Literatură printre violență, crime și droguri

http://suplimentuldecultura.ro/28589/literatura-printre-violenta-crime-si-droguri

Fascinația literaturii turcești, asigurată în spațiul cultural românesc de scriitori precum Orhan Pamuk sau Elif Shafak, are toate șansele să fie dusă mai departe de către Aslı Erdoğan, nume nou pe piața de la noi. Cea mai apreciată scriere a sa, romanul Orașul în mantie purpurie a fost tradus anul acesta la Editura Polirom de către Gabriella Eftimie.

În 2018, traducerea în engleză a acestui roman i-a adus scriitoarei (care este și membră PEN) Premiul „Simone de Beauvoir“, premiu ce a fost fondat în 2008 de Julia Kristeva și acordat anual ca re­cunoaștere a implicării în lupta pentru egalitatea între sexe. Lupta sa pentru apărarea drepturilor omului și activitatea de jurnalistă i-au adus însă și o arestare, fiind acuzată în 2016, alături de mulți alți intelectuali ai Turciei, că aduce prejudicii unității țării.

Cercetătoare în domeniul fizicii nucleare înainte de a deveni scriitoare, Aslı Erdoğan a beneficiat de o bursă de cercetare în Rio de Janeiro, experiență din care s-a născut în 1998 romanul Orașul în mantie purpurie. Personajul central al poveștii este Özgür, o tânără studentă din Istanbul, care părăsește Turcia și, atrasă de o vedere cu peisaje colorate, ajunge în capitala Braziliei, unde trebuia să o aștepte un universitar, ceea ce nu se întâmplă, dar tânăra decide totuși să rămână. Ex­periențele trăite în singurătate în noua și brutala lume îi vor oferi o altă perspectivă asupra vieții, un nou drum către propriul sine.

Hoinărind, în condiții de sub­zistență, pe străzile pline de sex, droguri, violență, împușcă­turi, mizerie și copii deveniți criminali, toate principiile i se di­luează și rămâne fără nici un punct de sprijin. Femeie tânără, singură și introvertită, din ipostaza de imigrant se provoacă pe sine să pătrundă viața nemilosului oraș. După ce realizase că zadarnic căutase salvarea în literatura citită, ca unic gest posibil salvator, își concentrează toate puterile pentru a-și scrie propria poveste. Și asta în timp ce trăiește într-o locuință mizerabilă, face foamea sau își oferă ieftin trupul, într-un oraș dominat de teroare, violuri, SIDA și droguri, din care lipsește complet dragostea, sinceritatea și nevinovăția.

Viața tainică a ora­șului

Prin scris negociază atât cu viața, cât și cu moartea: „Özgür trăia acum în două lumi complet diferite. În prima lume, plină de sonate pentru pian și povestiri de Cehov, marea aceea fără fund numită viață era simbolizată de o scoică fragilă. În cealaltă, apar­ținând junglei lacome, o lume care se străduia să subjuge tot ce crește și e viu, dominau asasinii plătiți și dezamăgirile în dragoste. Özgür căutase mult timp un scriitor care s-o ajute să înlocuiască lumea aceasta reală, dar irațio­nală în care trăise atâta timp, cu una închipuită, dar mult mai omenească. Până la urmă a înțe­les că singura care avea cum să găsească un rost în pustietatea aceea care îi invadase sufletul era ea însuși“.

Romanul pe care îl scrie Özgür se naște din certitudinea că acesta reprezintă rostul vieții sale – să prindă în cuvinte viața brutalului oraș. Tocmai pentru a surprinde și mai bine această împletire a trăitului și a scrisului, romanul lui Aslı Erdoğan este structurat pe două planuri dezvoltate în paralel. Pe de o parte, realitatea trăită și descrisă, pe de altă parte, scrise cu italice, fragmente din romanul la care lucrează, numit și el tot Orașul în mantie purpurie. Pe de o parte, o relatare ce mizează pe veridicitate și sinceritate, pe de altă parte, în oglindă, transformarea vieții în literatură. Și, indiferent de care plan este vorba, Aslı Erdoğan reușește de minune să pătrundă în viața tainică a ora­șului, să îl descrie dureros de frust, dar și senzual, scotocindu-i toate co­tloanele și oferind cititorului un tablou terifiant al unui oraș „pe care diverse circum­stanțe l-au învățat să se prefacă atât de bine, încât, în comparație cu el, până și diavolul pare un amator“.

