Vânătoare de licurici - Yasunari KAWABATA - „Lacul”

 În cazul lui Yasunari Kawabata, destrămarea tragică a propriei familii – cu inerentele traume suferite de copilul rămas orfan de la trei ani –, precum şi experienţa războiului au devenit elemente autobiografice care i-au infuzat întreaga operă, căpătînd cel mai des forma insecurităţii emoţionale şi a distanţei pe care personajele sale o resimt acut faţă de alte fiinţe, condamnate fiind la izolare irepresibilă.

Şi epica romanului Lacul (1934) se ridică pe imagini ale încordării şi ale chinuitoarei singurătăţi. O copilărie dureroasă (marcată de moartea suspectă a tatălui dispreţuit de familia mamei), dar şi experienţele erotice dureroase ale protagonistului, profesorul universitar Ginpei Momoi, duc la scurtcircuitări ale psihicului, la un flux incorent al vieţii trăite şi retrăite. Kawabata recurge la un stil al concomitenţei prin scindarea vieţii afective şi reflexive pe mai multe planuri temporale, prin tranziţii bruşte şi în acelaşi timp subtile. Fluxul conştiinţei face ca în mintea tînărului să se suprapună psihotic femeile prezentului cu cele care i-au bîntuit trecutul. Atracţia patologic-irepresibilă îl transformă pe bărbatul de 34 de ani într-un urmăritor cvasisomnambulic ce se lasă ademenit şi purtat pe urmele unor tinere frumoase, fără putinţa de a se împotrivi. Un abis al dedublărilor temporale şi al himerelor obsesionale i se deschide mereu înlăuntrul fiinţei. Intriga romanului devine mobilă şi stratificată, solicitînd cititorul. Drama îi este acutizată de un stigmat al urîţeniei, al anormalităţii – degetele picioarelor sale sînt asemănătoare cu ale maimuţelor – care îi adînceşte temerile şi neîncrederea, sporindu-i însă şi sensibilitatea.

Un spectacol metaforic al armoniei exterioare

Eşecul vieţii intime a personajului central şi stigmatul fizic pe care încearcă să-l ascundă sînt, paradoxal, răscumpărate de hipersensibilitatea sa faţă de frumuseţe. Nu doar a femeilor, ci a lumii, în general. Frumuseţa şi urîţenia devin suprapersonajele romanului, Yasunari Kawabata recurgînd cu multă artă la tehnica contrapunctului: rezonanţa cenuşie a grotescului este în permanenţă contrabalansată de imaginile frumuseţii care se insinuează în toată splendoarea lor către suprafaţa dură a vieţii. Tandreţea şi candoarea nu pot sparge însă zidul singurătăţii, căci rămîn suspendate în intervalul mort care îl separă pe Ginpei de oameni.

 

Romanul lui Kawabata propune, în ima­gini plastice şi sugestive în acelaşi timp, un spectacol metaforic al armoniei exterioare. O armonie văzută, conştientizată, dar intangibilă. Subconştientul o ştie şi el. Uneori, în visele lui Ginpei, deasupra valurilor întunecate, deasupra mării, în apropierea satului natal, pluteşte un dirijabil. De fapt, o doradă imen­să, ridicată din ape, dar el ştia prea bine că „nu avea nici puterea să se ridice din valurile de oameni asemenea splendidei dorade din vis, nici forţa să plutească în spaţiu deasupra capetelor celorlalţi. Oricum îi era probabil scris să se ducă la fund în valurile întunecate“. Decorurile pe care le creează Kawabata sînt însă de o frumuseţe sufocantă, care accentuează drama solitudinii trăită de bărbat: arbori de gingko, desişuri de hagi, flori de cireşi sălbatici, cerul văzut de Ginpei în roz şi bleu, cîmpul de orz din viziunile sale – formează toate un joc de imagini şi forme al căror imponderabil poetic este extrem de senzual.

 

Romanul începe cu un incitant joc al urmăririi, în care urmăritorul trăieşte spaima de a fi urmărit. Din cioburile răspîndite în mintea sa, ca de altfel şi în roman, se pot reconstitui cheile pierdute şi dezechilibrante ce i-au închis uşile fericirii. Lacul copilăriei devine un centru simbolic (în) care (se) va reflecta întreaga lui viaţă. Aici va fi găsit înecat tatăl său (al cărui criminal băiatul va încerca toată viaţa să-l descopere, pîndind pe mal reîntoarcerea acestuia) şi tot aici va trăi în adolescenţă prima poveste de dragoste neîmpărtăşită. Acest lac va fi zărit în ochii femeilor pe care le urmăreşte, devenind o metaforă a misterelor, a frumuseţii şi a urîţeniei, a iubirii şi a urii…

