Interviu cu Care Santos: „În România îmi place foarte mult jurnalismul cultural”

Care Santos (n. 1970) este una dintre cele mai importante scriitoare din Spania. A început să scrie de la 8 ani, primul concurs câștigat a fost la 14.  La 25 de ani a publicat prima carte, un volum de proză scurtă. Scrie (atât în catalană, cât și în spaniolă) romane, proză scurtă, poezie, literatură pentru adolescenți și pentru copii. După cum declara scriitoarea într-un interviu, de pe urma literaturii pentru copii câștigă mai mult decât din cea pentru adulți, din acest punct de vedere piața de carte din Spania fiind similară celei din România. Pe ansamblu, Care Santos numără deja peste patruzeci de volume pe coperta cărora se află numele său, multe fiind deja traduse în numeroase limbi. În plus, este și fondatoarea Asociației Tinerilor Scriitori din Spania, a cărei președintă a fost timp de opt ani. Ar mai fi de adăugat că scrie și cronică literară pentru El Mundo. Și are și trei copii.

După Încăperi ferecate și Aerul pe care îl respiri, La Humanitas i-a fost tradus din catalană de către Jana Balacciu Matei și cel mai recent roman (primul scris în catalană) – Poftă de ciocolată (2014), la a cărui lansare în România a fost prezentă și Care Santos. Poftă de ciocolată este un roman alcătuit din trei părți, scrise în stiluri diferite, fiind alcătuit din trei povești care au în centru trei femei din trei secole diferite. Viețile și întâmplările se strâng în jurul unei ciocolatiere, un obiect din porțelan fin care ascunde multe povești și care circulă din mână în mână sute de ani. Poveștile se deapănă dinspre aproape înspre departe, din anii noștri înspre viața din Franța lui Ludovic al XV-lea și a doamnei de Pompadour. Nu doar istoria preparării și servirii ciocolatei este reconstituită aici, ci și fragmente din istoria Barcelonei și a condiției femeilor de-a lungul anilor. O supratemă a romanului rămâne dorința, pofta, nevoia de iubire a oamenilor.

-                În toate romanele dumneavostră se simte, dincolo de toate, plăcerea de a povesti. Ciocolatiera este un obiect fragil care strânge povești și le duce mai departe. Pare extrem de important să știi să pleci urechea pentru a asculta poveștile. Credeți că povestea este o modalitate a de a păstra omenescul din noi? Rămânem vii spunând și ascultând povești?

-            Nu știu dacă este așa, dar sunt convinsă că atâta timp cât ne povestim, ne vorbim, ne explicăm, există speranța să ne înțelegem. Când începi un roman, intenția este să pornești de la o întrebare care nu are un răspuns clar sau nu are niciun răspuns și de aceea devine subiect de roman. Toate romanele mele pornesc de la o întrebare. Răspunsul – nu cred că este datoria mea să îl dau, datoria mea de romancier este să ofer cititorilor întrebări la care ei înșiși să își răspundă.

-            Cu ceva timp în urmă, ați declarat într-un interviu că scrieți poezie atunci când tristețea, când suferința sunt mai puternice decât orice, iar proza înseamnă mai mult bucurie. Într-adevăr, când citim romanele dumneavoastră, se simte multă poftă de viață acolo. Chiar este poezia incompatibilă cu bucuria?

-              Așa a fost cândva, dar lucrurile s-au schimbat. Cred că acum nu mai sunt atât de nefericită, ca să scriu poezie. Scriu în continuare poezie, dar fără a o publica, fără a o citi ceilalți. O scriu pentru mine, în momente ceva mai triste, totuși, dar lucrurile s-au nuanțat, nu mai sunt atât de nefericită când scriu poezie. Cred însă că pentru a scrie un roman ca acesta nu trebuie să fii fericit, dar îți trebuie liniște sufletească.

-                Citind acest roman, se ghicește că în spatele poveștilor este multă muncă de documentare. Iar asta se simte în trei direcții: o istorie a ciocolatei, o istorie a Barcelonei și o istorie  a femeilor. Este dificilă această muncă de documentare, v-a fost greu?