Confruntarea cu jungla uma­nă necunoscută îi oferă un traumatizant prilej de maturizare: „Fata aceea dornică de aventură dintr-o familie bună, fata micuță și fragilă, devenise între timp un hoinar adevărat. Nu mai credea în povești și mituri, era complet capabilă să se descurce singură noaptea pe străzi și nici măcar nu făcea caz din toate loviturile pe care a fost nevoită să le încaseze. În orașul ăsta nemilos a zăcut și s-a zbătut singură pe jos, de parcă cineva i-ar fi dat mațele afară și n-a consolat-o nici măcar gândul morții“.

Meditație asupra rostului și puterii literaturii

Înconjurată din toate părțile de felurite chipuri ale violenței și ale morții, tânăra încearcă să se refugieze în artă, scrisul fiind pentru ea o modalitate de a crea legături, de a limpezi viața și de a izgoni moartea: „Agresivitatea dinăuntrul meu și agresivitatea din afară. Granițele dintre cele două dispărură încet-încet. Viața și scrisul se aflau aproape unul de celălalt și discutau ca doi ventriloci. Amândoi încercau să se acopere unul pe celălalt“.

În străduința de a pătrunde cât mai mult în realitate pentru a-i afla vreun sens ascuns, găsește doar o deșertăciune înfricoșă­toa­re a acesteia: „În fața ei se aflau o grămadă de matrioșka, ascunse una în alta, dar oricât se străduia, nu reușea să ajungă la cea mai mică, la esența substanței sau miezul realității“. Nu reușește să-și construiască un turn de cristal în care să se simtă protejată, ci „un turn instabil în care vântul vuiește printre bârnele de lemn pleznite. Și, până la urmă, întrebarea supremă pe care trebuie să și-o pună toți scriitorii e: de fapt, cât adevăr sunt în stare SĂ SUPORT?“.

Dincolo de dimensiunea socială răsfrântă în paginile sale, Orașul în mantie purpurie este o meditație asupra rostului și puterii literaturii în fața unei realități ce pare iremediabil dezumanizată, asupra suspendării scriitorului în­tre realitate și scrierea acesteia, dar și asupra locului pe care îl ocupă literatura între viață și moarte: „Scrisese Orașul în mantie purpurie și obținuse o victorie personală, intimă asupra morții. O victorie insignifiantă, nevinovată, amatoare, iluzorie – abia acum își dădea seama de acest lucru – asemenea victoriei unui zeu care își vede imaginea oglindită în lumea plină de hibe pe care a creat-o. Nu reușise să îndrăgească niciodată viața de dragul vieții. N-a înțeles-o niciodată, dar când, până la urmă, a deschis ochii, ajunsă la «Punctul Terminus», a simțit că poate s-o venereze“.

Scriind cu durere și iubire despre orașul carnavalului și, implicit, al măștilor care ascund doar haosul și mizeria, Aslı Erdoğan ne oferă un roman al insignifianței individului, al tragicului atemporal al condiției umane înconjurate de rafalele morții, scriitura sa având o forță uimitoare – frustră și senzuală, precisă și metaforică deopotrivă.

Aslı Erdoğan, Orașul în mantie purpurie, traducere din germană de Gabriella Eftimie, Polirom, 2019

Muzica din literatura lui Haruki Murakami - „Scriu ca și când aș face muzică”

Haruki Murakami este un împătimit al muzicii. Încă din liceu a devenit colecționar de CD-uri cu muzică rock, jazz și clasică, mergând constant la concerte. După ce a terminat colegiul, a fost proprietarul unui mic bar unde se cânta jazz și asta a fost o experiență fundamentală din care s-a născut și literatura sa.  Pentru o noapte, a fost chiar DJ la un post de radio din Tokio - un cadou surprinzător și prețios pentru admiratorii săi.

Murakami mărturisea că nu a învățat tehnica scrierii de la nimeni, ci ascultând muzică bună. În propriul bar de jazz a înțeles ce înseamnă ritm, armonie, improvizație, densitate, legături – de toate acestea având nevoie pentru a-și scrie literatura.  Muzica îi este combustibil pentru viață, pentru alergare și pentru scris.

În 2011 a publicat chiar un volum, tradus la Polirom în 2018, care se numește „Pur și simplu despre muzică”, o carte în care sunt reproduse conversațiile tihnite, prietenești pe care Murakami le-a avut cu marele dirijor  Seiji Ozawa, unde mărturisește:

„De fapt, cele două se completează reciproc: ascultând muzică, îţi îmbunătăţeşti scrisul, iar îmbunătăţindu‑ţi scrisul, îţi îmbunătăţeşti capacitatea de a asculta muzică”.