În timpul uneia dintre umilitoarele sale curse de pîndă şi de urmărire (lipsite de agresivitate), se naşte în roman una dintre cele mai frumoase metafore ale vieţii: vînătoarea de licurici. În cadrul unui concurs, oamenii se întrec în a prinde strălucitoarele făpturi. Dintr-un turn se eliberează din cînd în cînd licurici, iar cînd se aprind, oamenii se străduiesc să-i prindă, înainte ca aceştia să atingă suprafaţa apei. Ca de altfel fiecare secvenţă a prezentului, şi această scenă îi răscoleşte bărbatului trecutul, amintindu-i un alt crîmpei din copilărie, cînd, dus pe malul lacului de mama sa, prinsese licurici cu Yayoi şi cînd credea cu inocenţă că strălucirea de o clipă a lacului în prezenţa fulgerului ar putea lumina întreaga lume din jurul său…

Sunetele şi culorile imperceptibile ale singurătăţii

Peste ani, acea pîndă din copilărie, de pe malul lacului, în aşteptarea criminalului se repetă cînd, culcat în iarbă, o urmăreşte pe Machie. Aceeaşi tristeţe îi străbate întreaga fiinţă. În fiecare clipă a prezentului trăieşte tot trecutul: „În faţa ochilor îi reapăru aievea reflexia în apă a florilor de cireş sălbatic din satul lui Yayoi. Lacul arăta ca o imensă oglindă, fără cea mai mică unduire. Ginpei închise ochii şi îşi aminti figura mamei sale“. Oglinda lacului devine reflexia existenţei lichide a lui Ginpei. Valuri-valuri, sufletul său se agită între întunecimile adîncului şi cerul văzut doar de el, cu emoţie, în roz şi bleu. Oscilează damnat între profunzimi neînţelese, între imobilitatea rece, transparentă şi limpede a penumbrelor interioare şi mîngîierea blîndă a luminii eliberate de frumuseţea intangibilă. În acest vid al absenţei, între reminiscenţe şi visări, trăieşte suspendată dorinţa de fericire.

 

Finalul romanului contrapunctează din nou frumuseţea, îngroşînd grotescul, căci, de data aceasta, Ginpei este cel urmărit de o femeie, dar nu de una frumoasă, ci de o făptură hidoasă, încălţată în cizme de cauciuc pline de noroi, îmbrăcată cu haine murdare, dînd la iveală un dinte îmbrăcat în aur şi un ochi mai îngust decît celălalt. Frumuseţea lui Machie la vînătoarea de licurici, scenă situată la limita dintre realitate şi vis, este pusă faţă în faţă cu imaginea barului ieftin în care Ginpei îşi termină seara, bînd cu dezgustătoarea făptură. Urîţenia realităţii îl ajută să-şi conserve viziunea frumuseţii neatinse.

 

Alături de romanul Lacul, în volum se găsesc şi alte două proze scurte scrise de Kawabata:Braţul şi Grabnic se va scutura. Prima este o proză liric-suprarealistă, maniera de insolitare propunînd, de data aceasta, o poveste senzual-romantică între naratorul-personaj şi braţul drept pe care o tînără i-l oferă pentru o noapte şi pe care tînărul şi-l pune în locul propriului braţ: şoapte, mîngîieri delicate, senzaţii inedite, frisoane, somn extatic, alunecări line, dar şi braţe smulse care zac pe pat… Şi peste toate se aşază o întreagă arenă de singurătate şi de suferinţă, ca şi în povestirea Grabnic se va scutura, unde povara trecutului, dragostea de viaţă, moartea şi literatura creează un alt univers contorsionat. Un bărbat singur, care vrea să fie iubit, nu poate deschide uşa către viaţă decît lăsînd moartea să treacă.

Yasunari Kawabata trezeşte în prozele sale sunetele şi culorile imperceptibile ale singurătăţii ascunse în abisurile fiinţei umane, la răscrucea dintre infern şi paradis. Şi pe toate le face să răsune fascinant.

 

 

Yasunari Kawabata

Lacul

Traducere din japoneză şi note de Flavius Florea

Humanitas Fiction, 2012, 248 p.

Articol publicat inițial în Observator cultural https://www.observatorcultural.ro/articol/vinatoare-de-licurici-2/

Jessie Burton, Confesiunea – Și oamenii sunt niște ficțiuni

Confesiunea, cel mai recent roman scris de Jessie Burton, explorează tema iubirii, a prieteniei, a infidelității, a maternității, a depresiei postnatale, a abandonului, criza identitară, dar și tema scrisului, a condiției femeii care scrie, a puterii literaturii de a oferi înțelegere și posibilitatea schimbării.  