-             Documentarea a fost imensă, dar a fost însoțită de bucurie, îmi face multă plăcere să caut informații. În acest caz, pentru cele trei părți am avut de făcut trei tipuri de documentare. Partea întâi, pentru ciocolată, a fost o documentare de tip jurnalistic, implicând conversații și interviuri cu ciocolatieri. Partea a doua a presupus documentare de bibliotecă, fonduri de ziare, reviste, iar partea a treia – arhivele istorice.

-               Cele trei femei din romanul Poftă de ciocolată sunt femei puternice care par să se zbată într-o lume a bărbaților. Se poate spune că sunteți o feministă?

-           Nu, nu sunt o feministă, în sensul militant al cuvântului, după definiția din manual, dar sunt în sensul că eu consider că femeile trebuie să aibă drepturi și îndatoriri la fel ca bărbații și că merită tot interesul ca persoane complexe, cu binele și răul din ele.

-           La un moment dat, în roman apare o afirmație: „Orice alegere se plătește cu cincizeci de renunțări”. Ați ales să scrieți. Simțiți că ați renunțat la ceva pentru a ascrie?

-            Sigur că da, ca să scriu această carte și multe alte cărți, a trebuit să renunț la multe lucruri. Și lucrurile sunt mai complicate, având în vedere că sunt și mamă și atunci paleta renunțărilor la alte lucruri crește.

-                    În roman apare des ideea frumuseții a ceea ce poate fi salvat. Ideea de a salva ceva. Ciocolatiera este ciobită. Am simțit în roman o simpatie specială pentru viețile ciobite ale personajelor. Este important, în viața cotidiană, să știm să salvăm și să admirăm ce am salvat?

-             Important nu e că ciocolatiera e ciobită, căci acesta este rezultatul unei istorii. Important e ce simțim noi în momntele astea. Atunci când intru, de exemplu, într-un anticariat și iau o carte veche, nu am senzația că o cumpăr, ci că o salvez de la uitare. Ideea de salvare este foarte complexă. Scriu pentru că am senzația că salvez lucruri care altfel se pierd în viața noastră și rămân fixate prin scris. Și eu m-am simțit salvată citind cărți care la rândul lor au salvat amintiri.

-                Atmosfera ritualurilor preparării și servirii ciocolatei este foarte bine descrisă și este molipsitoare. Face poftă. Aveți ritualuri? Care ar fi cel mai drag?

-                          Sunt o femeie plină de ritualuri. Unele au foarte mult sens, altele par niște prostii. De exemplu, când închei o carte, întotdeauna simt nevoia să fac ordine în birou și doar asta fac după fiecare carte. Am și un ritual de început de vacanță, un ritual de sfârșit de vacanță. Ceea ce trebuie să știm și să definim este granița dintre ritual și obsesie.

-               Romanul stârnește mai multe pofte: de ciocolată, de atmosferă, de Barcelona, de absint, de muzică, dar mai ales de iubire. În toate poveștile din roman apare iubirea. Literatura salvează. Iubirea salvează? E iubirea cel mai mare dar pe care îl face viața așa cum afirmă un personaj?

-                         Iubirea este cel mai mare salvator. Este marea rațiune a existenței.

-                 Nu sunteți pentru prima dată în România. Mai exact, este pentru a cincea oară. Ne puteți spune ceva ce vă place în România și ceva ce nu vă place?

-                  În România îmi place foarte mult jurnalismul cultural care are un nivel înalt. Singurul lucru care nu îmi place este că, plăcându-mi frigul, sper ca la București să trec printr-un mare frig și întotdeauna dau de căldură. Încep să cred că România este o țară tropicală.