Într-un fel sau altul, toată literatura sa este impregnată de muzică. Pe de o parte, la nivel tematic, referințele sunt abundente.  Romanele sale sunt nu doar literatură, ci și colecții de piese muzicale, muzica bună însemnând pentru Murakami amestec de jazz, rock și muzică clasică,  în paginile sale alăturându-se firesc Sheryl Crow, Puccini, the Modern Jazz Quartet, Mozart, Harry Belafonte, Thelonious Monk, Verdi, Bob Dylan, The Doors, Beethoven, Bruce Springsteen, Roberta Flack, The Beatles, The Beach Boys, Mahler și mulți-mulți alții. Azi, aplicațiile muzicale de pe telefoanele noastre ne oferă liste cu peste 3000 de piese muzicale selectate din literatura lui Murakami.  

Pe de altă parte, muzica i-a influențat profund stilul. Scriitorul mărturisește că actul de a scrie romane ține de ritm, la fel ca muzica și alergarea. Pentru el este foarte importantă fluiditatea frazei care face lectura ușoară și conferă scriiturii un ton personal:

„Nimeni nu‑ţi citeşte cartea dacă nu ai ritm. Trebuie să aibă un simţ ritmic lăuntric care să‑l facă pe cititor să citească mai departe”.

„Ritmul vine din combinaţia de cuvinte, de fraze şi de paragrafe, alăturarea de duritate şi delicateţe, uşurinţă şi greutate, echilibru şi dezechilibru, din punctuaţie şi din asocierea diferitelor tonuri. Cred că aş putea s‑o numesc «poliritmie». Exact ca în muzică. Dacă nu ai ureche muzicală, nu poţi să faci acest lucru”.

„Deoarece sunt un fan al jazzului, mai întâi stabilesc un ritm bun, apoi mai adaug nişte acorduri şi încep să improvizez. De acolo porneşte construcţia liberă. Scriu ca şi cum aş face muzică”.

Printr-o referință muzicală, plasată într-un anumit context, Murakami sugerează ceea ce alt scriitor ar spune în câteva pagini, determinându-și cititorii să îi devină parteneri și lâsând ușa deschisă către multiple interpretări. Ca și scriitorul, și personajele sale își definesc sensibilitatea prin muzică.

Așa cum spunea și celebrul dirijor Seiji Ozawa, Murakami nu doar că iubește muzica, dar o și cunoaște, cunoștințele sale muzicale fiind impresionante - vaste, eclectice și profunde. Iar literatura sa este și o frumoasă lecție de muzică.

Prin Albania, cu motocicleta

         

         După ce în ultimii ani am colindat, pe motocicletă, mare parte a Europei, a doua întâlnire cu Albania, tot pe motocicletă, a lăsat să supraviețuiască senzația că este țara cu cele mai izbitoare contraste. În urmă cu doi ani, Tirana m-a șocat prin firescul vecinătății dintre ghetouri și hotelurile de lux, prin haosul traficului, prin „normalitatea” circulației unor utilaje din altă epocă (chiar și prin sensurile giratorii din mijlocul capitalei), prin mulțimea polițiștilor care, evident, aveau de lucru și, nu în ultimul rând, prin  expresia amară înscrisă pe chipurile oamenilor. 

        Revenirea în Albania nu a eliminat niciuna dintre mirările anterioare, doar că, schimbând capitala cu stațiunile de pe malul mării, contrastul dintre ghetou și lux a devenit parcă și mai evident. Saranda, Dermi și Vlora au însemnat mașini scumpe din mai toate colțurile Europei trecând printre grămezile de gunoaie, taverne deloc îmbietoare în pragul unor hoteluri cu servicii ireproșabile, amplasate pe plaje curate, cu ape de o culoare fantastică. Iar pe marginea drumurilor pline de bălți și noroaie îți făceau poftă fructele de cactus, bananele încă verzi sau rodiile.

          Dar a doua vizită în Albania a însemnat mai ales provocarea și satisfacția de a parcurge unul dintre cele mai frumoase și dificile trasee moto din Europa. Între Saranda și Vlora, 125 de km și cîteva ore bune de drum cu serpentine, printre munți și mare, oferă un spectacol sinuos, amețitor, cu încântări ale ochiului. Dar și cu un strop de teamă - concentrarea cerută ba de stânga, ba de dreapta, facându-te adesea să uiți să respiri.     

         Frumusețea sălbatică a peisajelor este unică, de neuitat, așa cum sunt și fructele de mare mâncate pe malul mării, sub lună, având în față luminile aprinse de pe Insula Corfu. Bucătarul-șef vorbea românește, căci lucrase în Roma, cu mulți români în jur. Și, odată cu nota de plată, ne-a făcut cinste cu câte o palincă. 