Ca și în Muza, accentual cade pe relația dintre personajele feminine. Dacă în Muza citeam povestea unei artiste și a muzei sale, în Confesiunea întâlnim serpentinele și consecințele relației dintre o scriitoare celebră și a iubitei sale. Acțiunea este plasată contrapunctic pe două planuri temporale și spațiale. Pe de o parte - anii 1980, când Constance era o scritoare celebră a cărei literatură ajunge să fie ecranizată la Hollywood și când cea mai apropiată persoană îi era iubita sa, Elise Morceau. Celălalt plan se petrece în zilele noastre și o are ca protagonistă pe Rose, fiica abandonată de Elise imediat după naștere. Este o tânără cu identitate fărâmițată care își caută mama:

„Țin minte că aveai ambiții mari! era un refren pe care l-auzisem adesea. De fapt, în viața mea se întâmplase un singur lucru cataclismic. Fusesem prea puțin pentru ca mama să vrea să rămână. Acest adevăr m-a prins în sfârșit din urmă. Mă tot măcinase până când n-am mai avut puterea să lupt cu mesajul care-mi învăluia inima de mai bine de treizeci de ani. Iar acum, că nu mai știam cine sunt, ce Dumnezeu ar fi trebuit să fac cu mine? Nu simțeam pic de bunăvoință față de propria mea persoană. Mi-era rușine de paralizia și inepția mea – pentru că adevărul este că toată lumea are eșecuri, motive de rușine, gânduri obsedante, iar ceilalți par să se descurce. Reușesc cumva – merg înainte, își construiesc o viață. Eu nu reușisem. Eram prinsă în mrejele unei femei fantomă și ale unui iubit care părea să trăiască în propria-i fantezie, iar pentru mine nu realizasem nimic”.

Grație unui salt temporal, o reîntâlnim pe Constance la vârsta de șaptezeci de ani, după treizeci de ani în care nu mai publicase nimic, singură, cu mâinile afectate de artrită, angajând o tânără  pentru a o ajuta să scrie ultima sa carte. Mai exact pe Rose care știa că ultima persoană care îi văzuse mama fusese Constance. Recurgând la o identitate falsă, se apropie de aceasta pentru a aduna indicii. Ca și mama sa, este o tânără care pare rătăcită în viață, relațiile cu tatăl și cu iubitul său fiind mutilate. La fel ca mama sa se vede în ipostaza de a naște copilul unui bărbat pe care nu îl iubește.

Rose trăiește o criză de identitate: nu știe cine este pentru că nu își cunoaște mama, are alături un iubit cu care nu este fericită, relația cu tatăl său e amputată de secretul dispariției mamei, locul de muncă este nesatisfăcător.

Și Rose și Connie sunt prizoniere ale unui trecut plin de secrete și de suferință, eliberarea fiindu-le adusă de înțelegere și de iertare, în mare parte grație literaturii care devine un act salvator, cu valențe terapeutice. O carte scrisă de Connie în tinerețe o aduce pe Rose în preajma sa, iar cartea pe care Connie i-o dictează tinerei devine un liant și le ajută pe amândouă să înțeleagă mai mult atât din trecut, cât și din prezent.

A crea realități alternative devine un act de autoprotecție vital. Iar oamenii pot fi văzuți drept ficțiuni. Apropierea dintre Rose și Connie îi oferă tinerei posibilitatea nu doar a cunoașterii de sine, ci mai ales a reinventării de sine. Prezentul poate fi reconfigurat.

 „Invitația lui Connie de a pătrunde în lumea ei mă învăluise în urzeala ei strălucitoare de parcă aș fi fost o crisalidă țesută de degetele ei diforme. Timp de treizeci și patru de ani, oferisem lumii o versiune a mea. După câteva minute în compania lui Connie, mă lepădasem de ea”.

 Nevoia de apartenență și căutarea identității de sine provoacă sfâșieri lăuntrice și reinventare de sine. Suntem făcuți și din goluri și e foarte important cu ce reușim să le umplem, ce oameni ne ajută să facem asta, de câtă fantezie dispunem. Ne creăm pe noi înșine așa cum creăm povești.

Connie nu scrie doar o altă poveste după treizeci de ani de pauză, ci o ajută pe Rose să-și scrie sau mai degrabă să-și schimbe povestea propriei vieți și se eliberează pe ea însăși de povara trecutului. Iar Rose va reuși asta abia după ce își inventează o altă personalitate, a Laurei, cu care reușește să se identifice. Abia când devine Laura și începe să joace rolul acesteia, reușește să scape de identitatea problematică asociată cu Rose. Îi place să se vadă mai îndrăzneață, mai amuzantă, mai eficientă. Și în cazul ei, s-ar putea spune că forma creează fondul.