                                                                                  Traducere răspunsuri: Jana Balacciu Matei

(Interviul a apărut inițial în revista Observator cultural)

„Îmbrățișarea și povestea în același timp” – interviu cu Fania Oz-Salzberger

Fania Oz-Salzberger, istoric israelian de renume și fiica lui Amos Oz, împreună cu care a scris volumul Evreii și cuvintele, tradus la Editura Humanitas, a fost în 2016 una dintre invitatele speciale ale Bookfestului. Cu acest prilej, am vorbit nu doar despre volumul scris împreună cu tatăl său, ci și despre cum se împacă literatura cu istoria, despre Biblie, fanatism, umor sau despre puterea poveștilor și a îmbrățișărilor.

În casa dumneavoastră, literatura și istoria stau la aceeași masă. Ficțiunea și nonficțiunea. Cum se împacă? Ce au de câștigat? Ce au de pierdut?

Ficțiunea și nonficțiunea. E o întrebare bună, căci cartea nostră, Evreii și cuvinetele, este scrisă de un romancier și de un istoric, iar oamenii cred greșit că istoria are drept obiect faptele, iar literatura miturile. În realitate, istoria și literatura comunică între ele, leagă o conversație interesantă, pentru că amândouă caută adevăruri despre natura umană.

În volumul Evreii și cuvintele se pune un mare accent pe educația bazată pe interogație. Întrebările pot schimba vieți. Vă amintiți o întrebare pe care ați pus-o și care v-a schimbat felul de a privi lumea?

Când eram mică, prima întrebare de care îmi amintesc e una pe care i-am pus-o mamei pe când aveam doi ani. Ce rost au mamele? Mi s-a răspuns că mamele au grijă de copii. Când am întrebat-o ce rost au tații, mi-a răspuns că tații există pentru a citi și a scrie cărți. Nu știu dacă mi-a schimbat viața, dar mi-o amintesc.

Nu credeți în Dumnezeu, dar cunoașteți Biblia mai bine decât mulți credincioși.

Recent, călătorind cu avionul de la Londra la Tel Aviv, un mare rabin trebuia să se așeze lângă mine și nu voia, din cauză că eram femeie. A încercat să schimbe locul și nu a reușit, așa că a trebuit să se așeze lângă mine. I-am spus că îi urez călătorie plăcută, chiar dacă nu dorește să stea lângă mine. Mi-a răspuns că nu era ceva personal. Apoi, am început să discutăm și am tot discutat, până am ajuns la Tel Aviv. A fost cel mai bun zbor din viața lui. Mi-am dat seama că poate rabinul știe Talmudul mai bine decât mine, dar eu știu Biblia mai bine decât el. Frumusețea culturii israelite este că ne învață că Biblia este o literatură bună. Eu cunosc și iubesc Biblia în următorul fel: ca pe o literatură minunată. Ca pe Homer, ca pe Shakespeare, ca pe Dostoievski.

Ce nu vă place în Biblie? Ce vă place?

Nu îmi plac multe. Violența, cruzimea naturii umane. Biblia e literatură bună, dar nu mi-ar plăcea să trăiesc în ea. De asemenea, pe alocuri, nu peste tot, nu îmi place accentul pe ego, evreii sunt cei mai importanți.

Îmi place că atunci când ajungi la profeți, dintr-o dată, nu evreii sunt centrul lumii, ci omenirea, asta e esențial.

Tatăl dumneavoastră a scris o carte extraordinară – Cum să lecuiești un fanatic – despre formele mai puțin vizibile ale fanatismului. Care credeți că sunt cele mai periculoase forme de fanatism azi?

Cu siguranță și din nefericire, fanatismul islamist. Dar nu este doar acesta, ci și șovinismul, neo-naționalismul din Europa și chiar și din America, dar și fanatismul evreiesc, cu care încerc să mă lupt în propria-mi țară.

Și dincolo de fanatismul religios, niște forme mai mărunte de fanatism?

Mulți dintre oamenii pe care îi cunosc sunt fanatici. Dar putem fi un pic fanatici în propria noastră casă sau la locul de muncă. Nu îmi plac în mod special cei care sunt umani în sferele înalte, dar sunt fanatici în cele mărunte. Cu toții cunoaștem astfel de oameni.

Considerați că moștenirea de la o generație la alta depinde de mesajele lingvistice. Ce mesaj v-ar plăcea să transmiteți celor care vor urma?

