Zeruya Shalev - a cunoaște, a înțelege, a ierta

 

https://www.observatorcultural.ro/articol/a-cunoaste-a-intelege-a-ierta/

Cărțile scrise de Zeruya Shalev explorează cu multă subtilitate resorturile tensiunilor lăuntrice (în special ale sufletului feminin), ale nefericirii și ale disfuncțiilor din cadrul familiei, avînd ca amprentă acuitatea percepției – migăloasă, scrutătoare, capabilă să exploreze în profunzime. Romanele acestei scriitoare sînt psihologice, narațiunea coboară adînc în abisurile conștiinței și explorează vina, frustrările, senzația eșecului ascuns în relațiile dintre bărbați și femei, dar și dintre părinți și copii.

Într-un interviu acordat în timpul vizitei în România din 2014, autoarea declara: „Mă atrage mai mult analiza dificultăților și conflictelor din anumite relații, pentru că acestea sînt situațiile care cheamă schimbarea și aduc la suprafață adevărata natură a oamenilor, mai degrabă decît rutina, relaxarea. Aceste conflicte sînt ca un cutremur. Totul iese la suprafață. Ele nu conduc la sfîrșitul iubirii, ci la o cunoaștere mai adîncă a propriei persoane și a celuilalt“.

Zeruya Shalev vede în natura umană cea mai complexă, provocatoare și captivantă realitate din univers: „complexitatea, fragilitatea, conflictele și contradicțiile, copilăriile, orbirea, tînjirea după dragoste, dorința de a fi fericit, alături de forțele autodistructive – toate aceste lumini și umbre sînt surse de fascinație, compasiune și inspirație“. Dimensiunile căderilor sufletești răsfrîng dimensiunile suferinţei, iar Zeruya Shalev surprinde cu multă finețe tensiunea copleșitoare dintre amintire și nevoia de înnoire, zvîrcolirile sufletelor fărîmițate.

Romanul Destin, tradus recent la Humanitas Fiction de către Ioana Petridean, a fost scris de-a lungul a cinci ani și are în centrul său o femeie care, după moartea tatălui, încearcă să-l înțeleagă pe acesta și să-l ierte. Nucleul tematic al narațiunii este și aici familia, urmărindu-se în special relația dintre copii și părinți, dar și problemele din cuplu, pe fondul unui Israel al zilelor noastre. Fondul politic este mai accentuat decît în romanele precedente, căci Zeruya Shalev urmărește destinele individuale în strînsă legătură cu istoria, cu conflictele politice. Tabloul Israelului contemporan este unul complex, în prim-plan nu mai regăsim conflictele externe sau Holocaustul, ci problemele interne – trauma armatei, resentimentul față de englezi, paradigma religioși-nonreligioși.

Structurile narative se bazează în mare măsură pe mecansimele memoriei. Buclele temporale permit nu doar călătorii în spațiu, ci mai ales în timp și astfel se pun față în față generații diferite, dar mai ales se urmărește felul în care evenimentele politice schimbă destinele mai multor generații. O altă temă valorificată nuanțat în roman este identitatea personală strîns legată de cea colectivă, cele două dimensiuni putînd fi atribuite și titlului. 

Atara este arhitectă, are aproape 50 de ani, din prima căsătorie are o fiică, plecată în California, și împreună cu actualul soț are un băiat, Eden. Acesta a trecut deja prin serviciul militar obligatoriu și durerea mamei este de a-l vedea transformat într-o armă de război, lipsit de bucuriile și dezinvoltura tinereții. În urma armatei, în timpul căreia a dat dovadă de o reziliență ieșită din comun, își petrece cea mai mare parte a timpului încuiat în cameră, respingînd orice încercare a ei de a discuta. Din Eden mai rămăsese doar o privire goală. Și relația cu Alex, soțul actual, este una problematică, marcată de distanțare emoțională și atitudini opresive, disprețuitoare. 

Atara avusese o copilărie nefericită, secretele tatălui și atitudinea distantă a acestuia afectînd-o profund. Privește către copilărie ca spre o închisoare în care nu avea unde să se ascundă în fața mîniei și violenței tatălui său. Acum nu poate trăi doliul fără să încerce să facă lumină în trecutul familiei sale, fără să știe cine a fost tatăl său cu adevărat și care i-au fost motivele atitudinii de neînțeles. Atara se ocupă cu restaurarea clădirilor, dar acum vrea să-și restaureze viața, trecutul familiei, deși Alex, soțul său, încearcă să îi taie elanul: „Ți-am mai spus că acționezi contra firii. Oamenii nu sînt clădiri. Nu poți să-i restaurezi. Nu poți să ajungi la fundație“. Deținătoarea cheii prin care Atara poate să-și cunoască și să-și ierte tatăl este Rahel, prima soție a acestuia, fostă luptătoare clandestină împotriva britanicilor. Pentru surmontarea traumei, pentru a-și revela un conținut identitar, Atara are nevoie de poveștile acestei femei. Doar astfel poate ajunge să ordoneze datele trecutului pentru a impune haosului existențial un sens cu efect eliberator. Pentru Atara, cea care preferase să stea la distanță de familie, acum devine capitală înțelegerea celor de lîngă ea, fie că vorbim de prezent sau de trecut. Bagajul de durere devine imposibil de dus și identitatea sa depinde de poveștile pe care face tot posibilul să le asculte, tulburată de amestecul de neliniște și de speranță. 