Ambele femei sunt prizoniere ale unui trecut plin de secrete și de suferință, eliberarea fiindu-le adusă de înțelegere și de iertare, grație literaturii care devine un act salvator, cu valențe terapeutice. A crea realități alternative devine un act vital de autoprotecție. Și oamenii sunt de fapt niște ficțiuni, autoficțiuni ce se pot scrie pe ei înșiși ca un palimpsest. Prezentul poate fi reconfigurat și odată cu el și viitorul.

Este interesant de urmărit relația femeii care scrie cu cei din jur, cercul de singurătate și de liniște de care are nevoie, felul în care resimt cei din jur pasiunea aceasta. Uneori se simt ca niște sateliți pe o orbită, ca niște ființe auxiliare, părți din universul larg al altcuiva.  O altă problemă ridicată în carte este latura autoficțională a scriiturii unei femei. Foarte mulți consideră că o femeie nu poate depăși propria realitate imediată, că face cu greu salturi imaginare. Așa crede și Rose despre cartea pe care o scrie Connie la bătrânețe. Crede că va găsi acolo secretul dispariției mamei sale, doar că Iepurele verde o dezamăgește, nu găsește acolo răspunsuri la întrebări care o chinuiseră toată viața. Despre propriul roman, afirmă Connie: „Semne vechi sub piele nouă. Dar prin scris îi ofer un prezent reconfigurat. Ceea ce eu aș numi artă așa cum o știm. Care ne ajută și să ne închipuim un viitor ideal”.

Criza identitată a tinerei se rezolvă atunci când are această revelație: „Venisem la Connie ca s‑o caut pe mama, dar mă găsisem pe mine însămi. Asta fusese revelația mea: că pur și simplu nu mai puteam pierde timp sperând că oamenii aveau să mă iubească și să mă respecte”. Și abia astfel poate continua să lucreze în continuare la propria poveste.

 „Poate simți că efortul de a încerca să supraviețuiești, să nu te scufunzi, te apasă zi de zi. Dar tot vrei să continui, pentru că lucrezi la povestea ta. Așa imperfectă cum e ea, atât de greșită și de nefericită uneori. Și, în sfârșit, atunci când apar perlele de lumină, când prin crăpături se ivesc sfere luminoase ca soarele, când o întreagă planetă de fericire erupe la viață și o simți pe sub coaste – atunci înțelegi. Înțelegi că ai stat atâta timp în întuneric pentru acest moment de iluminare”.

https://www.youtube.com/watch?v=11oQ9TKV4MM

Jessie Burton, Confesiunea, Traducere din englezăși note de Iulia Gorzo, Humanitas Fiction, 2021

 

Prin inima Pământului. Ce nu vedem prin întuneric

 

http://suplimentuldecultura.ro/34350/prin-inima-pamantului-ce-nu-vedem-prin-intuneric

De ce să cobori în inima Pământului? Pentru că e acolo. Pentru că nu se vede și atracția necunoscutului e mare. Doar că zările necunoscute nu mai sunt senine și fascinația e subminată cel mai adesea de frică, team, presiune, intensitate. Știm că lumea de sus e nespus de frumoasă. Dar cea întunecată de sub noi!?

Volumul Lumea de sub noi. O călătorie în adâncul pământului ne convinge că știm prea puține lucruri despre lumile ce se aștern sub picioarele noastre, ca și despre lumile întunecate din noi, iar tărâmul din adâncuri își apără bine secretele, în cea mai mare parte rămânând neobosit.

„O lungă istorie culturală a repulsiei față de spațiile subterane le asociază cu «bezna cumplită dinlăuntrul pământului», după formula romancierului Cormac McCarthy. Asemenea medii inspiră frică și dezgust, mizeria, mortalitatea și munca brută fiind conotațiile lor dominante. Dintre fobiile obișnuite, claustrofobia este în mod cert cea mai puternică. […] În numeroasele metafore care ne guvernează viața, înaltul este ridicat în slăvi, în vreme ce adâncul e disprețuit. Să fii «la înălțime» e de preferat stării de «deprimare» sau de a fi «la pământ». «Catastrofă» are ca sens literal «o direcție descendentă», «cataclism» e o «violență ce se aba­te în jos». Repulsia față de adâncime se simte și în conver­sația normală bazată pe obser­vație și reprezentare.“

 

Un lingvist al peisajului

 

Robert Macfarlane, scriitor britanic, este apreciat pentru scrierile sale în care explorează natura, peisaje, mentalități, tradiții, locuri și limbi dintre cele mai diverse, fiind considerat un explorator și un lingvist al peisajului, al rela­țiilor dintre peisaj și sufletul omenesc. Poate că sintagma „lingvist al peisajului“ e surprinzătoare, însă i se datorează preocupării sale de a găsi cele mai potrivite cuvinte pentru a transmite cât mai fidel ceea ce e de văzut și de înțeles, depășind limitările unor denumiri care i se par infidele sau limitative. După părerea sa, gramatica și sintaxa exercită o puternică influență asupra limbajului și a utilizatorilor lui. Ele ne modelează felul în care ne raportăm unii la alții și la lumea viului. Cuvintele sunt creatoare de lumi – iar limba este, în opinia lui, una din marile forțe geologice.