„Mesaje lingvistice” e o sintagmă destul de seacă. Când vorbesc despre asta mă gândesc să te așezi lângă propriul copil, nepot sau copilul unui prieten, să-l îmbrățișezi și să-i citești o poveste. Își va aminti mereu atât îmbrățișarea, cât și povestea. De asta va depinde civilizația în secolul următor.

Se afirmă în carte că o doză de umor ireverențios prinde bine în orice situație. Evreii știu să râdă mai în toate situațiile. Dau dovadă de un umor care demistifică. Ce riscă cei care nu știu?

Umorul evreiesc este deseori umor negru. Poți râde despre orice. De la Holocaust până la Dumnezeu cel atotputernic, se pot pune laolaltă Dumnezeu și Holocaustul. Cred că cei care aparțin altor religii monoteiste (nu le voi da numele) nu se pricep să râdă de ei și de zeii lor. Cred că atunci când nu ești capabil să râzi de tine și de lucrurile mărețe din viața ta, pierzi o dimensiune critică a umanității. Tatăl meu spunea, și citez din cartea lui, „Nu am întâlnit niciodată un fanatic cu simțul umorului”.

Care este cartea dumneavostră preferată dintre cele scrise de Amos Oz? De ce?

Poveste despre dragoste și întuneric, pentru că am aflat de acolo de unde vin eu, de unde se trage numele meu – Fania -, dar și pentru că din această carte generația mea află de unde vine Israelul și cred că această carte importantă ne-a făcut un serviciu minunat.

Aveți și rădăcini românești. Sunteți de câteva zile în România. Ne puteți spune ceva ce vă place aici sau ceva ce nu vă place?

Părinții mamei mele se trăgeau din Basarabia și acasă, între ei, când voiau ca noi să nu înțelegem, vorbeau românește. A fost prima lor limbă. Unchiul meu se numea Carol, după rege. Vreau să vă spun că, venind aici pentru prima dată în viața mea, una dintre cele mai frapante constatări a fost că oamenii au un aspect familiar. Arată familiar, se mișcă familiar și vorbesc familiar. Și, deși bunicii mei îmi ziceau că eu nu înțeleg româna, mie mi se pare că înțeleg un pic. Așadar, nu mi se pare că am venit într-o țară străină, ci într-o țară pe care ți-o amintești de la marginea viselor din copilărie.

(articol apărut inițial pe Bookaholic.ro)

Gellu Naum și salvarea ființei prin iubire

După ce am citit Scrisorarul lui Mihail Șișkin și Laur al lui Evgheni Vodolazkin, mi-am aruncat ochii înspre literatura română, întrebându-mă la care dintre scriitorii noștri se poate găsi o astfel de pledoarie fără rest pentru iubire. Figura lui Gellu Naum s-a desprins cu repeziciune din peisaj.

Gellu Naum a fost un „ales” al iubirii, iar încrederea lui în puterea iubirii de a schimba fundamental ființa, de a-i releva adevăruri ascunse prin „vadurile” interioare este una dintre cele mai „clare” și mai luminoase din literatura română. Și cred că îi și întrece pe cei doi scriitori ruși, căci în cazul său, dimensiunea soteriologică a iubirii a fost „scrisă” pentru că a fost trăită ca atare. Declara Gellu Naum în cartea de dialoguri cu Sanda Roșescu (Despre interior-exterior.  Gellu Naum în dialog cu Sanda Roșescu, Ediția a II-a, Editura Paralela 45, 2013): „pentru mine, de când mă știu pe lume, dragostea a fost necesitatea care mi-a ocupat punctul central al existenței, și pe care, sper, am realizat-o cel mai deplin”. Prin iubire avea să obțină accesul la o „înălțime nemaipomenită”, transpusă permanent și în literatura sa.