Dar efectul eliberator al poveștilor este trăit și de bătrîna Rahel, care, la nouăzeci de ani, este provocată de fiica fostului soț să-și dezarhiveze memoria. Este un proces dureros, căci reînvie un trecut plin de traume nevindecate, ghemuite în străfundurile ființei: „Atît de multe amintiri o năpădesc dintr-o dată, asemenea rostogolirii la vale a unor stînci, nimicind în calea lor tot ce e viu. Nici măcar nu și-a dat seama că supraviețuiseră în toți acești ani, asemenea unor paraziți care se hrănesc dintr-o gazdă neștiutoare“.

Subtil, profund, senzual și reflexiv deopotrivă, romanul Destin fascinează prin nuanțele și profunzimea trăirilor personajelor, dar și prin capacitatea autoarei de a privi cu multă înțelegere, din multiple puncte de vedere, situațiile individuale și colective problematice.  

Puterea poveștilor din povestea unui oraș – „Istanbul Istanbul”, de Burhan Sönmez

Istanbul Istanbul este prima carte a scriitorului turc Burhan Sönmez care a fost tradusă în limba română. Scriitorul a participat, în decembrie 2015, la Festivalul Internațional de Literatură de la București, la scurt timp după îi apăruse acest roman (al treilea), rapida traducerea în română pentru Editura Polirom fiind semnată de Leila Ünal. Burhan Sönmez are studii de drept, iar proză a început să scrie după ce, în 1996, rănit într-un asalt al poliției turce, a plecat în Anglia pentru o perioadă mai îndelungată. Cărțile sale au fost traduse în peste douăzeci de limbi, apărând la edituri mari, precum Gallimard sau Random House.

Istanbul Istanbul este un roman ce are în centru deopotrivă iubirea față de un oraș privit din multipele unghiuri, dar și puterea poveștilor de a aduce în interior lumea inaccesibilă de afară, de a atenua suferința ori de a ajunge la adevăruri incomode. Un doctor, un student, un frizer și un țăran bătrân sunt acuzați de anarhism, întemnițați și torturați consecvent în subteranele Istanbulului. Mintea, obișnuită cu viteza lumii de la suprafață, trebuie să se adapteze unui alt ritm. Le e greu până să se și recunoască.

Nu au la îndemnă pentru a supraviețui decât cuvintele și imaginația. După modelul Decameronului, în fiecare zi, timp de zece zile, câte unul dintre ei spune o poveste imaginară care se amestecă cu povestea tragică a prezentului în care trăiesc, dar și cu povestea propriului trecut, toate integrate în povestea unui Istanbul al zilelor noastre. Din fiecare poveste cresc alte povești, în subteranele unui oraș de poveste. Dacă în fundal se proiectează monstruos politica, în temniță cresc povești despre bunătate și iubire.

Granița dintre ficțiune și realitate devine foarte fragilă. Dincolo de betoane goale, mâncarea stricată, durerile torturilor îndurate, dincolo de timpul care stă în loc și face totuna ziua cu noaptea, adâncindu-se și lățindu-se chinuitor, dincolo de oamenii care își încolăcesc tălpile desculțe ca să se încălzească în celula lungă de doi metri și lată de un metru, trăiesc mai ales poveștile, dar, ca și Istanbulul, au și ele chipuri diverse.

Pentru doctor, student și bătrânul țăran, povestea reprezintă posibilitatea de a îndrepta gândurile departe de suferință, către lumea de afară, singura cale de a căpăta bună dispoziție. Doctorul și studentul caută prin povești să-și păstreze iluzia, să suspende prezentul, să evadeze din suferință.

În schimb, pentru frizerul Kamo, povestea este calea de a coborî în abisul lăuntric, în căutarea adevărului. Crescut la orfelinat, după ce mama cade în fântână și moare, frizerul ajunge să iubească literatura, poezia în special. Renunță în anul doi la facultatea de litere, pentru că era obligat să muncească. E epileptic. Vorbește în somn, ceea ce îi înspăimântă pe colegii de celulă. Ei pălăvrăgesc ca să treacă timpul, nu să dezvăluie secrete, căci sub tortură nicunul nu garantezaă păstrarea acestora. Nu vor să-și spună adevăruri.