Lumea de sub noi. O călătorie în adâncul pământului este o poveste a călătoriilor în întuneric și a coborârilor în adâncurile de sub noi întreprinse în căutarea cu­noaș­terii, o cartografiere la adâncime a raportului dintre sufletul uman și natură, o explorare a pământului de sub noi, a revelațiilor pe care le poate oferi coborâșul. După ce a cucerit vârfuri de munți, autorul schimbă direcția și coboară în cele mai întunecate și reci colțuri ale universului, pentru a mai descâlci puțin rădăcinile (ramificate sub picioarele noastre) relației natură-om. Și asta întrucât consideră că dintotdeauna am depozitat în adâncuri ceea ce inspiră frică, ceva de care vrem să scăpăm, dar și ceea ce iubim și vrem să salvăm.

„De ce să cobori în adânc? E o acțiune paradoxală, care contrazice bunul simț și înclinația spiritului. Să depozitezi un lucru în adâncuri cu bună știință este aproape întotdeauna o strategie de a-l feri privirii. A recupera ceva din adâncuri cere aproape întotdeauna un efort. Accesul dificil spre adâncul pământului l-a tran­sformat într-un mijloc de a simboliza ceea ce nu poate fi spus sau văzut la lumina zilei: pierdere, suferință, profunzimile ascunse ale minții și ceea ce Elaine Scarry numește «realitatea adânc subterană» a durerii fizice.“

 

Bucăți de lumi

 

Astfel, Robert Macfarlane ne conduce privirea dincolo de degetele picioarelor, materia întunecată de sub noi fiind văzută drept un corespondent al materiei întunecate din noi – „o explorare a adâncurilor umane ascunse, atât mi­­nunate, cât și atroce. Cu toții purtăm pământuri în noi, dar rareori recunoaștem existența lor“.

Și pentru asta a coborât și ne-a plimbat privirea prin grote, mine, labirinturi, morminte, situri funerare, tuneluri, peșteri, fisuri, vizuini, mușuroaie, cariere de pia­tră, de bazalt sau de nisip, explorări speologice, guri negre, prăbușiri, catacombe, adăposturi antiaeriene, orașe subterane (Pa­ris, Odessa, Mexic), prin lumea subacvatică, peșteri marine, peșterile pictate din Norvegia, pe râuri fără stele, pe fundul apelor, pe sub ghețurile nordice etc. Relatările și descrierile sale sunt totodată expresive și semnificative, de pretutindeni Robert Macfarlane a cules și a adus cu el la suprafață urme, semne, bucăți de lumi cărora le-a oferit adesea o inedită contextualizare mentalitară, istorică și culturală.

Lumea nu se termină unde ni se oprește privirea Că uneori coborârea nu este o privațiune, ci o fundamentală re­velație o demonstrează și una dintre cele mai spectaculoase desco­periri menționate în această carte: „wood wide web“, altfel spus rețeaua de internet a pădurii. Este o descoperire din 1997, potrivit căreia niște ciuperci din sol asigură legătura dintre rădăcinile copacilor, aceștia având astfel posibilitatea de a comunica între ei, de a se ajuta, putând să-și trimită resurse prin rețeaua micorizală.

S-a constatat că un copac bătrân era conectat chiar și la alți patruzeci și șapte de copaci, prin sistemul fungic. Zaharurile, azotul și fosforul pot fi partajate între copacii dintr-o pădure: de pildă, un copac pe moarte poate să-și descarce resursele în rețea spre folosul comunității; sau un copac în dezvoltare poate fi ajutat cu un plus de resurse de vecinii acestuia. O lume simplă și frumoasă.

Și, cum lumea nu se termină acolo unde se oprește privirea noastră, e greu de crezut că ființa umană se termină acolo unde se termină corpul său. Scrierea acestei cărți a avut nevoie de șapte ani în care Robert Macfarlane a cutreierat prin diverse ținuturi (unde pentru cei mai mulți dintre noi nici imaginația nu are multe șanse să pătrundă) și a scos la iveală taine prin care trecutul nostru, miturile, metaforele și uneori literatura capătă înțele­suri mai largi, dar și mai luminate.

