Care Santos (n. 1970) este una dintre cele mai importante
scriitoare din Spania. A început să scrie de la 8 ani, primul concurs câștigat
a fost la 14. La 25 de ani a publicat
prima carte, un volum de proză scurtă. Scrie (atât în catalană, cât și în
spaniolă) romane, proză scurtă, poezie, literatură pentru adolescenți și pentru
copii. După cum declara scriitoarea într-un interviu, de pe urma literaturii
pentru copii câștigă mai mult decât din cea pentru adulți, din acest punct de
vedere piața de carte din Spania fiind similară celei din România. Pe ansamblu,
Care Santos numără deja peste patruzeci de volume pe coperta cărora se află
numele său, multe fiind deja traduse în numeroase limbi. În plus, este și
fondatoarea Asociației Tinerilor Scriitori din Spania, a cărei președintă a
fost timp de opt ani. Ar mai fi de adăugat că scrie și cronică literară pentru El Mundo. Și are și trei copii.
După Încăperi
ferecate și Aerul pe care îl respiri,
La Humanitas i-a fost tradus din catalană de către Jana Balacciu Matei și cel
mai recent roman (primul scris în catalană) – Poftă de ciocolată (2014),
la a cărui lansare în România a fost prezentă și Care Santos. Poftă de ciocolată este un roman
alcătuit din trei părți, scrise în stiluri diferite, fiind alcătuit din trei
povești care au în centru trei femei din trei secole diferite. Viețile și
întâmplările se strâng în jurul unei ciocolatiere, un obiect din porțelan fin
care ascunde multe povești și care circulă din mână în mână sute de ani. Poveștile
se deapănă dinspre aproape înspre departe, din anii noștri înspre viața din
Franța lui Ludovic al XV-lea și a doamnei de Pompadour. Nu doar istoria
preparării și servirii ciocolatei este reconstituită aici, ci și fragmente din
istoria Barcelonei și a condiției femeilor de-a lungul anilor. O supratemă a
romanului rămâne dorința, pofta, nevoia de iubire a oamenilor.
- În
toate romanele dumneavostră se simte, dincolo de toate, plăcerea de a povesti.
Ciocolatiera este un obiect fragil care strânge povești și le duce mai departe.
Pare extrem de important să știi să pleci urechea pentru a asculta poveștile.
Credeți că povestea este o modalitate a de a păstra omenescul din noi? Rămânem
vii spunând și ascultând povești?
- Nu
știu dacă este așa, dar sunt convinsă că atâta timp cât ne povestim, ne vorbim,
ne explicăm, există speranța să ne înțelegem. Când începi un roman, intenția
este să pornești de la o întrebare care nu are un răspuns clar sau nu are
niciun răspuns și de aceea devine subiect de roman. Toate romanele mele pornesc
de la o întrebare. Răspunsul – nu cred că este datoria mea să îl dau, datoria
mea de romancier este să ofer cititorilor întrebări la care ei înșiși să își
răspundă.
- Cu
ceva timp în urmă, ați declarat într-un interviu că scrieți poezie atunci când
tristețea, când suferința sunt mai puternice decât orice, iar proza înseamnă
mai mult bucurie. Într-adevăr, când citim romanele dumneavoastră, se simte
multă poftă de viață acolo. Chiar este poezia incompatibilă cu bucuria?
- Așa
a fost cândva, dar lucrurile s-au schimbat. Cred că acum nu mai sunt atât de nefericită,
ca să scriu poezie. Scriu în continuare poezie, dar fără a o publica, fără a o
citi ceilalți. O scriu pentru mine, în momente ceva mai triste, totuși, dar
lucrurile s-au nuanțat, nu mai sunt atât de nefericită când scriu poezie. Cred
însă că pentru a scrie un roman ca acesta nu trebuie să fii fericit, dar îți trebuie
liniște sufletească.
- Citind
acest roman, se ghicește că în spatele poveștilor este multă muncă de
documentare. Iar asta se simte în trei direcții: o istorie a ciocolatei, o
istorie a Barcelonei și o istorie a
femeilor. Este dificilă această muncă de documentare, v-a fost greu?