Pentru frizer, care îl citise pe Dostoievski cu subteranele personajelor lui, doar adevărul are relevanță. Mizează pe puterea adevărurilor din povești: „tot ce povestesc sunt adevăruri pe care nu vor să le audă despre ei înșiși. În viața asta omul se teme cel mai mult de el însuși […]. Voi povesti totul despre mine și îi voi face să se confrunte cu acea parte din ei pe care nu vor să o vadă”. Povestea este pentru frizer o oglindă în care ceilalți își văd abisurile, adevărul neacceptat. Îi privește pe ceilalți cu suspiciune. Crede că omul nu are altă insulă în afară de el însuși. El e mereu într-o fântână, ceilalți în afara ei. Îi acuză că nu sunt în stare să se cunoască pe ei înșiși și să se confrunte. Se izolează de ei mai ales prin somn și tăcere, dar nu renunță la povești.

Uimește în roman capacitatea bătrânului țăran de a trăi ficțiunea ca realitate. Din momentul în care se trezește în celulă, acest loc devine un dublu al Istanbului. Aici fumează și bea ceai în timp ce spune sau ascultă povești. Dar tocmai poveștile sunt reale în irealitatea lor. Ceaiul și ceștile nu. Nici țigările, nici scrumiera. Dar gesturile și atmosfera creată – da. Așa și aburii, și zahărul. Și grija ca clinchetul linguriței imaginare lovite de pahar să nu ajungă la urechile gardienilor. Dar zâmbetele născute astfel sunt și ele reale. Bătrânul trăiește aievea ce gândește: „Fără să simtă nevoia să iasă afară, aducea lumea înăuntru, reușind o transcedere și a spațiului și a timpului. Această celulă era Istanbulul și fumul de țigară îi învăluia fiecare colț”.

Dacă inițial locul pare să domine timpul (toate personajele sunt preocupate de dimensiunea timpului), acesta capătă o altă adâncime și o altă greutate numai atunci când oamenii își împreună poveștile.

„Am început din nou să râdem. Omul când e beat și când râde uită de viitor, nu-i mai pasă de viață. Așa cum timpul încremenește când suferi, așa se oprește și când râzi”.

„În timp ce noi vorbeam, noaptea dintre cuvinte și flori s-a scurs ca apa dintr-o sticlă crăpată”.

 

Burhan Sönmez, Istanbul Istanbul, traducere din limba turcă de Leila Ünal, Polirom, 2016

https://www.bookaholic.ro/puterea-povestilor-din-povestea-unui-oras-istanbul-istanbul-de-burhan-sonmez.html

 

Tehnologia – un atac la adresa empatiei

https://www.observatorcultural.ro/articol/tehnologia-un-atac-la-adresa-empatiei/

Sherry Turkle 

Redescoperirea conversației. Puterea dialogului în epoca digitală

Traducere de Teodora Maftei, Editura Humanitas, 2023, 472 p.

 

Sherry Turkle, psiholog clinician și specialistă în domeniul tehnologiei informației și comunicării, cercetează relația omului cu tehnologia încă din anii ʼ70. A publicat numeroase studii despre schimbările pe care le aduce lumea digitală în comportamentul oamenilor și a analizat mai ales felul în care tehnologia ne modelează conștiința de sine și interacțiunea cu ceilalți.

În Redescoperirea conversației. Puterea dialogului în epoca digitală, Sherry Turkle abordează o parte dintre problemele pe care ni le-a adus comunicarea tehnologizată, una dintre cele mai grave fiind reducerea drastică a comunicării față în față. Consecințele sînt multiple, atît pe termen scurt, dar mai ales privind către generațiile viitoare. Acest tip de dialog este considerat de autoare „lucrul cel mai uman pe care îl facem“, căci „atunci cînd sîntem prezenți trup și suflet unul pentru celălalt, învățăm să ne ascultăm. Așa ne dezvoltăm capacitatea de empatie. Așa trăim bucuria de a fi auziți și înțeleși. Comunicarea contribuie la practica autoreflecției, adică a conversațiilor cu noi înșine, care reprezintă fundamentul dezvoltării timpurii“.  

Dacă nu am simțit deja pe propria piele, constatările venite din vasta experiență în cercetare a autoarei ne conving că discuțiile față în față sînt esențiale pentru relațiile interpersonale, pentru creativitate, dar și pentru capacitatea noastră de a empatiza. Volumul nu semnalează doar o problemă, ci ne propune să ne analizăm obiceiurile pentru a putea schimba, în timp util, ceea ce deja ne afectează umanitatea. Vestea bună este aceea că, și în această situație, învățul are și dezvăț.

