Povești din Elveția

         Mă apuc să citesc Sonata Gustav de Rose Tremain și, cum dau de rândurile cu imaginea munților din Elveția, dispar de aici și din acum.  Sunt toată în vara trecută când, între Italia și Austria, am cutreierat două zile cu motocicletele prin Elveția cea verde și cea albastră, cea tăcută și cea senină. O frumusețe ireală, fix ca cea din pozele agențiilor publicitare.

        În seara aia, oboseala sutelor de kilometri strânși între Nisa și Elveția s-a șters cât ai zice „hai”. Un hai cu barca pentru început. Am dat uscatul pe apă și la scăpătatul soarelui, Lacul Lugano a părut doar al nostru. Cu tot cu întinderea sa răcoros-albastră și cu malurile sale cu povești tainice.

      Dimineața a nu a adus cu ea vreo dezvrăjire, ci din contră. Aburii ceții, azuriul fantastic al  lacurilor, rătăcirea din jurul lor și munții care ne-au dus motocicletele în Austria (cu ocol prin Vaduz) au mai scris câteva rânduri din povestea verii trecute.

Razboaiele drogurilor, dincolo de clișee

         Juan Gabriel Vásquez (n. 1973) este unul dintre cei mai importanți scriitori ai noii generații latino-americane. Cu studii de drept (absolvite cu o teză având ca subiect răzbunarea ca prototip legal în Iliada, sic!), dar și cu un doctorat în literatura latino-americană la Sorbona, tânărul scriitor columbian a devenit un „chiriaș al literaturii”, din Franța mutându-se în Belgia și apoi în Spania. Abia după 16 ani s-a întors în Bogotá. Vásquez nu a plecat din Columbia din cauza violențelor, ci pentru a putea deveni scriitorul care și-a dorit, pentru libertatea de a se simți un străin, înscriindu-se, din acest punct de vedere, într-o celebră tradiție sud-americană.

           În 2014 a câștigat International Dublin Literary Award pentru romanul Zgomotul lucrurilor în cădere, roman publicat în 2011. Apreciat de Carlos Fuentes sau de Mario Vargas Llosa, Vásquez a fost influențat puternic de americanul Philip Roth și germanul Max Sebald, dar și de Javier Marías, Joyce sau Joseph Conrad. Vásquez se dovedește extrem de preocupat de tot ce însemnă explorare în misterul ființei, cărți precum Demonii, Marele Gasby, Austerlitz sau Pastorala americană fiind preferate Unui veac de singurătate, căci sunt construite în jurul curiozității stârnite de felul de a fi al altei ființe, iar aceasta nu este doar o strategie literară, ci modus vivendi.

            Literatura sa se constituie ca o reacție la realismul magic al lui Marquez, Vásquez preferând să transpună literar istoria plină de cruzime care a zguduit Columbia. Pentru el, America Latină nu e magică, ci tragică, realitățile sociale ale Columbiei având suficient „fantastic” pentru a se transforma în ficțiune. Fluturilor galbeni le preferă transpunerea în pagină a masacrului muncitorilor de pe plantațiile de bananieri, de exemplu. Este o opțiune marcată de propria experiență, căci adolescența lui Vásquez a coincis cu perioada cea mai violentă din anii ’80 – ’90, când se purtau lupte teribile între cartelurile rivale și stat sau între grupări teroriste. Bombe cădeau în Bogotá tot timpul, vizați fiind politicieni, procurori, intelectuali. Numai că aceste violențe atingeau pe oricine și cel mai ciudat era poate că oamenii se obișnuiau cu asta, că își trăiau o viață „normală” astfel.