Relația dintre el și Lyggia a fost una fantastică, căci s-a hrănit dintr-o comunicare extrasenzorială cum rar se poate întâlni, deși nu a fost neapărat o iubire coup de foudre, poetul trăind revelația miracolului abia la câțiva ani de la prima întâlnire petrecută la o petrecere unde, într-un joc (al fatalității parcă), el trebuia s-o sărute pe ea pe obraz... 

În cartea de dialoguri amintită mai sus, autorul vede, la treizeci de ani distanță, clipa conștientizării iubirii pentru Lyggia ca moment crucial al vieții sale: „Și iată că, într-o seară, plimbându-mă prin București, am rămas țintuit în mijlocul străzii. Și s-a oprit, cred, tot mecanismul ceresc, încremenit în momentul acela. Toate standardele, toate etaloanele, inclusiv cele poetice, suprarealiste, revoluționare, care mă mai lucrau pe zonele de suprafață, au pleznit. În locul lor s-a instalat o lumină simplă, un adevăr pe care ele mă împiedicau să-l văd: atunci am știut că o iubesc pe Lyggia. Șocul eliberator a fost atât de puternic încât nu exagerez când spun că lumea, întreaga lume, s-a oprit pe loc...”. Lyggia era femeia capabilă să rostească „cu voce tare răspunsuri la întrebări” pe care poetul și le punea în gând, comunicarea aceasta dincolo de suprafețe, dincolo de văzut, dincolo de conștient curgând cât se poate de simplu și de firesc. 

Întrepătrunderea celor două ființe a fost transpusă și grafic, prin dublarea literelor „l” și repsctiv „g” în numele fiecăruia, ca preluare a inițialei numelui celuilalt. Lyggia s-a dovedit femeia presimțită în copilărie, fantoma căutată de scriitor nefiind de fapt o fantomă. Salvarea, protecția de care avea nevoie se întrupa cât se poate de real și suprareal.

Gellu Naum și Lyggia au trăit concret suprarealismul, cele mai grăitoare experiențe de acest gen fiind confirmate prin „lecturile” și desenele pe care le realiza Lyggia legată la ochi, experiențe despre care mărturisește Gellu Naum: „Știi, stăteam întins pe pat și o rugam pe Lyggia să-mi citească poeme dintr-o carte pe care ea n-o mai văzuse niciodată, scrisă într-o limbă străină. Era întuneric deplin, și ea îmi citea, fără greșeală... [...] Știi, Lygia, care desenează uneori ca un copil, îmi ilustra poemele ținând creionul cu dinții, în întunericul cel mai compact, după ce o legam la ochi, iar pe sub legături puneam și un strat de vată”. Execuții perfecte, obținute în stare de transă, deși femeia nu știa să deseneze, desena doar cu Gellu Naum. 

Împreună au atins un alt nivel de a simți „mișcarea lumii”, pătrunzând  în realități dincolo de domeniul cauzalității sau al înțelegerii, al certitudinilor explicative.  Se întâlneau chiar în oraș, în locuri și la ore asupra cărora nu conveniseră anterior. Zenobia, fascinantul personaj al literaturii sale, este un prototip al Lyggiei care avea, ea însăși, să orbească la bătrânețe, după ce experimentaseră mulți ani, împreună, orbirea voluntară. Romanul conține numeroase decupaje din incredibila lor poveste de dragoste și din minunile născute astfel. Minuni ca întâmplări miraculoase, dar mai ales minunea regăsirii sinelui.

Iubirea a fost trăită de cei doi în formele ei superioare, autentice, ca experiență extatică: „prin dragoste pătrundeam în marele mister al lumii, prin dragostea pe care o realizam eu și pe care, fără nici un fel de orgoliu, cred că o realizează foarte puțini oameni. Majoritatea oamenilor izbutesc să cunoască doar mici fragmente ale unei permanențe – de cele mai multe ori prin intermediul sexualității care, din fericire, le-a mai rămas...”; „Dragostea, înțelegerea și împlinirea dragostei sunt dincolo de tot ce am spus, acolo unde încep incredibilul și incomunicabilul...”; „Pentru un bărbat, a realiza dragostea despre care vorbesc eu înseamnă a regăsi, ca bărbat, feminitatea, adică esența  și principiul lumii, a fi reprimit în mijlocul ei”.