 

Robert Macfarlane, Lumea de sub noi. O călătorie în adâncul pământului, traducere de Daniela Rogobete, Polirom, 2021

Discriminări, identități furate – „Muza”, de Jessie Burton

Jessie Burton (n. 1982) este una dintre revelațiile lumii literare din Anglia. Primul său roman, Miniaturista (2014), a fost tradus în 38 de țări și s-a vândut în peste un million de exemplare. Și Muza (2016) are deja vândute drepturile de traducere în peste 30 de țări, fiind extrem de apreciată în prestigioase reviste culturale internaționale.

Muza, apărut la noi în traducerea minunată a Veronicăi D. Niculescu, e un roman pe cât de bine scris, pe atât de complex. Iubire, pictură, literatură, ficțiune istorică, dramă psihologică, război, discriminare sexuală, problemele imigranților, rasism, condiția femeii artist, relațiile dintre femei, istoria artei, puterea artistului, valențele terapeutice ale literaturii, suspans menținut până la ultimele pagini – sunt doar o parte dintre piesele unei povești frumoase și inteligent stratificate.

Acțiunea este plasată contrapunctic pe două planuri temporale și spațiale: pe de o parte, sălbăticia unui sătuc din Spania anilor ’30, pe de altă parte, lumea pestriță a Londrei anilor ’60. Cele două dimensiuni sunt unite prin viețile a două femei artist – o pictoriță și o scriitoare, legate la rândul lor printr-un tablou misterios (și ca interpretare, și ca apartenență) care străbate țări și veacuri până la a vedea lumina unei expoziții, închizând în el povești intense, dureroase. Arta, și în special pictura, ca istorie, dar și ca proces, ocupă un loc central în roman, bibliografia parcursă în acest sens de autoare fiind impresionantă.

Acțiunea romanului începe la Londra, în 1967, unde o cunoaștem pe Odelle, o tânără venită din Spania, care își găsește cu greu un loc de muncă satisfăcător, în mare parte și din cauza culorii pielii sale. După ce e vânzătoare într-un magazin de pantofi (experiență din care se va naște mai târziu o frumoasă poveste literară), ajunge să lucreze într-o galerie de artă, unde o cunoaște pe Quick, care nu îi va fi doar șefă, ci și prietenă, încurajând-o și ajutând-o să publice literatură. Apariția unui bărbat, Lawrie Scott, cel de care se va îndrăgosti Odelle, va scoate la suprafață un tablou (primit moștenire de la mama sa) și istoria controversată a acestuia, istorie ce duce cititorul cu 30 de ani în urmă, în Spania din perioada Războiului Civil. Și va aduce cu el și moarte. Aici, într-un sătuc, o cunoaștem pe Olive, tânăra care trăiește prin pictură și iubire. Tatăl său este un cunoscut dealer de artă, iar mama sa e depresivă. Cele două femei, mamă și fiică, se vor îndrăgosti de Isaac, tânărul republican ce va schimba viețile tuturor. Teresa, sora acestuia, e alt personaj feminin care va juca un rol decisiv în ambele planuri ale romanului. Olive pictează un tablou care, mai mult sau mai puțin întâmplător, îi va fi atribuit lui Issac. Olive acceptă și încurajând furtul de identitate, căci știa că numai așa, atribuite unui bărbat, picturile ei vor ajunge într-o galerie de artă, în condițiile în care nici măcar tatăl ei nu i-ar fi acordat vreo șansă:

„Tatăl ei zicea mereu că femeile pot, bineînţeles, să pună mâna pe-o pensulă şi să picteze, dar adevărul e că ele nu pot fi nişte artiste bune. Olive nu prea pricepuse niciodată care era diferenţa. De când era mică, jucându-se prin colţurile galeriei lui, îl auzea fără să vrea pe Harold discutând chestiunea asta cu clienţii lui, bărbaţi şi femei, şi adesea femeile erau de acord cu el, preferând să investească în bărbaţii tineri decât în cineva de acelaşi sex cu ele. Ideea că artistul era în mod firesc un bărbat reprezenta o convingere atât de larg răspândită, încât până şi Olive ajunsese să creadă în ea uneori. Ca fată de nouăsprezece ani, era plasată într- o zonă inferioară; mascota perseverentă şi îndrăzneaţă a amatorismului”.

Însă ea nu poate picta fără prezența lui Isaac, care îi va deveni muză, rolurile tradiționale fiind inversate.