Viețuind în lumea virtuală, ocolim conversația, ne ascundem unii de alții, chiar dacă sîntem mereu „conectați“ sau tocmai din această cauză. Lumea virtuală se dovedește o lume a disimulării, căci acolo ne prezentăm cum am dori să fim, iar trimiterea mesajelor este o fugă de conversație, cel puțin de acea conversație deschisă și spontană care ne permite să trăim prezentul din plin și să fim vulnerabili, acea conversație prin care empatia și intimitatea se pot manifesta. 

„Tehnologia este implicată într-un atac asupra empatiei“, afirmă Sherry Turkle, căci ne afectează competențele de relaționare. Lumea virtuală este o lume a comodității, atîta timp cît computerul nu are pretențiile pe care le are omul. Trăind cu ochii în ecrane, nu mai sîntem capabili să menținem contactul vizual în fața unui om cu care vorbim, nu mai sîntem atenți la nevoile celuilalt, la sentimentele lui, nu mai știm să ascultăm și să fim cu adevărat atenți. Ne verificăm mereu telefoanele, chiar și cînd stăm seara la masă cu persoana iubită sau ne plimbăm cu copiii prin parc. Si astfel, fără să mai conștientizăm, punem distanță acolo unde ar fi bine să fie apropiere. 

Sherry  Turkle ne atrage atenția că a fi mereu conectat înseamnă a refuza singurătatea care ne permite să purtăm un dialog lăuntric, să ne acordăm atenție și să ne cunoaștem, să ne consolidăm stima de sine, să ne simțim bine cu noi înșine și apoi cu ceilalți (nu mai putem aștepta la semafor sau la coadă la magazin fără să punem mîna pe telefon, de exemplu). Avem senzația că tehnologia ne rezolvă problema singurătății, însă, paradoxal, ne răpește tocmai acea singurătate productivă și ne oferă simulacre de conexiuni. Dacă nu putem sta singuri, devenim mai singuratici. Nu mai suportăm „timpul mort“ și punem automat mîna pe telefon, numai că, de multe ori, atunci cînd șovăim, cînd amuțim, ne arătăm adevărata față unii altora și nouă înșine. Sîntem autentici și umani.  

Mesajele pe care le primim și le trimitem neîncetat pot fi eficiente sau amuzante, dar înseamnă comoditate, fuga de spontaneitate, iluzia că avem control și că ne gestionăm mai bine timpul singuri, dar mai ales distragerea atenției. Iar dacă atenția și concentrarea ne sînt pulverizate de ecrane, nu mai sîntem în stare să ne acordăm atenție nouă înșine și nici celuilalt. În plus, ne pierdem încrederea în ceea ce avem de oferit unul altuia. În timp ce conversația față în față, nebruiată de dispozitive electronice, ne oferă șansa de introspecție și empatie.

Autoarea insistă pe fețele înșelătoare ale ideii de progres. Se poate spune că tehnologia face dovada progresului nostru. Ajungem mai ușor la informații, setăm preferințe și primim neîncetat notificări despre cărți, călătorii, mîncăruri, rîdem pe grupurile de prieteni de fel și fel de glume. Doar că aceste „notificări“ ale intimității ne îndepărtează de intimitatea însăși. Asaltați de notificări, nemaiputînd să luăm cina în familie fără să fim întrerupți de telefoane, tînjim după atenție și afecțiune. Tehnologia ne fascinează, dar ne face să uităm ceea ce știm legat de viață, de relația cu noi înșine și cu ceilalți. 

Potrivit cercetărilor, este esențial să ne simțim bine în propria piele pentru a putea fi fericiți, productivi și creativi. Însă rețelele de socializare ne încurajează să ne arătăm invulnerabili și astfel resimțim tensiunea de a fi prinși între dorința naturală de a ne manifesta eul autentic și presiunea de a ne arăta în mediul online în cea mai bună formă a noastră. O consecință imediată o reprezintă depresiile și anxietatea socială. 

Deficitul empatic este o problemă, dar una care are o soluție la îndemînă. Redescoperirea conversației. Puterea dialogului în epoca digitală nu este o pledoarie împotriva tehnologiei, ci una în favoarea conversației. Revendicarea conversației începe cu recunoașterea faptului că vorbitul și ascultatul cu mare atenție reprezintă niște abilități, deci pot fi deprinse. E nevoie doar de conștientizare și de exercițiu. Dacă ne vom face timp pentru conversație, ne vom regăsi pe noi înșine și unii pe alții, putînd astfel consolida ceea ce ne face umani. „Conversația vindecă“, afirmă fără rezerve Sherry Turkle. 

