăuntrul meu și agresivitatea din afară. Granițele dintre cele două dispărură încet-încet. Viața și scrisul se aflau aproape unul de celălalt și discutau ca doi ventriloci. Amândoi încercau să se acopere unul pe celălalt“.

În străduința de a pătrunde cât mai mult în realitate pentru a-i afla vreun sens ascuns, găsește doar o deșertăciune înfricoșă­toa­re a acesteia: „În fața ei se aflau o grămadă de matrioșka, ascunse una în alta, dar oricât se străduia, nu reușea să ajungă la cea mai mică, la esența substanței sau miezul realității“. Nu reușește să-și construiască un turn de cristal în care să se simtă protejată, ci „un turn instabil în care vântul vuiește printre bârnele de lemn pleznite. Și, până la urmă, întrebarea supremă pe care trebuie să și-o pună toți scriitorii e: de fapt, cât adevăr sunt în stare SĂ SUPORT?“.

Dincolo de dimensiunea socială răsfrântă în paginile sale, Orașul în mantie purpurie este o meditație asupra rostului și puterii literaturii în fața unei realități ce pare iremediabil dezumanizată, asupra suspendării scriitorului în­tre realitate și scrierea acesteia, dar și asupra locului pe care îl ocupă literatura între viață și moarte: „Scrisese Orașul în mantie purpurie și obținuse o victorie personală, intimă asupra morții. O victorie insignifiantă, nevinovată, amatoare, iluzorie – abia acum își dădea seama de acest lucru – asemenea victoriei unui zeu care își vede imaginea oglindită în lumea plină de hibe pe care a creat-o. Nu reușise să îndrăgească niciodată viața de dragul vieții. N-a înțeles-o niciodată, dar când, până la urmă, a deschis ochii, ajunsă la «Punctul Terminus», a simțit că poate s-o venereze“.

Scriind cu durere și iubire despre orașul carnavalului și, implicit, al măștilor care ascund doar haosul și mizeria, Aslı Erdoğan ne oferă un roman al insignifianței individului, al tragicului atemporal al condiției umane înconjurate de rafalele morții, scriitura sa având o forță uimitoare – frustră și senzuală, precisă și metaforică deopotrivă.

Aslı Erdoğan, Orașul în mantie purpurie, traducere din germană de Gabriella Eftimie, Polirom, 2019