Orhan Pamuk, „Cartea negră” - Meşterul de manechine

Cine sunt eu? Cine suntem noi? Cât din lumea în care trăim este realitate şi cât este plăsmuire ori vis? Există vreo cale de a scăpa de măşti şi de a fi doar tu însuţi? Şi dacă da, cine poate face diferenţa?

Acestea sunt o parte dintre întrebările mai mult sau mai puţin explicite ce revin constant în proza lui Orhan Pamuk, cititorul putându-le întâlni şi în volumul Cartea neagră, apărut la Polirom. Publicat în Turcia, în 1990, Cartea neagră este un roman masiv, labirintic care, sub pretextul unei intrigi detectivistice, pline de mister, adună una lângă alta zeci de poveşti cu substrat istoric, religios, mitic sau filozofic prin care se recreează marea Istorie şi atmosfera Istanbulului (de azi şi cel otoman), dar mai ales avatarurile atemporale ale unor destine individuale pe care înstrăinarea le condamnă la rătăcire. Ceea ce constituie însă atuul cărţii de faţă este atmosfera caldă, de poveste care te învăluie în tensiunea aşteptării şi în care se topesc toate celelalte mize, mai mari sau mai mici. Capacitatea descriptiv-fabulatorie a lui Pamuk este aici uimitoare.

Personajul principal este Galip, avocat, care se trezeşte într-o zi părăsit de soţia sa, Rüya (vis, în traducere). Aceasta nu-i lasă decât o scrisoare de 19 cuvinte, fără nicio explicaţie a dispariţiei sale. Odată cu ea dispare şi Celâl (fratele vitreg al femeii şi verişorul lui Galip) editorialist la unul dintre cele mai renumite ziare din localitate. Galip, un bărbat veşnic neîmpăcat cu propria-i identitate (ca de altfel, mai toate personajele romanului), ascunde rudelor dispariţia femeii şi se transformă într-un soi de agent secret, ajungând să i se substituie lui Celâl şi chiar să scrie în locul acestuia articolele atât de bine ancorate în realitate. 

Între acest moment de început şi finalul romanului când cei doi apar şi sunt omorâţi – nu se ştie de cine, misterul rămâne neatins – se deschide un drum al poveştilor (cu valoare de indicii), purtate prin timp, din gură în gură, şi introduse în roman fie de Galip, fie de Celâl, sub forma articolelor unde, de la un moment dat, vocea celor doi se suprapune, confundându-se.

Aceste editoriale atipice prin dimensiunile lor şi prin elementele criptice sunt, de fapt, poveştile Istanbulului şi ale oamenilor care l-au locuit şi îl locuiesc, poveşti ce surprind, pe de o parte tradiţia autentică, iar pe de altă parte, hibridizarea acesteia prin amestecul strident de Orient şi Occident. Suprapunerea alterităţilor şi mai ales căutarea identităţii necontrafăcute trece aproape la fiecare rând din planul individual la cel colectiv şi invers. 

Realitatea din romanul lui Pamuk are un caracter „prefabricat”, radiografierea acesteia şi căutările concretizate în scrisul-literatură („cea mai mare dintre vrăji”) căpătând valoarea unui ghid prin realitatea mutilată de imitaţie. În viziunea autorului, realitatea este cea falsă, iar ficţiunea are rolul de a recupera veracitatea unui univers, în ipostaza sa de viaţă trăită. Ambiguitatea indusă de mister şi de echivocuri este întreţinută şi sporită cu multă abilitate. Celâl este convins că e imposibil să faci diferenţa între „originalul poveştii” şi „originalul vieţii”. Cu atât mai mult cu cât, totul ar putea fi o imitaţie a lumii care pare fericită. „Nimic nu este atât de uimitor ca viaţa. În afară de scris” afirmă un alt ziarist, sugerând, astfel, o anumită ierarhie a „trăitelor”. Plecând din prezent, nu iluziile viitorului orientează condeiul scriitorului, ci iluziile trecutului. Întâlnirea pe fundul Bosforului a monedelor bizantine de pe Olimp cu capacele sticlelor de răcoritoare Olimpus, este una dintre numeroasele coincidenţe cu potenţial subversiv, presărate în roman.