         De la 11 ani, Vásquez a experimentat tot felul de strategii de adaptare la violență și la frică, strategii de supraviețuire, traficul de droguri schimbându-i viața, deși nu a avut nicio legătură directă cu cocaina, așa cum i se întâmplă și personajului principal din romanul Zgomotul lucrurilor în cădere. A plecat din Columbia abia în 1993, după ce șeful cartelului Medellin, Pablo Escobar, a fost ucis și violențele s-au atenuat. Dar l-a marcat puternic faptul că în ultimii ani ai „domniei” lui Escobar, acesta ucisese peste 1000 de polițiști și mulți oameni simpli care se găseau întâmplător în preajma acestora. Până la 23 de ani, a văzut trei oameni împușcați, alți apropiați ai familiei sale sau ai prietenilor murind într-un război care nu era al lor.

              Episodul istoric care l-a marcat definitiv pe Vásquez a fost asasinarea candidatului liberal Jorge Eliécer Gaitán, asupra căruia, în plină mulțime, s-au tras focuri de armă, ca și în cazul lui Kennedy. Asasinatul a aruncat Columbia într-un război rece, întins de-a lungul a zece ani, purtat între simpatizanții liberali, conservatori și grupările de gherilă. Este un episod care apare și în primele pagini ale romanului Zgomotul lucrurilor în cădere, Vásquez considerând că literatura trebuie să coboare în locuri întunecate de unde să se întoarcă cu știri, dar, în același timp, să arunce lumină asupra zonelor sumbre din suflet. Interesul său, așa cum declara într-un interviu, este să exploreze „colțurile întunecate ale istoriei columbiene care ne-au făcut ceea ce suntem acum”. Prin urmare, romanele sale sunt nu doar ficțiune, ci acte de înțelegere, de investigare a realității.

         Această concepție asupra literaturii este strâns legată și de concepția asupra istoriei. Vásquez crede că așa-zisa istorie este doar un punct de vedere părtinitor, expus de cineva, o posibilitate printre multe altele, o poveste spusă de putere, iar literatura ar trebui să recupereze adevăruri reprimate, să arate că nu există un singur adevăr, o singură istorie, un singur trecut. Idealul este, din acest punct de vedere, să readucă la viață trecutul Americii Latine pentru a putea căpăta control asupra viitorului. De la Conrad și Naipaul a învățat să privească înspre țara sa ca înspre un tărâm cu neguri, ori măcar colorat în gri, a învățat că e bine să ai o relație tensionată cu propria țară (o formă de loialitate), că istoria trebuie privită prin indivizi și că deplasarea fizică este o sursă de energie creatoare.

          Având în fundalul literaturii sale o astfel de concepție asupra istoriei, Vásquez mută centrul de interes dincolo de violențele istorice, înspre sufletul oamenilor, scoțând în evidență relația dintre om și societate, oglindind felul în care istoria distruge vieți individuale, trecutul devorând prezentul. Pus sub semnul narco-realismului, romanul Zgomotul lucrurilor în cădere își propune și reușește „să salveze” războaiele de droguri din clișeele la care le-au redus melodramele ieftine și filmele simpliste de Hollywood, miza fiind aceea de a arăta cum războaiele drogurilor afectează traumatic viața celor neimplicați, așa cum a fost și viața sa. Astfel, romanul pune accent pe consecințele psihologice ale violenței. Nu imagini ale violenței în sine. Violența din realitate nu devine redundantă în roman. Ficțiunea pătrunde în cotloane ascunse ochiului, în spații morale sau emoționale. Violența și drogurile rămân un fundal, în prim plan trece felul în care acestea distrug viețile soților din mai multe generații, ale copiilor, ale mamelor, ale taților. Traumele se prind în lanț, într-o scriitură sofisticată, labirintică, metaforică.

