Prinde un licurici!
Așa am citit în miezul unei nopți de
primăvară pe bilețelul ăla verde-mentă prins în Pomul vieții dintr-o sală de
clasă din Bistrița. Nu prinsesem niciodată. În copilărie nici măcar nu mi-i
puteam imagina dincolo de o luminiță difuză, inefabilă. Dincolo de real.
Într-o toamnă, i-am întâlnit și la Truman
Capote. De la el știu că licuricii mor de drag să brodeze luni mici în cerul
albastru.
Peste câteva anotimpuri, când am ajuns
în țara de hârtie a Soarelui-Răsare, am găsit la Kawabata mai mulți, prinși într-una dintre cele mai sugestive metafore ale vieţii: vânătoarea de
licurici. În cadrul unui concurs, oamenii se întrec în a prinde strălucitoarele
făpturi. Dintr-un turn se eliberează din cînd în cînd licurici, iar cînd se
aprind, oamenii se străduiesc să-i prindă, înainte ca aceştia să atingă
suprafaţa lacului.
Și uite așa, viața aia mai scăpărătoare
și mai inconsistentă decât licuricii din mintea mea, mai căpăta un sens: o cursă
de pândă și de urmărire a frumuseții efemere. Suprema răsplată: privirile şi
sufletele hrănite din frumuseţea și taina „nimicurilor” trecătoare. Sub orice
nume ori forme s-ar deghiza ele.
Și, dacă tot am prins câțiva și o să mai
plec la vânătoare, o să las și pe aici niște dâre din lumina lor.
No comments:
Post a Comment