După ce am citit Scrisorarul lui Mihail Șișkin și Laur al lui Evgheni Vodolazkin, mi-am aruncat ochii înspre literatura română, întrebându-mă la care dintre
scriitorii noștri se poate găsi o astfel de pledoarie fără rest pentru iubire. Figura lui Gellu Naum s-a desprins cu repeziciune din peisaj.
Gellu Naum a
fost un „ales” al iubirii, iar încrederea lui în puterea iubirii de a schimba
fundamental ființa, de a-i releva adevăruri ascunse prin „vadurile” interioare
este una dintre cele mai „clare” și mai luminoase din literatura română. Și
cred că îi și întrece pe cei doi scriitori ruși, căci în cazul său, dimensiunea
soteriologică a iubirii a fost „scrisă” pentru că a fost trăită ca atare.
Declara Gellu Naum în cartea de dialoguri cu Sanda Roșescu (Despre
interior-exterior. Gellu
Naum în dialog cu Sanda Roșescu,
Ediția a II-a, Editura Paralela 45, 2013): „pentru mine, de când mă știu pe
lume, dragostea a fost necesitatea care mi-a ocupat punctul central al
existenței, și pe care, sper, am realizat-o cel mai deplin”. Prin iubire avea
să obțină accesul la o „înălțime nemaipomenită”, transpusă permanent și în
literatura sa.
Relația dintre
el și Lyggia a fost una fantastică, căci s-a hrănit dintr-o comunicare
extrasenzorială cum rar se poate întâlni, deși nu a fost neapărat o iubire coup de foudre, poetul trăind revelația
miracolului abia la câțiva ani de la prima întâlnire petrecută la o petrecere
unde, într-un joc (al fatalității parcă), el trebuia s-o sărute pe ea pe
obraz...
În cartea de dialoguri amintită mai sus, autorul vede, la treizeci de ani
distanță, clipa conștientizării iubirii pentru Lyggia ca moment crucial al
vieții sale: „Și iată că, într-o seară, plimbându-mă prin București, am rămas
țintuit în mijlocul străzii. Și s-a oprit, cred, tot mecanismul ceresc,
încremenit în momentul acela. Toate standardele, toate etaloanele, inclusiv
cele poetice, suprarealiste, revoluționare, care mă mai lucrau pe zonele de
suprafață, au pleznit. În locul lor s-a instalat o lumină simplă, un adevăr pe
care ele mă împiedicau să-l văd: atunci am știut că o iubesc pe Lyggia. Șocul
eliberator a fost atât de puternic încât nu exagerez când spun că lumea,
întreaga lume, s-a oprit pe loc...”. Lyggia era femeia capabilă să rostească
„cu voce tare răspunsuri la întrebări” pe care poetul și le punea în gând, comunicarea
aceasta dincolo de suprafețe, dincolo de văzut, dincolo de conștient curgând
cât se poate de simplu și de firesc.
Întrepătrunderea celor două ființe a fost
transpusă și grafic, prin dublarea literelor „l” și repsctiv „g” în numele
fiecăruia, ca preluare a inițialei numelui celuilalt. Lyggia s-a dovedit femeia
presimțită în copilărie, fantoma căutată de scriitor nefiind de fapt o fantomă.
Salvarea, protecția de care avea nevoie se întrupa cât se poate de real și
suprareal.
Gellu Naum și
Lyggia au trăit concret suprarealismul, cele mai grăitoare experiențe de acest
gen fiind confirmate prin „lecturile” și desenele pe care le realiza Lyggia
legată la ochi, experiențe despre care mărturisește Gellu Naum: „Știi, stăteam
întins pe pat și o rugam pe Lyggia să-mi citească poeme dintr-o carte pe care
ea n-o mai văzuse niciodată, scrisă într-o limbă străină. Era întuneric deplin,
și ea îmi citea, fără greșeală... [...] Știi, Lygia, care desenează uneori ca
un copil, îmi ilustra poemele ținând creionul cu dinții, în întunericul cel mai
compact, după ce o legam la ochi, iar pe sub legături puneam și un strat de
vată”. Execuții perfecte, obținute în stare de transă, deși femeia nu știa să
deseneze, desena doar cu Gellu Naum.