Dragostea despre care vorbește Naum nu are nimic spectaculos, așa cum se întâmplă în cazul celebrelor cupluri nefericite de îndrăgostiți din literatură, căci, consideră poetul, doar ce e exterior ține de spectaculos. Iar iubirea autentică, deplină nu se poate mișca pe o traiectorie a nenorocirii, nu poate duce la nimic rău, suferința fiind doar un subsidiar neimportant, care poate fi lepădat oricând: „Cei la care dragostea este ceea ce trebuie să fie, cei la care dragostea se împletește perfect cu linia vieții, nu prea  dau spectacolul dragostei... Ca în toate marile mistere ale lumii, cel ce dă spectacolul nu este eroul real. Adică spectacolul este dat de altcineva, care înfățișează una sau alta dintre trăsăturile eroului și apoi își scoate, cu sau fără voia lui, veșmântul îmbrăcat pentru circumstanță...”.

Breton vorbea despre dragostea reciprocă ce condiționează magnetizarea totală. Naum a trăit-o ca iluminare a interiorului, dar și a exteriorului, ca echilibrare a acestora, ca salvare de la nebunie și disperare. De la viziunea iubirii devoratoare ca sentiment angoasant din prima fază a creației sale, Naum a trecut firesc, după ce a întâlnit-o pe Lyggia, la ipostaza iubirii ca salvare, călăuză, „sită de apărare”, ca stadiu inițiatic superior ce permite cunoașterea și autocunoașterea, pătrundere în înțelesurile adânci ale existenței, dincolo de „nervii rațiunii”.

Iubirea remodelează astfel spațiu și timp, schimbând ritmul vieții, gonindu-l din vacarm: „va fi clipa când se face deodată liniște/ și noi vorbim singuri ca două clopote mișcate de vânt”. Un ritm care se trezește încetinit, refăcut, singularizat: „Încetineala ei, ca o rugină harnică, ne preciza”.

Deloc surpinzător, scrierile lui Naum sunt împânzite de imagini fascinante ale iubirii, pe cât de simple în aparență, pe atât de puternice:

„dar aici la tine e bine și tu

ești un pahar cu ceai cald”;

„vreau să mă miroși ca pe o fereastră”;

„somnambulica ta plimbare prin mine”;

„ea mă iubea și dormea în ea

dormea în mine”.

 (eseul a apărut inițial pe Bookaholic.ro)

Vânătoare de licurici

             Prinde un licurici! 

Așa am citit în miezul unei nopți de primăvară pe bilețelul ăla verde-mentă prins în Pomul vieții dintr-o sală de clasă din Bistrița. Nu prinsesem niciodată. În copilărie nici măcar nu mi-i puteam imagina dincolo de o luminiță difuză, inefabilă. Dincolo de real.

Într-o toamnă, i-am întâlnit și la Truman Capote. De la el știu că licuricii mor de drag să brodeze luni mici în cerul albastru.

Peste câteva anotimpuri, când am ajuns în țara de hârtie a Soarelui-Răsare, am găsit  la Kawabata mai mulți, prinși într-una dintre cele mai sugestive metafore ale vieţii: vânătoarea de licurici. În cadrul unui concurs, oamenii se întrec în a prinde strălucitoarele făpturi. Dintr-un turn se eliberează din cînd în cînd licurici, iar cînd se aprind, oamenii se străduiesc să-i prindă, înainte ca aceştia să atingă suprafaţa lacului.

Și uite așa, viața aia mai scăpărătoare și mai inconsistentă decât licuricii din mintea mea, mai căpăta un sens: o cursă de pândă și de urmărire a frumuseții efemere. Suprema răsplată: privirile şi sufletele hrănite din frumuseţea și taina „nimicurilor” trecătoare. Sub orice nume ori forme s-ar deghiza ele.

Și, dacă tot am prins câțiva și o să mai plec la vânătoare, o să las și pe aici niște dâre din lumina lor.