            Un hipopotam ucis în anul 2009, scăpat din grădina zoologică a lui Escobar (pe care autorul însuși o vizitase, pe ascuns, în copilărie), îi trezește lui Atonio Yammara, profesor de drept (își luase diploma de licență în drept cu o teză despre nebunie ca exonerare de răspundere penală în Hamlet), amintiri tragice din anii ’90, legate de Ricardo Laverde, pilot implicat în traficul de droguri, cel care, deși îi era aproape necunosut (tocmai zonele obscure ale vieții sale îl fascinaseră), avea să îi schimbe radical și definitiv viața. Pe a lui și pe a celor din jur, deși se iluzionase că îi poate proteja: „Numai viața mea era contaminată, familia mea se afla încă în adăpost: la adăpost de ciuma din țara mea, de zbuciumata ei istorie recentă; la adăpost de tot ce m-a hăituit pe mine și pe atâția alții din generația mea (și din altele, desigur, dar mai ales din a mea, generația născută cu acele curse, cu avioanele pline de pungi, pungi și iar pungi cu marijuana, generația născută odată cu războiul împotriva drogurilor și care i-a trăit consecințele)”. Amintirea lui Laverde și a unor momente petrecute cu acesta se preschimbă într-o fantomă fidelă. Ce urmează este „un exercițiu de rememorare, care până la urmă nu aduce nimic bun și nu face decât să ne încurce, întocmai ca săculeții aceia cu nisip pe care și-i leagă atleții de pulpe când se antrenează”. La 40 de ani își scrie povestea vieții, miza fiind încercarea de a afla și de a înțelege mai mult din viața lui Laverde pe care îl cunoscuse într-o sală de biliard, după eliberarea din închisoare a acestuia, iar între ei născându-se o apropiere ciudată. Niște gloanțe care îi găsesc într-o seară împreună vor aduce pentru Laverde moartea, iar pentru Yammara o mutilare fizică, psihică și sexuală. Mulți dintre anii care vor urma, Yammara îi va petrece căutând să înțeleagă.

         Romanul explorează și alte perioade istorice zbuciumate ale Columbiei, cum ar fi anii ’30 când trăia bunicul lui Laverde, veteran al războiului din Peru, cel de la care moștenise pasiunea pentru pilotarea avioanelor. Toate aceste realități istorice sunt legate, umanizate și prin povești de dragoste nu mai puțin dureroase, nu mai puțin violente. Înstrăinarea lui Yammara de soție și de fiică, dragostea spulberată dintre Laverde și Elena (voluntară în cadrul Peace Corps din Columbia), dar și relația dintre Yammara și fiica lui Laverde, cei doi întânindu-se peste ani din nevoia de a găsi răspunsuri – conferă romanului o densă textură a interiorităților răvășite, a destinelor care se prăbușesc lent, iremediabil: „zgomotul lucrurilor în cădere, de la înălţime, un zgomot sacadat şi tocmai de aceea etern, un zgomot care nu mai încetează, care din acea seară continuă să răsune în mintea mea şi nu dă semne că ar vrea să dispară, un zgomot care va rămâne mereu suspendat în memoria mea, atârnând acolo ca un prosop în cui.”

          Una dintre cele mai tulburătoare scene ale romanului este cea în care Yammara îl duce pe Laverde la Casa de Poesia, vechea reședință a poetului José Asunción Silva, devenită centru cultural, pentru ca acesta să poată asculta o înregistrare despre care avocatul nu știa nimic. Vor asculta fiecare în căști înregistrări împătimite. Una a vieții care se transformă în moarte: înregistrarea din cutia neagră a avionului care îi aducea lui Laverde soția înapoi, dar care se prăbușește, băbatului rămânându-i doar sunetele prăbușirii. Alta a literaturii care respiră viață, Yammara ascultând un poem al lui Silva. Ambele înregistrări îi fac pe cei doi să planeze dincolo sau dincoace de viața reală, să trăiască dureror în altă dimensiune. „Și-a mea umbră născocită de la razele de lună”… ecoul acestor versuri îl va însoți pe Yammara și dincolo de momentul împușcării care se va petrece în aceeași seară. O seară ce va fi și începutul propriei prăbușiri: „Dar viața mea? Nu a început și viața mea să se prăbușească în acea clipă, zgomotul acela nu era zgomotul căderii mele, care începuse acolo fără ca eu să știu? «Deci și tu vii din cer?», îl întreabă Micul Prinț pe pilotul care povestește și m-am gândit că da, că și eu căzusem din cer, dar nu exista nicio dovadă a căderii mele, nu exista o cutie neagră pe care să o consulte cineva, și nici de la căderea lui Ricardo Laverde nu exista nicio cutie neagră, viețile omenești nu beneficiază de un asemenea lux tehnologic”.