Anatomia puterii de pe maidanul rusesc

 

https://www.revistatomis.ro/2023/05/06/anatomia-puterii-de-pe-maidanul-rusesc/

Magul de la Kremlin, romanul scris în pandemie de către francezul cu origini italo-elvețiene Giuliano da Empoli, este una dintre cele mai citite și mai apreciate cărți din ultima vreme, primind în octombrie 2022 Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze. Apărut în Franța în 2022, la noi a fost tradus la începutul acestui an de către Bogdan Ghiu, pentru Editura Humanitas Fiction. 

Cartea este o incursiune în viața politică a Rusiei din ultimii douăzeci de ani, mai exact de la declinul lui Boris Elțîn până la războiul din Ucraina. Bazându-se pe o documentare temeinică, Giuliano da Empoli analizează, sub haina generos-fluidă a ficțiunii, mecanismele puterii politice instaurate de „țarul” Putin, cu ajutorul lui Vladislav Surkov. Devenit în roman Vadim Baranov, acesta preia din capitolul trei și rolul de personaj-narator care își spune povestea vieții, după ce părăsește Kremlinul. 

Baranov/Surkov este omul care i-a construit sistemul politic lui Putin, începând cu anul 2000 când a devenit primul director de campanie electorală a lui Putin și i-a rămas aproape cincisprezece ani, retragerea nefiind una ușoară. Nu provenea din mediile politice obișnuite, ci era autorul unor romane și al unor piese de teatru, fost producător de televiziune, regizor de teatru avangardist. Opunându-se oligarhilor, a acționat din umbră, iar aura sa de mister a hrănit legende în care e greu să se despartă apele adevărului de ale ficțiunii.

Giuliano da Empoli a vrut inițial să scrie un eseu sau o biografie, dar a considerat că doar un roman ar putea suprinde figura extraordinară a acestui personaj care a știut că puterea se bazează mai mult pe nebunie decât pe rațional. În plus, autorul face din Baranov un personaj care îmblânzește asprimea realității printr-o atitudine detașat-lucidă, prin ironia și prin alegoriile sale, prin bancuri, glume, dar și prin maniera în care trăiește o poveste de dragoste. Iar lectura, în ciuda subiectului, devine una plăcută, fiind și aceasta un soi de magie pe care o reușește de data aceasta da Empoli. 

Devenit personaj central în Magul de la Kremlin, Baranov se hotărăște într-o noapte să își spună povestea, o poveste axată pe „verticalitățile puterii” putiniste, pe dezvăluirea strategiilor de manipulare și de control pe care le-a regizat din spatele scenei politice, utilizând tehnicile din teatrul de avangardă. Astfel, uneori a fost suficient să pocnească din degete și să scoată ca din joben partide politice, conflicte sau personaje ce au dispărut la fel de misterios. Nu a mai creat ficțiune, ci realitate, o altă lume, o mitologie menită să raspundă nevoii de autoritate absolută a societății rusești care avea nevoie de restabilirea verticalității puterii într-un mod imediat și specific: cu fermitate. Baranov și Putin reprezintă mai ales întâlnirea dintre un regizor extrem de inteligent și un actor care știe să se pună pe el însuși în scenă, iar farmecul cărții este dat și de această strecurare, într-un cerc altfel închis, pe care o permite monologul lui Baranov.

Portretul dictatorului prin vocea strategului și aducerea la suprafață a mecanismelor de control oferă un tablou complex al puterii absolute, al democrației suverane, într-o viziune de stânga, bineînțeles. Privilegiile, banii, rolul oligarhilor, sclavia deghizată în libertate, corupția, brutalitatea, aroganța, violența, frica, forța imprevizibilului, pericolul monotoniei, răzbunarea la scară istorică, nevoia de autoritate, gestionarea fluxului de furie – sunt toate legate într-o proză scrisă cu o surprinzătoare lejeritate și cu umor, cu o acțiune care își fidelizează cititorul și cu personaje foarte bine individualizate, în special bunicul și tatăl naratorului (aristocratul nesupus și conformistul care se teme de biblioteca din pod a tatălui său).

 Înainte de a-l introduce în scenă pe Putin și de a deconstrui lupta pentru putere ca proces sălbatic și fantezist, Baranov pregătește terenul și conturează contextul social și politic ce a facilitat preluarea puterii de către „țar”. Povestea bunicului, un aristocrat excentric ce s-a opus comunismului, și povestea tatălui – comunist zelos –, trăind mereu cu frica de a nu plăti păcatele bunicului răzvrătit, facilitează înțelegerea atitudinii lui Baranov, în mintea căruia vor răsuna toată viața multe dintre cuvintele bunicului său. 

