Mașinării ca mine, cel mai recent roman al lui Ian McEwan, imaginează
distopic o umanitate în care încep să trăiască laolaltă de oamenii noștri cei de
toate zilele, și oameni-android. Iar noua orânduire a proaspetei lumi își are o
relativ nouă sfâșiere de tip hamletian: care
e esența ireductibilă a umanității? Inteligența, experiența de care dispui,
sentimentele?
Într-o
Anglie a anilor ´80 (McEwan oferă și o viziune critică asupra contextului
puterii deținute de Margaret Thatcher), douăzeci și cinci de oameni
artificiali, Adami și Eve, sunt scoși la vânzare pe sume imense, iar oamenii
trebuie să se confrunte cu ineditul provocator al noilor mașinării: seamănă
extrem de bine cu oamenii, pot avea chiar relații sexuale, au o formă specială
de inteligență, capabilă să se dezvolte deschis și prin urmare nici măcar cei
care i-au programat nu le cunosc limitele. Și, colac peste pupăză, androizii
sunt capabili să se îndrăgostească și ies de sub controlul oamenilor cărora le
interzic să apese butonul de dezactivare, depășind astfel toate limitele
circuitelor și programărilor: „Dinaintea noastră se găsea jucăria supremă,
visul de veacuri, triumful umanismului – sau îngerul morții sale. Palpitant
peste măsură, dar și frustrant în egală măsură”.
Povestea
se încheagă în jurul lui Charlie. E pasionat de lumea virtuală, are 32 de ani și trăiește singur în Londra. În
apartamentul de deasupra sa, locuiește Miranda, cea care îi va deveni din
prietenă, iubită. Vinde casa moștenită după moartea mamei și investește banii
într-un Adam. Bifând anumite setări, o
parte el, o parte Miranda, îi formează împreună o personalitate ca niște părinți
ce transmit o anumită zestre genetică. Când află că Miranda a făcut sex cu
Adam, barbatul trăiește bizare sentimente de gelozie față de o mașină, stările
umilitoare fiind accentuate de mărturisirea acestuia: „— Suntem îndrăgostiți de
aceeași femeie. Putem să discutăm asta într‑o manieră civilizată, așa cum tu
tocmai ai făcut. Ceea ce mă convinge că am depășit acel punct din
prietenia noastră când unul din noi are puterea de a suspenda conștiința
celuilalt”.
Rucurgînd
la violență, robotul nu le mai permite oamenilor să-l dezactiveze. O mașinărie
devine rival în dragoste. Și se teme de moarte. Și devine pasionat de
literatură, poezia devenind o altă ipostază a exuberanței sale în dragoste.
Scrie haikuuri și meditează asupra relației dintre literatură și evoluția iubirii
dintre oameni și mașini, emițând ipoteze asupra naturii relațiilor umane și asupra reflectării omenescului în literatură: „Sunt
convins că vom prețui literatura trecutului, chiar dacă ne va oripila. Ne vom
uita în urmă și ne vom minuna de cât de bine au știut oamenii de demult să‑și
înfățișeze propriile defecte, să urzească parabole geniale, chiar optimiste,
din conflictele lor, din inadecvările lor monstruoase și din lipsa de
înțelegere reciprocă”.
Apare o
tristețea mașinilor care se sinucid sau își autosabotează inteligența, devenind
niște „idioți” sau ajung să se sinucidă, cunscând și ei disperări, chinul existențial. Oamenii
de știință caută explicații, concluzia la care ajung constituind și un răspuns la
dilema fundamentală a umanității: „Cred că Adamii și Evele erau prost echipați
pentru a înțelege procesul decizional al oamenilor, felul în care principiile
ni se deformează în câmpul de forță al emoțiilor noastre, al părtinirilor
noastre, al autoamăgirii și al tuturor celorlaltor defecte bine cartografiate
ale cunoașterii noastre. În scurt timp, acești Adami și Eve au căzut pradă
deznădejdii. Nu puteau să înțeleagă, pentru că noi nu putem să ne înțelegem pe
noi înșine. Programele lor de învățare nu se puteau acomoda cu noi. Dacă noi nu
ne cunoaștem propriile minți, cum puteam să le proiectăm pe ale lor și să ne
așteptăm de la ei să fie fericiți alături de noi?”
Dincolo
de latura SF a romanului și de mizele intrigii complicate de alte drame obișnuit-omenești
(viol, violența, adopții, infidelitate, planuri de răzbunare), Ian McEwan
realizează în romanul Mașinării ca mine
o profundă reflecție asupra viului
omenesc al cărui sâmbure pare cu neputință de identificat în naufragiul omului
în eterul tehnologiei. Limita andoizilor pare a fi neputița de a minți în
anumite contexte în care există aspecte mai importante decât adevărul și
dreptatea. Așadar, oameni ne-ar face abia slăbiciunile, defectele, principiile deformate sau iraționalul
dictat de emoții.
Ian
McEwan, Maşinării ca mine, Traducere
din limba engleză și note de Dan Croitoru, Polirom 2019
No comments:
Post a Comment