       În romanul lui Vásquez, oamenii sunt priviți în ipostaza de anexe ale istoriei, violențele legând într-un lanț al traumelor vieți altfel străine. Paginile surprind acut și în același timp subtil vibrațiile de suprafață, dar și de profunzime ale existențelor. O meditație asupra destinului, asupra puterii fricii de a schimba vieți, asupra singurătății și asupra singurătății împărtășite (cum este cazul nopții pe care Yammara o petrece cu fiica lui Laverde), o intrigă construită cu mare grijă, o atmosferă a Bogotei extraordinar de bine conturată, personaje rotunde, autentice, un amestec compact de trecut și de prezent, dar și de vieți întretăiate – toate acestea fac din Zgomotul lucrurilor în cădere o carte originală, profundă și frumoasă.

Juan Gabriel Vásquez, Zgomotul lucrurilor în cădere, Traducere din limba spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Polirom, 2019

Aldous Huxley - Forțând porțile percepției

 Mare consumator de viziuni și puternic influențat de misticism și de poemele lui Blake, în a doua parte a vieții, după ce a studiat îndelung subiectul, Aldous Huxley a experimentat mescalina, drog halucinogen (extras din rădăcinile unui cactus – peyotl - prieten milenar al indienilor din Mexic și a locuitorilor din sud-vestul american). Pentru buna percepție a cititorilor, trebuie neapărat subliniat că la vremea aceea,  mescalina nu era considerată drog, ci substanță chimică destinată cercetărilor.

În eseurile din volumul Porțile percepției. Raiul și iadul, scriitorul împărtășește fără inhibiții circumstanțele și urmările acestei „degustări”, savurate sub controlul unui cercetător. Motivațiile i-au fost, desigur, pur intelectuale și profund existențiale: dorința de a privi dincolo de cuvinte și idei, de a deschide o poartă în zidul lumii date și de a cunoaște pe propria-i piele măsura în care se poate pătrunde, din interior, în altfel de taine, prin schimbarea stării de conștiință, prin decojirea sâmburelui unor experiențe inedite, prin pășirea dincolo de granițele universurilor insulare, dincolo de simboluri intermediare... 

Cu alte cuvinte, pentru a da de „lumânarea viziunii”, inaccesibilă lui pe cale spontană, pentru „iluminarea” prin depășirea barierelor spiritului, care să facă posibilă cunoașterea prin ieșirea din propria cavernă. Cât despre titlului eseului e suficient să spunem doar că pornește de la o metaforă a lui Blake și a inspirat numele celebrei formații The Doors.

Eseul are forma unei confesiuni digresive, în care autorul descrie revelațiile avute în timpul experimentului, dar dezvoltă de aici o serie de idei generale legate de psihicul uman, de posibilitățile de autotranscendență pe care le are omul, precum și reflecții despre revelație ca forță a artei și a religiei. După înghițirea pastilei, marea transformare pe care o resimte nu este pătrunderea într-o dimensiune cu totul și cu totul necunoascută, ci anularea subiectivității ce are drept consecință proiectarea existenței ca atare. 

Huxley nu intră, așa cum se aștepta, în lumea viziunilor, ci se trezește „acolo, afară”. Afară din propria-i ființă, unde găsește existența deja cunoscută, dar scuturată de orice încărcătură afectivă, scăldată în propria-i nuditate. O existență care se mulțumește a fi, fără a cunoaște complicatele nuanțe de plăcută și neplăcută. „Non-eul” este eliberat, odată ce raporturile temporale și spațiale devin lipsite de însemnătate: „Spațiul rămăsese la locul său, dar lipsit de autoritate. Cugetul începuse să se preocupe acum de ființă și de semnificație, uitând de măsurători și de poziționare în spațiu”. Adăugând și indiferența față de timp, belșugul îi rămâne existenței, lumii interioare și semnificației infinite.