Într-o lume a puterii masculine, Giuliano da Empoli strecoară și o prezență feminină, deloc obișnuită, care aduce cu ea și o poveste de dragoste, iar finalul romanului abordează, eseistic și alegoric, problema dezumanizării prin recrutarea oamenilor în rețeaua tehnologică, prin dispariția liberului-arbitru sub forța celui mai necruțător control pe care l-a cunoscut vreodată omul: mașina care veghează totul, un Dumnezeu care ia forma unui imens organism artificial, creat de om, în timp ce tehnica ia locul metafizicii.

Giuliano da Empoli, Magul de la Kremlin, Traducere din franceză și note de Bogdan Ghiu, Humanitas Fiction 2023

Jack Kerouac și frumusețea mistică a lumii

 https://www.revistatomis.ro/2023/06/14/jack-keroauc-si-frumusetea-mistica-a-lumii/

La optsprezece ani, Jack Kerouac a citit viața lui Jack London și a decis să fie și el un aventurier, un călător singuratic. Multe dintre textele sale au fost scrise pe drumuri, ca vagabond, lucrător feroviar, paznic de incendii, exilat în Mexic sau călător în Europa, „solitarul nebun” (cum îi plăcea să se considere) fiind convins că menirea sa pe pământ e să scrie și să propovăduiască bunătatea universală, ca formă a idealului de fraternitate omenească ce a influențat și gruparea Prometeicii, înfiinţată împreună cu alţi câţiva prieteni. 

Tinerii Prometeici și doreau închegarea ideii de fraternitate şi a ideii de artă ca mijloc de egalizare, luând astfel atitudine faţă de suferinţele americanilor prinşi sub tăvălugul războiului, al sărăciei şi al revoltelor politice. Căutările acestea se petreceau prin anii 1930-1940, când ideile lui Thomas Wolfe au avut un impact puternic asupra tinerilor ce pendulau între ideile comuniste, cu promisiunile lor adresate muncitorilor, şi Visul American alimentat de capitalism. Kerouac nu a devenit membru al vreunui partid, preocupările sale au vizat doar căutarea idealistă a adevărului, urmată de trista resemnare cu ideea că visele lor de dreptate sunt deluzorii, că potecile binelui şi ale răului nu pot fi controlate. Nici în lumea ideilor, şi cu atât mai puţin în lumea oamenilor. Mai târziu, apartenența la un grup va fi resimțită drept slăbiciune și Kerouac îi va acorda șanse doar individului, „omului din subterană”, călătorului singuratic. 

Ca și în volumele Pe drum și Oceanul e fratele meu, tot pe drumuri ne poartă Jack Kerouac și în Călătorul singuratic (1960), tradus la Editura Polirom de Vlad Pojoga. Cartea este, în linii mari, o colecție de eseuri și note de jurnal care au ca temă comună călătoria și consemnează impresii din călătoriile lui Jack Kerouc în Statele Unite, Mexic, Maroc, Paris, Londra sau de pe Oceanele Atlantic și Pacific, străbătute pe vas. Locurile și oamenii întâlniți au o aură aparte, fiind însuflețiți de entuziamul și de simțul mirării ce nu îl părăsesc pe scriitor, indiferent dacă se află pe căi ferate, prin păduri, pe ape, în patul cu așternuturi proaspăt spălate din casa mamei sau hoinărește prin marile orașe. 

Kerouac a pendulat mereu între latura sa omenească și ipostaza solitarului meditativ, personalitatea lui divergentă găsindu-și liniștea în fața frumuseții vieții. Nota Kerouac pe o pagină de jurnal: „voi ţese toată pasiunea şi splendoarea vieţii, neliniştea şi tihna ei, febra şi plictiseala ei, dimineţile, amiezile şi nopţile de dorinţă, enervare, frică, triumf şi moarte”.

Căutarea sensului şi a umanităţii, a aventurii care să-i ofere vieţii autenticitate reprezintă miza evadărilor sale rebele. O irepresibilă sete de a trăi viața cu intensitate, de a oferi un alt reper sinelui intelectual: „Munca la căile ferate, munca pe mare, misticismul, munca în munți, lascivitatea, solipsismul, indulgența de sine, luptele cu tauri, drogurile, bisericile, muzeele de artă, străzile orașelor, harababura vieții așa cum e trăită de un libertin independent, educat, fără un ban în buzunar, care o apucă în orice direcție. Orizontul și scopul său sunt pur și simplu poezia sau descrierea naturii”. Sau prinderea unor fragmente din filmul scrâșnitor al pământului, din densitatea poveștii lumii care ar fi „suficientă să înece Pacificul de tot atâtea ori de câte ai putea să culegi un grăunte de nisip din patul său nisipos”.