- Documentarea
a fost imensă, dar a fost însoțită de bucurie, îmi face multă plăcere să caut
informații. În acest caz, pentru cele trei părți am avut de făcut trei tipuri
de documentare. Partea întâi, pentru ciocolată, a fost o documentare de tip
jurnalistic, implicând conversații și interviuri cu ciocolatieri. Partea a doua
a presupus documentare de bibliotecă, fonduri de ziare, reviste, iar partea a
treia – arhivele istorice.
- Cele
trei femei din romanul Poftă de ciocolată
sunt femei puternice care par să se zbată într-o lume a bărbaților. Se poate
spune că sunteți o feministă?
- Nu,
nu sunt o feministă, în sensul militant al cuvântului, după definiția din
manual, dar sunt în sensul că eu consider că femeile trebuie să aibă drepturi
și îndatoriri la fel ca bărbații și că merită tot interesul ca persoane
complexe, cu binele și răul din ele.
- La
un moment dat, în roman apare o afirmație: „Orice alegere se plătește cu
cincizeci de renunțări”. Ați ales să scrieți. Simțiți că ați renunțat la ceva
pentru a ascrie?
- Sigur
că da, ca să scriu această carte și multe alte cărți, a trebuit să renunț la
multe lucruri. Și lucrurile sunt mai complicate, având în vedere că sunt și
mamă și atunci paleta renunțărilor la alte lucruri crește.
- În
roman apare des ideea frumuseții a ceea ce poate fi salvat. Ideea de a salva
ceva. Ciocolatiera este ciobită. Am simțit în roman o simpatie specială pentru
viețile ciobite ale personajelor. Este important, în viața cotidiană, să știm
să salvăm și să admirăm ce am salvat?
- Important
nu e că ciocolatiera e ciobită, căci acesta este rezultatul unei istorii.
Important e ce simțim noi în momntele astea. Atunci când intru, de exemplu,
într-un anticariat și iau o carte veche, nu am senzația că o cumpăr, ci că o
salvez de la uitare. Ideea de salvare este foarte complexă. Scriu pentru că am
senzația că salvez lucruri care altfel se pierd în viața noastră și rămân
fixate prin scris. Și eu m-am simțit salvată citind cărți care la rândul lor au
salvat amintiri.
- Atmosfera
ritualurilor preparării și servirii ciocolatei este foarte bine descrisă și
este molipsitoare. Face poftă. Aveți ritualuri? Care ar fi cel mai drag?
- Sunt
o femeie plină de ritualuri. Unele au foarte mult sens, altele par niște
prostii. De exemplu, când închei o carte, întotdeauna simt nevoia să fac ordine
în birou și doar asta fac după fiecare carte. Am și un ritual de început de
vacanță, un ritual de sfârșit de vacanță. Ceea ce trebuie să știm și să definim
este granița dintre ritual și obsesie.
- Romanul
stârnește mai multe pofte: de ciocolată, de atmosferă, de Barcelona, de absint,
de muzică, dar mai ales de iubire. În toate poveștile din roman apare iubirea.
Literatura salvează. Iubirea salvează? E iubirea cel mai mare dar pe care îl
face viața așa cum afirmă un personaj?
- Iubirea
este cel mai mare salvator. Este marea rațiune a existenței.
- Nu
sunteți pentru prima dată în România. Mai exact, este pentru a cincea oară. Ne
puteți spune ceva ce vă place în România și ceva ce nu vă place?
- În
România îmi place foarte mult jurnalismul cultural care are un nivel înalt.
Singurul lucru care nu îmi place este că, plăcându-mi frigul, sper ca la București
să trec printr-un mare frig și întotdeauna dau de căldură. Încep să cred că
România este o țară tropicală.
Traducere
răspunsuri: Jana Balacciu Matei
(Interviul a apărut inițial în revista Observator cultural)
No comments:
Post a Comment