De fapt, această experiență îl aduce pe Huxley în punctul în care îi dă dreptate filosofului de la Cambridge, C. D. Broad, potrivit căruia creierul și sistemul nostru nervos au rolul de a ne proteja, de a constitui o „supapă reductivă”, care ne permite un acces limitat la existența ce altfel ne-ar copleși cu cantitatea de informații, multe inutile și irelevante practic. Exact ceea ce ne permite să beneficiem de o rămășiță de conștiință, făcându-ne apți să trăim: „Iar ca să formuleze și să exprime conținutul acestei conștiințe reduse, omul a inventat – pentru ca apoi să complice la nesfârșit – sisteme de simboluri și filosofii implicite, pe care le-a numit limbi”. 

Omul apare ca beneficiar și victimă, cu atât mai mult cu cât la aceste limitări se adaugă și constrângerea limbii care îl face să confunde conceptele cu daturile, cuvintele cu lucrurile adevărate: „Ceea ce în limbajul religiei se cheamă «lumea asta» este universul conștiinței reduse, exprimat și, ca să spunem așa, fosilizat de limbă”.

Ceea ce obține Huxley prin experimentul cu mescalină - „un exercițiu spiritual” îl numește el la un moment dat - este un bypass temporal dincolo de valva reductoare, care consfințește autenticul și realul în limita locului, oferind dacă nu „Cugetul Fără Limite”, măcar depășirea materialului utilitarist considerat de cugetele noastre înguste ca tablou al realității complet și suficient. În întregul eseu se conturează opoziția dintre observația exterioară și revelația interioară: „Mărturiile religiei și monumentele poetice și de artă plastică păstrate demonstrează limpede că, în aproape toate vremurile și locurile, oamenii au acordat mai mare atenție revelației decât existenței obiective, considerând mai încărcat de semnificație spirituală ceea ce vedeau cu ochii închiși decât ceea ce vedeau cu ochii deschiși. Motivul? Obișnuința naște dispreț [...] în lumea interioară nu există nici muncă, nici monotonie. O vizităm doar în vis și în reverie, și este atât de stranie, încât nu o descoperim de două ori la fel”.

În ansamblui ei, cartea a fost și rămâne controversată, autorul fiind fie lăudat pentru incursiunea în „arta de a vedea”, fie acuzat de iresponsabilitate sau chiar de amoralitate, demersul său putând fi considerat o posibilă încurajare a consumului de droguri. Personal, nu am simțit la lectură decât preocuparea pentru limitele psihicului uman, pentru posibilitate de auto-transcedere. Suspectată de a promova o cale „ilegitimă” de iluminare, un conflict între știință și religie ori o falsă experiență mistică, cartea rămâne totuși o propunere de redimensionare a imaginației, opusă structurilor simbolice reductive.

                                                                                                

Aldous Huxley, Porțile percepției. Raiul și iadul, Traducere de Mihai Moroiu, Polirom, 2019

Însingurări de mame și fiice - Olga Tokarczuk, Ultimele povestiri

Olga Tokarczuk (1962) a devenit în 2018 primul scriitor polonez care a obținut Man Booker International Prize, după ce obținuse de două ori cel mai important premiu din Polonia (Nike Literary Award) și după o nominalizare la Premiul Nobel în 2012, alăturându-se astfel scriitorilor valoroși pe care Polonia i-a oferit lumii – Wisława Szymborska, Czesław Miłosz, Sławomir Mrożek sau Paweł Huelle.