Cititorul va fi purtat mereu între aglomerata capitală a Angliei și sălbaticul sat al Spaniei unde fusese pictat tabloul, autoarea pricepându-se de minune să dozeze suspansul, jucându-se cu identitățile – individuale și culturale – ridicând tot soiul de probleme, fără a avea aerul că o face: problema autenticității, libertatea de a crea, procesul scrierii, puterea cuvântului scris de a oferi o cale mai ușoară de a înțelege lumea, valențele terapeutice ale literaturii, complexitatea relațiilor dintre femei…

Chiar subiectele tablourilor pictate de Olive și atribuite unui bărbat sunt controversate și cu putere sugestivă, căci e vorba de picturi ale celor două martire spaniole – Justa și Rufina – celebre în lumea creștină spaniolă, ele fiind pedepsite cu moartea pentru a nu fi acceptat să renunțe la arta lor (vase de lut) – pentru un ritual păgân. Tablouri cu acest subiect sunt celebre, autori fiind, printre alții, Goya, Velasquez, Zurbaran, Camillo. Toți bărbați. Jassie Burton îndrăznește să strecoare această ipoteză conform căreia un celebru tablou atribuit unui barbat ar fi pictat în realitate de o femeie. Și e captivant să vezi cum se raportează societatea la o astfel de posibilitate, să urmărești variațiile temei la distanță de zeci de ani.

„Viața mea era un vrej de fasole, eu eram Jack, iar frunzișul creștea întruna, abundent, impresionant și cu o asemenea viteză, încât abia apucam să mă cațăr. Am iubit și am pierdut iubirea; am descoperit un soi nou de creativitate și senzația de apartenență. Și s-a întâmplat și ceva mai profund, ceva mai tainic, prin care trecem cu toții, iar dacă nu, ne așteaptă undeva – momentul de neuitat când ne dăm seama că suntem singuri”.

Jessie Burton, Muza, traducere din engleză și note de Veronica D. Niculescu, Humanitas Fiction, 2017

Articol publicat inițial pe bookaholic.ro

Căderea din timp. Viața din vârful condeiului

 

Căderea din timp este o carte singulară, extrem de tulburătoare, născută din durerea profundă pe care chiar David Grossman a trăit-o la moartea fiului său, ucis în războiul dintre Israel și Palestina, cu doar două zile înainte ca acesta să înceteze. Dacă romanul Pînă la capătul pămîntului fusese început înainte ca Uri să moară (ba chiar venea din armată, unde era comandant de tanc, și îi împărtășea tatălui diverse experiențe pe care acesta le valorifica estetic) și terminat cu greu după dispariția acestuia, Căderea din timp a apărut la cinci ani de la tragedie, transformîndu-se pentru Grossman într-o modalitate de a lupta împotriva gravității durerii. Scrisul devine pentru el singura armă eficientă împotriva exilului privit ca îndepărtare de familiar: „Simt că am fost aruncat în țara nimănui și singura cale pentru ca viața mea să coexiste cu moartea e să scriu despre asta“, mărturisea scriitorul într-un interviu. Și cărțile sale stau mărturie că doar cuvintele aduc cu ele înțelegerea și acceptarea, penetrează realitatea dinlăuntru, reînvie viața pierdută pe drum, căzută din timp, despărțind amintirea de durere și permițînd astfel ființei să capete distanța înțelegerii care s-o lase să respire din nou.

 

Subintitulată de autor „o poveste pe mai multe voci“, cartea explorează la modul metaforic, liric durerea nestinsă a părinților ce și-au pierdut copiii, înfrîngere ce-i umple de gol și în același timp de neființa celor dispăruți. Îndepărtînd elementele autobiografice, David Grossman și-a învăluit povestea într-un cadru de basm, așa-zisa acțiune stînd sub semnul nedeterminării temporale și spațiale și chiar al unui fantastic blînd. După cinci ani de tăcere (exact intervalul traversat de scriitor), un bărbat se trezește într-o dimineață și sparge gheața neagră a muțeniei, anunțîndu-și soția că pleacă în căutarea fiului mort, spre acel tainic și înfricoșător „acolo“, convins fiind că: „Dac-o să ne ducem/ acolo,/ o să existe/ un acolo“. Unul după altul, și alți părinți neîmpăcați cu moartea copiilor îl urmează, căutarea lor devenind un marș în cerc, din ce în ce mai alert, din care li se ridică vocile ce capătă rezonanțele unui cor de tragedie antică. Prin această succesiune a vocilor, o realitate sufletească complicată, împînzită de tot felul de nuanțe ale trăirii este disecată și scoasă la suprafață.

Lepădarea de artificialul genurilor și al speciilor surprinde încă de la prima pagină. Odiseea, basmul, teatrul și poemul formează un amalgam pus în slujba dezvăluirii adevărului sufletesc și a căilor prin care se ajunge la luarea în posesie a propriului sine pierdut. Vocile personajelor sînt orchestrate de scribul care trebuie să descrie tot ce vede în casele oamenilor și să noteze tot ce spun aceș­tia. Cel care notează tot ce se întîmplă în oraş primește poruncă de la ducele care stăpînește orașul să urmărească și să redea în scris, cu exactitate, toate formele de manifestare a durerii celor ce și-au pierdut copiii, lui fiindu-i interzis să-şi amintească fetița pierdută. Vrînd-nevrînd, se strecoară în infernul din sufletul celorlalți, aducînd abisurile durerii la suprafață, cu ajutorul forței delicate a cuvintelor.