Kerouac merge cinci mii de kilometri cu autobuzul pentru a urca la bordul unui vapor ca să călătorească în jurul lumii, gata să fie ajutor de bucătar sau spălător de vase, lucrează ca hamal la căile ferate, călătorește în vagonul de serviciu al trenului, el însuși fiind și frânar: „dar ridicam capul și nu era nimic de văzut în afară de sufletul meu injectat și de urmele vagi ale unei luni ireale strălucind peste o mare ireală și de strălucirea fugară  a pietrelor din jurul căii ferate, șinele în lumina stelelor”. 

Îi place să treacă granița în Mexic, căci are senzația că s-a sustras tuturor constrângerilor: „Te simți de parcă tocmai te-ai fi întors de la slujba de duminică dimineața și-ți dai jos costumul și te strecori în salopeta ta moale, purtată, pufoasă, mișto, ca să te joci – te uiți împrejur și vezi fețe fericite zâmbind sau fețe întunecate, absorbite ale îndrăgostiților îngrijorați și ale taților și ale polițiștilor, auzi muzică de cantină dinspre părculețul plin de baloane și înghețată”. Aici adoră veselia atemporală a oamenilor care nu au de-a face cu mari probleme culturale și de civilizație. Își rulează țigări groase cu marijuana și fumează printre cactușii din spatele micilor stații de tren din deșert ori călătorește în autobuze vechi, cu bănci de lemn, în care pasageri cu pălării de paie urcau cu capre, porci sau găini.

        În ultima zi din Mexic, când iese dintr-o bisericuță, i se relevă secretul fericirii: „În stradă totul e din nou perfect, lumea e impregnată tot timpul de trandafirii fericirii, dar nici unul dintre noi nu știe asta. Fericirea presupune să-ți dai seama că totul e un mare vis ciudat”. Însemnările sale de călătorie sunt și o proză spontană, nu doar o dovadă că a avut un incredibil simț al locurilor prin care a trecut, ci și o demonstrație a poeziei organice din viața și din scrisul său, a ritmului său strălucitor, a intimității tonului și, de data aceasta, a capacității adesea mistice de a celebra frumusețea lumii.

 

Jack Kerouac, Călătorul singuratic, Traducere din limba engleză de Vlad Pojoga, Polirom, 2023

Un vânător de trecut față în față cu demența globală

 

https://www.revistatomis.ro/2023/08/10/un-vanator-de-trecut-fata-in-fata-cu-dementa-globala/

Cel de-al treilea roman al scriitorului bulgar Gheorghi Gospodinov, Refugiul timpului (Pandora M, 2023, traducere de Mariana Mangiulea Jatop), explorează tema memoriei, mai exact a pierderii memoriei individuale și colective. Tema se întâlnește tot mai des în literatura zilelor noastre, însă Gospodinov a abordat-o în mod ingenios și astfel a devenit câștigătorul de anul acesta al The International Booker Prize. Gospodinov a fost considerat de juriu „ca unul dintre scriitorii indispensabili ai timpurilor noastre și o voce majoră în literatura internațională”, fiind apreciat mai ales pentru echilibrul dintre destinele individuale și cele colective, dintre intim și universal. 

Refugiul timpului a fost catalogat drept un mare roman despre Europa, un continent care are nevoie de viitor, unde trecutul este reinventat și nostalgia este o otravă. Titlul face trimitere la nevoia omului de a se adăposti în fața haosului, în fața prezentului care se dovedește pentru mulți oameni o țară străină. Iar trecutul poate fi un astfel de adăpost, un spațiu sincronizat cu timpul lor interior, o peșteră de care oamenii au nevoie pentru a mai putea fi fericiți: „Un loc de adăpostit timpul și unde te poți adăposti de timpul de afară”. 

După cum declara într-un interviu, ideea acestei cărți s-a născut din sentimentul că ceva a mers prost în mecanismul timpului. Certitudinea dezintegrării lumii odată cu invadarea populismului ai cărui adepți vând un „trecut luminos”, spre deosebire de comuniștii care vindeau un „viitor luminos” l-a determinat pe scriitorul bulgar să răscolească trecutul, să scrie o poveste despre „referendumurile pe trecut”, ca revoltă față de lipsa de sens și de viitor, față de prezentul ce capătă tot mai adesea un aer apocaliptic. Gospodinov recurge adesea la intertextualitate, iar „ancorele” aruncate strâng semnificații mai ales din Muntele vrăjit, Odiseea, Borges, Sontag, Sfântul Augustin, Cioran sau T. S. Eliot.