Împreună au atins un alt nivel de a simți
„mișcarea lumii”, pătrunzând în
realități dincolo de domeniul cauzalității sau al înțelegerii, al
certitudinilor explicative. Se întâlneau
chiar în oraș, în locuri și la ore asupra cărora nu conveniseră anterior.
Zenobia, fascinantul personaj al literaturii sale, este un prototip al Lyggiei
care avea, ea însăși, să orbească la bătrânețe, după ce experimentaseră mulți
ani, împreună, orbirea voluntară. Romanul conține numeroase decupaje din
incredibila lor poveste de dragoste și din minunile născute astfel. Minuni ca
întâmplări miraculoase, dar mai ales minunea regăsirii sinelui.
Iubirea a fost
trăită de cei doi în formele ei superioare, autentice, ca experiență extatică:
„prin dragoste pătrundeam în marele mister al lumii, prin dragostea pe care o
realizam eu și pe care, fără nici un fel de orgoliu, cred că o realizează
foarte puțini oameni. Majoritatea oamenilor izbutesc să cunoască doar mici
fragmente ale unei permanențe – de cele mai multe ori prin intermediul
sexualității care, din fericire, le-a mai rămas...”; „Dragostea, înțelegerea și
împlinirea dragostei sunt dincolo de tot ce am spus, acolo unde încep
incredibilul și incomunicabilul...”; „Pentru un bărbat, a realiza dragostea
despre care vorbesc eu înseamnă a regăsi, ca bărbat, feminitatea, adică esența și principiul lumii, a fi reprimit în
mijlocul ei”.
Dragostea
despre care vorbește Naum nu are nimic spectaculos, așa cum se întâmplă în
cazul celebrelor cupluri nefericite de îndrăgostiți din literatură, căci,
consideră poetul, doar ce e exterior ține de spectaculos. Iar iubirea
autentică, deplină nu se poate mișca pe o traiectorie a nenorocirii, nu poate
duce la nimic rău, suferința fiind doar un subsidiar neimportant, care poate fi
lepădat oricând: „Cei la care dragostea este ceea ce trebuie să fie, cei la
care dragostea se împletește perfect cu linia vieții, nu prea dau spectacolul dragostei... Ca în toate
marile mistere ale lumii, cel ce dă spectacolul nu este eroul real. Adică
spectacolul este dat de altcineva, care înfățișează una sau alta dintre
trăsăturile eroului și apoi își scoate, cu sau fără voia lui, veșmântul
îmbrăcat pentru circumstanță...”.
Breton vorbea
despre dragostea reciprocă ce condiționează magnetizarea totală. Naum a trăit-o
ca iluminare a interiorului, dar și a exteriorului, ca echilibrare a acestora,
ca salvare de la nebunie și disperare. De la viziunea iubirii devoratoare ca
sentiment angoasant din prima fază a creației sale, Naum a trecut firesc, după
ce a întâlnit-o pe Lyggia, la ipostaza iubirii ca salvare, călăuză, „sită de
apărare”, ca stadiu inițiatic superior ce permite cunoașterea și
autocunoașterea, pătrundere în înțelesurile adânci ale existenței, dincolo de
„nervii rațiunii”.
Iubirea remodelează astfel spațiu și timp, schimbând ritmul
vieții, gonindu-l din vacarm: „va fi clipa când se face deodată liniște/ și noi
vorbim singuri ca două clopote mișcate de vânt”. Un ritm care se trezește
încetinit, refăcut, singularizat: „Încetineala ei, ca o rugină harnică, ne
preciza”.
Deloc
surpinzător, scrierile lui Naum sunt împânzite de imagini fascinante ale
iubirii, pe cât de simple în aparență, pe atât de puternice:
„dar aici la tine e bine și tu
ești un pahar cu ceai cald”;
„vreau să mă miroși ca pe o
fereastră”;
„somnambulica ta plimbare prin
mine”;
„ea mă iubea și dormea în ea
dormea în mine”.
No comments:
Post a Comment