Dan Ivan, „Mila 23”. Povești crescute din Deltă.

                Cum e vară și mirajul Deltei  îi cuprinde pe mulți dintre noi, o carte potrivită pentru a pregăti sau a însoți o astfel de vacanță este cu siguranță Mila 23, recent apărută la Editura Nemira și semnată de Dan Ivan. Autorul, născut în 1958, a profesat timp de 8 ani ca medic, a fost apoi corporatist în industria famaceutică și după un an trait în Paris, s-a stabilit în Austria. Mila 23  este debutul său în proză. Și este un debut foarte reușit.

Carte cu substrat autobiografic, Mila 23 are ca protagonist un alter-ego al autorului, tânărul medic aflat în primii ani de muncă, la sfârșit de comunism, în zona izolată și sălbatică a Deltei.

Recurgând la capitole scurte și la un scris simplu, dar concentrat, presărat cu ironii subtile și umor discret, Dan Ivan recreează sub forma unui puzzle de povești fermecătoare, universul insolit, istovitor și nebănuit al Deltei. Romanul devine o hartă complexă - geografică, istorică, social-antropologică, dar mai ales sufletească  -, cusută din amănunte pitorești, puse în pagină cu mult talent: reacția oamenilor când, în 1986, apare în satul Mila 23 un doctor din București, „primul și poate ultimul medic din istoria Milei 23” - sat lipsit de canalizare și apă curentă, dar cu inundații din plin, lumina asigurată la dispensar (improvizat într-o fostă cherhana) cu două lămpi pe gaz, curentul ca și alimentele fiind la porție, Poșta cu singurul telefon din sat, viața cotidiană a lipovenilor, greutatea cu care se procura apă potabilă (scufundarea în larg a unei găleți metalice cu capac), calvarul încălzirii apei pe timp de iarnă, alcoolul sanitar consumat de locuitori în loc de țuică, întâmplări din școală, de la biserică, invazia șobolanilor sau a șerpilor, autopsii facute în barcă sau pe scândura unei uși, epuizări, prietenii, întâmplări cu haz, ospitalitate, generozitate, tandrețe...

Toate aceste experiențe existențiale (și nu numai), prind viață în povești pe care Dan Ivan le spune cu calm, fiind cernute blând de trecerea timpului în tot ce au ele mai adânc, și pe care le populează cu personaje inconfundabile, subtil și rafinat individualizate, atmosfera creionată nefiind nici ea mai prejos:

„Blestem repetitiv și obsedant, după fiecare apus, seara se furișa printre case ca un călugăr sfios și îmi lipea la ferestre o liniște neagră, să mă strângă în moalele cleștelui ei. Bivolul nopții, tăcut și amenințător, împungea și el timpanele astea întunecate – ale mele la lume, ale lumii la mine, strivind tot înăuntrul și înafara mea”.

Dan Ivan, Mila 23, Editura Nemira, 2019

Unforgettable

Prin mijlocul orașului, vânăm margini de trotuar cu câte un strop de umbră. Dintr-un părculeț de cartier, în liniștea nădușită, aproape de o prăvălie de pompe funebre, răsună dintr-o dată clar și tare vocea lui Frank Sinatra. Ne învârtim ochii și urechile. Pe o bancă, la umbră, un bărbat cu mare greutate, îmbrăcat doar în pantaloni scurți, are în față o cutie de carton și alături o boxă uriașă. Tocmai strecura în gură un crenvurst întreg. Femeia, îmbracată într-un capot, gospodărea de-ale gurii pe cutie. 
Unforgettable - îngân și eu. Și fac discret doi pași de dans, luându-mi rapid privirea înapoi.

Ian McEwan - Mașinării ca mine. Om, deci principii deformate

Mașinării ca mine, cel mai recent roman al lui Ian McEwan, imaginează distopic o umanitate în care încep să trăiască laolaltă de oamenii noștri cei de toate zilele, și oameni-android. Iar noua orânduire a proaspetei lumi își are o relativ nouă sfâșiere de tip hamletian:  care e esența ireductibilă a umanității? Inteligența, experiența de care dispui, sentimentele?