Înainte de a deveni scriitoare, a predat psihologie la Universitatea din Varșovia (se consideră discipol al lui Jung) și a lucrat într-un centru pentru adolescenți cu probleme comportamentale, acest background constituind o puternică sursă de inspirație pentru literatura sa. Olga Tokarczuk a declarat că prima carte care i-a influențat puternic devenirea și viziunea asupra lumii a fost cartea lui Freud, Dincolo de principiul plăcerii, care a făcut-o să înțeleagă că interpretarea este cheia realității, acesta constituind primul pas în a deveni scriitor.

Este și intelectual public, activismul său aducându-i premii pentru promovarea păcii, a de­mocrației și a înțelegerii între oameni de naționalități și culturi diferite, vizate fiind mai ales Polonia, Germania și Cehia. Și literatura sa poate fi privită adesea ca o pledoarie în acest sens. Nu a fost pe placul naționaliștilor polonezi, mai ales după ce a publicat Scripturile lui Iacob, aceștia acuzând-o că atitudinea sa contrazice tre­cutul istoric și politic al Poloniei, scriitoarea învinuindu-i la rândul său de xenofobie și rasism.

A debutat în 1989 cu poeme, primul său roman fiind publicat în 1993. Din 1997 a început să scrie proză scurtă. Ultimele povestiri au apărut în 2004, fiind trei proze scurte legate între ele prin tema morții privite din perspectiva a trei femei din trei generații diferite – mamă, bunică și fiică. Fiecare povestire poate fi citită independent de celelalte două, scriitura și tonul fiind diferite.

Fiecare femeie care își spune povestea are propria viziune asupra vieții și, implicit, a morții și propria manieră de a se confesa, iar trimiterile la fiică, respectiv la mamă sau la bunică din mărturia fiecăreia sunt minimale, legăturile de sânge părând doar oficiale. Și timpul, și locul sună diferit în fiecare generație. Scriitoarea declara că a dorit să scrie o saga, dar felul în care timpul se fărâmițează și trece peste aceste femei i-a permis doar o saga infimă, singura care se mai poate scrie în zilele noastre.

Timpul, moartea, efemeritatea, îmbătrânirea – atât cea spirituală, cât și cea corporală – con­­stituie liantul celor trei proze, cartea surprinzând prin schimbarea de lume, de perspectivă, de ton și prin discretul substratului filosofic al povestirilor.

Timpul face ca viața să pară o repetiție generală a morții

Personajul central al primei povestiri este Ida Marzec. La 54 de ani scapă cu viață dintr-un accident de mașină pe un drum în­ghețat, pe când se îndrepta spre locul în care crescuse, un mic sat din munți. Găsită de o familie care o găzduiește pentru câteva zile, aici vede o cățea care își tră­iește ultimele zile.

Încă din primele pagini ale cărții, se conturează puternic te­ma timpului: „Esența tuturor religiilor nu este învierea, nici mântuirea, ci putin­ța de a da timpul înapoi, abilitatea de a-l face să-și muște propria coadă și să repete la nesfârșit ceea ce a mai spus o dată, chiar dacă mormăit și ne­deslușit“.

O năpădesc amintiri din copilărie, cu atât mai mult cu cât gândul propriei morți o însoțește de mică, iar îmbătrânirea nu mai poate fi negată: „Nu a reușit să oprească procesul de ridare a pielii, nu au ajutat-o nici cremele, nici masajele. Umerii au devenit mai înguști, mai fragili, țesutul care îi acoperă s-a vestejit, iar acum, prin forța gravitației, a început să coboare spre locuri mai ferite. Sânii – rareori îi mai bagă în seamă – au căpătat formă de lacrimă, o picătură din catifea moa­le, delicată. Și acum vede că întregul corp trage spre pământ de parcă toate păr­țile lui se simt deja istovite și au renunțat împăcate la încăierările zilnice cu gravitația. Da, spu­ne corpul, mă predau, îți fac pe plac, nu mă mai opun, mă fleșcăiesc, mă încovoiez“.