 

Viața și moartea, ființa și neființa, misterul acelui „dincolo“ spre care pleacă toți (inclusiv ducele care poartă cu sine aceeași povară) cu speranță și teamă deopotrivă, iubirea omenească în feluritele sale chipuri, posibilul și imposibilul, întoarcerea, încremenirea și continuarea, acceptarea și lupta, timpul cu pansamentele sale subțiri, trecutul și viitorul, tăcerile ce ascund aceleași cuvinte – se transformă toate într-o poezie răvășitoare prin profunzimea și frumusețea ei, prin tensiunea ideii și facinația expresiei. Toate personajele – bărbatul care merge şi femeia acestuia, femeia mută din năvod, cizmarul, moaşa, centaurul, ducele, nevasta celui care notează tot ce se întîmplă în oraş, bătrînul profesor de matematică – trăiesc negativul unei vieți, călcînd pe un „eșafod de doruri“. Cu toții își adună durerea în căutări rătăcitoare și își creează din nou ființele dragi sub formă de poveste. Cuvintele capătă greutatea experienței sau a viziunii și se transformă într-un desen liric ce vibrează delicat, forța și necesitatea lor fiind conștientizate doar de către Duce, Centaur și scrib, măști ale autorului pentru care literatura este aici, mai mult decît în orice altă carte, adevăr.  

Deși viața îşi vădește frumusețea în formele ei simple – „viața e acolo/ unde,/ într-un cerc de lumină,/ tu pui supă-n farfurie“ –, sinele înstrăinat se cere redescoperit în acest marș care cercetează tainele ce se refuză deschiderii, pe un teritoriu inuman: „Un pas,/ încă un pas, încă/ un pas/, merg/ și merg/ înspre tine./ Sînt/ o întrebare care n-a primit răspuns,/ un țipăt neauzit“. Durerea pierderii și nostalgia trecutului neciobit sînt inseparabile: „Tăcem amîndoi/ cu aceleași cuvinte./ Nu pe el/ îl jelim/ în clipa asta –/ melodia vieții de dinainte/ o jelim, ceea ce era minunat/ de simplu“. Hotarul pe care moartea îl aduce în viața celor rămași îi poartă pe oameni prin umbrele unei singurătăți paradoxale: „Nu sînt singur, cu el/ nu sînt de unul singur,/ sînt singur/ împreună cu el/ în toate îndoiele mele,/ în toate labirinturile mele/, el bate ca o inimă în mine, trăiește/ cu mine, e una/ cu mine, sînt împreună cu el/ în tot imen­sul/ univers/ care s-a creat/ în mine/ la moartea lui“. Liniștea, odihna și bucuria consumate în trecerea timpului devin imposibile: „Timpul care se scurge/ doare. Mi-am pierdut/ înțelepciunea/ mișcării simple,/ firești, înăuntrul lui, al timpului“.

 

Și doar literatura cu poveștile ei scrise în jurul oamenilor mai are puterea de a spiritualiza o astfel de viață, de a reîntoarce sinele îmbogățit cu lumea în care se pierduse, de a transforma închiderea morții într-o nouă de­schidere. Scrisul, odată cu scufundarea în suferință, aduce eliberare. Viața se ascunde în vîrful condeiului, a cărui vrajă slăbește muș­cătura timpului, așa cum o mărturisește și Grossman prin vocea Centaurului: „Și eu, în temnița/ camerei mele, pe masa/ blestemată a trupului meu,/ am scris în sfîrșit. Ca niște degete/ răscolind în pămîntul fărîmițat,/ așa am scris povestea/ […] Mie însumi/ îmi fac eu vrăji/ prin cuvinte, prin viziuni,/ prin personaje/ ca niște sperietori/ lipite cu paie/ și lut – și cu-nțelepciune de biet muritor –,/ ca să dăinuiesc/ și să nu-mpietresc“.

 

David Grossman - Căderea din timp

Traducere din limba ebraică de Gheorghe Miletineanu

Ediția de buzunar, 2021

Dana Pîrvan recomandă Relații eșuate de Aurora Liiceanu

Virgil Mazilescu - a doua poveste pentru ștefana (fragment)

iese de după magazie un copil şi se înclină

se uită la stânga - îngerul adormit în fotoliu

se uită la dreapta - îngerul adormit în fotoliu

şmecheri s-au mai făcut şi îngerii ăştia murmură copilul

scoate pe ascuns foarfeca şi haţ haţ cele două capete

apoi aleargă să vadă care e îngerul şi care fantoma