Printre cele mai sugestive poveşti legate de pierderea identităţii naţionale sau personale, de povara măştilor în spatele cărora se ascunde cel mai adesea dorinţa amăgitoare de a trăi alte vieţi, se numără „înspăimântătoarea istorie a plăsmuirii manechinelor în Turcia, care a ajuns să fie tăinuită în subterane”. Alcătuiri miraculoase, plămădite cu mare iscusinţă artistică din lemn, ipsos, ceară de albine, piele de gazelă, de cămilă şi de oaie, dar şi din păr uman, manechinele Maestrului Bedii, reprezentau imitarea desăvârşită a creaturilor Domnului, ceea ce a stârnit mânia conducătorului suprem al musulmanilor, ducând la excludera acestora din muzeu. Interdicţia oficială şi acuzaţiile de vrăjitorie, nebunie sau erezie nu suprimă însă dorinţa maestrului de a plăsmui manechine odată cu care să le pună oamenilor în faţă o oglindă nedorită. Meşteşugul său subteran durează mai bine de douăzeci de ani. 

Când occidentalizarea este în floare, în vitrinele magazinelor apar tot felul de manechine cu zâmbete străine, însă ale sale sunt refuzate, căci semănau...cu turcii: „Clientul, îi spusese un proprietar de magazin, nu vrea să umble cu genul acela de palton cu care îi vede încotoşmănaţi pe concetăţenii săi mustăcioşi, crăcănaţi, oacheşi şi slăbănogi, pe care îi întâlneşte zilnic pe stradă, cu zecile de mii, ci vrea să îmbrace stilul de sacou purtat de un bărbat «frumos», din cine ştie ce ţară îndepărtată şi necunoscută, aşa încât să fie convins că se schimbă şi el odată cu sacoul, că poate deveni altcineva”. Din faţa oamenilor care voiau, de fapt, să cumpere iluzia că pot fi asemenea „celorlalţi”, meşterul se retrage din nou în tenebrele atelierului său unde continuă să dea expresie „înspăimântătoarelor iluzii autohtone”, esenţa rămânând ascunsă în acele plămădiri stranii, pline de praf. Ferite de privirile oamenilor, ciudatele păpuşi duceau o existenţă ce sfida mersul existenţei celorlalţi: unele stăteau jos, altele vorbeau, mâncau, se rugau, întruchipând acele gesturi care „ne fac să fim ceea ce suntem”, căci, credea meşterul şi mai târziu fiul său, unui popor poţi să-i schimbi istoria, tehnologia, cultura, arta şi literatura, dar nu-i poţi schimba gesturile. Iluzie spulberată destul de repede, căci bătrânul le vede şi pe acestea dispărând. Candoarea necizelată a felului în care-şi suflau nasul ori se uitau în jos când mergeau pe stradă se transformă în gesturi corcite. Bătrânul moare cu speranţa că „oamenii de la noi urmau să fie suficient de fericiţi încât să nu-i mai imite pe alţii”. Când un negustor încearcă varianta „exotică” a expunerii ciudatelor manechine, acestea semănau atât de mult prin poziţii şi gesturi cu muşterii aflaţi dincolo de geamuri, încât rămân neobservate. Negustorul le hăcuieşte mânios cu ferăstrăul: „după ce întregul care dădea noimă gesturilor a dispărut, braţele şi picioarele au sfârşit prin a fi folosite ani de zile, în mica vitrină a măruntei prăvălii, spre a-i înfăţişa gloatei din Beyoğlu umbrele, mănuşi, cizme şi încălţări”...

Cartea neagră este unul dintre cele mai reuşite romane ale lui Orhan Pamuk, căci mizele demonstrative ale cărţii sunt diluate în avalanşa de poveşti cu care autorul, ce devine o Sheherezadă postmodernă, îşi vrăjeşte cititorii. Oricât de diferite, mixând coduri variate, născocirile lui Pamuk se potenţează reciproc şi conferă lumii un trup senzorial. La orice pagină deschizi cartea, găseşti poveşti cu textură mitic-alegorică sau intertextuală despre viaţă, despre vise, despre viaţa noastră ca vis al altora. Despre iluziile din spatele iubirii, despre farmecul poveştilor spuse sau ascultate, despre dublul pe care ni-l creăm fiecare şi care ne trage de mânecă spre alte lumi, spre alte poveşti, spre năluci pe care le privim în ochi. Despre poveşti care se termină doar pentru a începe altele, cu tâlcuri ce aşteaptă să fie dezlegate. Despre coincidenţe, ori despre necontenita căutare a timpului pierdut.

                                                                                                                  

Orhan Pamuk, Cartea neagră, Traducere din limba turcă şi note de Luminiţa Munteanu, Polirom 2019, 510 p.