Timpul cu puterea sa distrugătoare face ca viața să pară adesea doar o repetiție generală a morții: „Moartea ar trebui să fie un exer­cițiu practicat la orele de educație fizică, copiii ar trebui instruiți cum să alunece fără împotrivire în întuneric, cum să-și piardă cunoștința și cum să arate îngrijit în sicriu. Ar trebui să exis­te lecții demonstrative, cu si­gu­ranță s-ar găsi cineva dispus să-și doneze moartea camerelor de luat vederi pentru a se face filme educative“.

Deși Ida doar trecuse pe lângă moarte în accident, umbra acesteia devine din ce în ce mai apăsătoare, totul căpătând în viața sa, trecută și prezentă, mias­mă de moarte. Fâșiile de timp se amestecă, granița dintre viață și moarte se estompează. În mintea Idei, naș­terea Maiei, fiica sa, secretă semnele sfârșitului, iar sufe­rința cățelușei Ina devine o oglindă în care se răsfrânge suferința femeii.

Îmbătrânirea e plină de singurătate

A doua povestire, Parka, îi oferă cititorului povestea vieții mamei Idei, o poveste care începe tot cu moartea, moartea soțului său, Petro cel născut bătrân, cu nelipsita lui expresie de îngrijorare de pe față.

Femeia se căsătorise cu aces­ta pentru că așa hotărâse altcineva, cei doi neavând mai nimic în comun. Își rememorează povestea vieții în timp ce Petro este mort lângă ea.

Dacă tot e mort și dacă tot nu poate face nimic până când va anunța oamenii din vale, femeia deapănă amintiri și dă drum gândurilor despre moarte: „Mă preocupă foarte tare un singur lucru: când începe omul să moară? Trebuie să fie un asemenea moment în viață, probabil de scurtă durată și imperceptibil, dar fără îndoială există. Mersul, evoluția, drumul ascendent atinge punctul culminant și începe coborârea. Ar fi mo­mentul după-amiezii vieții – soarele atinge zenitul și se pre­gătește de asfințit. Ar fi momentul de vârf al unei furtuni – vântul cel mai năprasnic, tunetul cel mai asurzitor, după care se lasă liniștea. Flacăra cea mai vie care este începutul stingerii. Sau beția cea mai cruntă după care urmează trezirea“.

Și în cazul său, îmbătrânirea e plină de singurătate, măsurând împietrirea și descreșterea corpurilor, moartea.

Viața înseamnă interpretare

A treia proză, Magicianul, e povestea celei mai tinere dintre femei.

Maia se află la tropice împreună cu băiatul său. Scrie ghiduri de călătorie. Locuiește în că­lătorii, drumurile îi sunt casa. Nu vrea să se lege de oameni. Pe bunica ei o văzuse de două ori, a doua oară fiind la moartea acesteia.

Magicianul este un iluzionist bolnav, care nu vrea să se trateze, căci momentul morții îi este indiferent, se joacă de-a moartea și îl atrage și pe fiul Maiei într-un astfel de joc. Îi spune la un moment dat femeii: „Știi în ce constă ma­gia? a întrebat-o și a continuat să vorbească, ignorând faptul că se îndepărtează. În numirea lucrurilor pe care le vezi. Trebuie să for­țezi omul să numească ceea ce are în fața ochilor. În felul acesta creează fapte. Fiecare preferă să se atașeze de o singură versiune a realității, chiar dacă versiunea respectivă este una falsă“.

Olga Tokarczuk se întoarce cu această frază la punctul de plecare al carierei sale de scriitoare, cel în care a descoperit că viața înseam­nă interpretare, iar această carte este o tristă, dar subtilă de­mon­strație că statornica moarte are fețe și ecouri felurite în sufletul celor trei femei. Ca și însingurarea și îmbătrânirea. Poate singurele fire prin care se mai înrudesc mamele și fiicele.

Olga Tokarczuk, Ultimele povestiri, traducere din limba polonă și note de Cristina Godun, Polirom, 2018

Articol apărut în Suplimentul de cultură, nr. 640, 01. 04. 2019

http://suplimentuldecultura.ro/26917/insingurari-de-mame-si-fiice/