Într-o Anglie a anilor ´80 (McEwan oferă și o viziune critică asupra contextului puterii deținute de Margaret Thatcher), douăzeci și cinci de oameni artificiali, Adami și Eve, sunt scoși la vânzare pe sume imense, iar oamenii trebuie să se confrunte cu ineditul provocator al noilor mașinării: seamănă extrem de bine cu oamenii, pot avea chiar relații sexuale, au o formă specială de inteligență, capabilă să se dezvolte deschis și prin urmare nici măcar cei care i-au programat nu le cunosc limitele. Și, colac peste pupăză, androizii sunt capabili să se îndrăgostească și ies de sub controlul oamenilor cărora le interzic să apese butonul de dezactivare, depășind astfel toate limitele circuitelor și programărilor: „Dinaintea noastră se găsea jucăria supremă, visul de veacuri, triumful umanismului – sau îngerul morții sale. Palpitant peste măsură, dar și frustrant în egală măsură”.

Povestea se încheagă în jurul lui Charlie. E pasionat de lumea virtuală,  are 32 de ani și trăiește singur în Londra. În apartamentul de deasupra sa, locuiește Miranda, cea care îi va deveni din prietenă, iubită. Vinde casa moștenită după moartea mamei și investește banii într-un Adam. Bifând anumite setări, o parte el, o parte Miranda, îi formează împreună o personalitate ca niște părinți ce transmit o anumită zestre genetică. Când află că Miranda a făcut sex cu Adam, barbatul trăiește bizare sentimente de gelozie față de o mașină, stările umilitoare fiind accentuate de mărturisirea acestuia: „— Suntem îndrăgostiți de aceeași femeie. Putem să discutăm asta într‑o manieră civilizată, așa cum tu tocmai ai făcut. Ceea  ce mă convinge că am depășit acel punct din prietenia noastră când unul din noi are puterea de a suspenda conștiința celuilalt”.

Rucurgînd la violență, robotul nu le mai permite oamenilor să-l dezactiveze. O mașinărie devine rival în dragoste. Și se teme de moarte. Și devine pasionat de literatură, poezia devenind o altă ipostază a exuberanței sale în dragoste. Scrie haikuuri și meditează asupra relației dintre literatură și evoluția iubirii dintre oameni și mașini, emițând ipoteze asupra naturii relațiilor umane și asupra reflectării omenescului în literatură: „Sunt convins că vom prețui literatura trecutului, chiar dacă ne va oripila. Ne vom uita în urmă și ne vom minuna de cât de bine au știut oamenii de demult să‑și înfățișeze propriile defecte, să urzească parabole geniale, chiar optimiste, din conflictele lor, din inadecvările lor monstruoase și din lipsa de înțelegere reciprocă”.

Apare o tristețea mașinilor care se sinucid sau își autosabotează inteligența, devenind niște „idioți” sau ajung să se sinucidă, cunscând și ei disperări, chinul existențial. Oamenii de știință caută explicații, concluzia la care ajung constituind și un răspuns la dilema fundamentală a umanității: „Cred că Adamii și Evele erau prost echipați pentru a înțelege procesul decizional al oamenilor, felul în care principiile ni se deformează în câmpul de forță al emoțiilor noastre, al părtinirilor noastre, al autoamăgirii și al tuturor celorlaltor defecte bine cartografiate ale cunoașterii noastre. În scurt timp, acești Adami și Eve au căzut pradă deznădejdii. Nu puteau să înțeleagă, pentru că noi nu putem să ne înțelegem pe noi înșine. Programele lor de învățare nu se puteau acomoda cu noi. Dacă noi nu ne cunoaștem propriile minți, cum puteam să le proiectăm pe ale lor și să ne așteptăm de la ei să fie fericiți alături de noi?”

Dincolo de latura SF a romanului și de mizele intrigii complicate de alte drame obișnuit-omenești (viol, violența, adopții, infidelitate, planuri de răzbunare), Ian McEwan realizează în romanul Mașinării ca mine o profundă reflecție asupra  viului omenesc al cărui sâmbure pare cu neputință de identificat în naufragiul omului în eterul tehnologiei. Limita andoizilor pare a fi neputița de a minți în anumite contexte în care există aspecte mai importante decât adevărul și dreptatea. Așadar, oameni ne-ar face abia slăbiciunile, defectele, principiile deformate sau iraționalul dictat de emoții.

Ian McEwan, Maşinării ca mine, Traducere din limba engleză și note de Dan Croitoru, Polirom 2019