Așa s-a născut personajul său, Gaustine, care inițial înființează clinici ale trecutului pentru oamenii care își pierd memoria. Apoi pentru oamenii care vor pur și simplu să evadeze din prezent. Doar că de la un act medical se ajunge la un program politic european, căci nu mai este vorba de a explora doar trecutul individual al pacienților, ci de a crea „referendumuri europene despre trecut”. Fiecare țară ajunge să organizeze referendum pentru a-și alege deceniul în care să se întoarcă. Este un bun pretext pentru ca scriitorul bulgar să reviziteze punctele esențiale din istoria locală a unor state precum Elveția, Germania, Bulgaria, Danemarca, România sau Austria și să le reamintească astfel cititorilor secvențe de istorie și de specific național, evidențiind motivele pentru care e dificil să faci o alegere. Fiecare deceniu are un dublu tăiș, haosul și pericolul pândesc pretutindeni și mulți cetățeni aleg altceva decât statul.

În Refugiul timpului se amestecă două voci, a lui Gaustine (o prescurtare a lui Garibaldi Augustin) și a naratorului, care se desfășoară în paralel, adesea împletindu-se. Naratorul este o voce enigmatică, pasiunea sa este de a străbate secole și țări pentru a aduna poveștile trecutului. La rândul său, Gaustine este un „vagabond în timp” care își îndepărtează viața de realitatea contemporană, citind știri vechi, purtând haine vechi zdrențuite și bântuind străzile pierdute ale secolului al XX-lea. E un om singur, anacronic și respinge apocalipsa funcționărească. 

Gaustine înființează o clinică pentru bolnavii de Alzheimer, oferindu-le acestora posibilitatea de a pătrunde în încăperi ce conțin obiecte din perioada cea mai frumoasă a vieții lor. Vânează trecutul și îl închide în camere. Clinica este structurată pe decenii și are spații ce recreează epocile trecute în detalii veridice, pentru a ajuta pacienții să-și păstreze amintirile, să se transporte înapoi în timp pentru a debloca ceea ce a mai rămas din amintirile lor care se estompează. Astfel, se recreează specificul deceniilor din secolul XX, se revizitează istoria cea mică, dar și cea mare. Experimentul se dovedește atât de reușit, încât ideea este preluată mult dincolo de zidurile spitalului, ajungându-se la orașe ale trecutului sau chiar țări ale trecutului. 

Cei doi se plimbă prin pasajele trecutului și strâng în clinici tone de cotidian, căci trecutul e mai mult decât un decor. Pentru a descuia memoria, e nevoie de chipuri, de obiecte uitate, de tăceri, de hituri, de tapete, de ziare, de meciuri, de reclame („deodată, reclamele au devenit adevăratele știri despre epoca respectivă. Poarta de intrare spre ea. Memoria vieții de zi cu zi, care se strică cel mai repede și prinde un strat de mucegai”), de calendare de perete, de aromele săpunurilor, de vârfurile ascuțite ale pantofilor pe atunci la modă, de actori, de program TV, de prețuri, de zvonuri, de mărci de țigări sau pur și simplu de cuvinte care deschid porți neașteptate către alte vremuri: „După mai mulți ani am înțeles că trecutul se ascunde cu precădere în două locuri – în după-amiezi (în felul în care pică lumina după orele prânzului) și în mirosuri. Acolo îmi puneam capcanele. […] Timpul nu își face cuib în extraordinar, el își caută un loc tăcut și liniștit. Dacă descoperi urme ale altui timp, aceasta se va întâmpla într-o după-amiază cu totul banală. O după-amiază în care nu a avut loc nimic special, nimic decât viața însăși”.

Cum se poate produce trecutul? Cel mai ușor prin povești și prin memoria mirosurilor pentru care nu există denumiri, care nu se lasă captate decât prin intermediul cuvintelor, prin descriere și comparare: mirosul de pâine prăjită, de asfalt, de ploaie, de cafea râșnită manual, de magazine, de nerăbdare, de bucurie. Doar că la nivel național, trecutul, prin activarea straturilor de memorie, nu este atât de luminos, ci mai degrabă un „monstru discret”, o cutie a Pandorei. Potopul trecutului se poate dovedi uneori mai distrugător decât prima dată, ca orice istorie care se repetă. 

Gospodinov s-a jucat inteligent cu perspectivele individuale și naționale asupra trecutului, strecurând adesea remarci în care mustește umorul negru și ironia („Spre deosebire de țările scandinave, care nu se puteau decide pe care dintre perioadele fericite să o aleagă, România era zdruncinată de îndoieli, dar din motive contrare”) sau schimbând afirmații celebre: „Dumnezeu nu e mort. Dumnezeu a uitat. Dumnezeu e atins de demență. […] Uneori amestecă vremurile, încurcă amintirile, trecutul nu curge într-o singură direcție”.