Așteptarea – pasivitate sau travaliu interior complex?

Așteptarea și răbdarea. Imposibil de separat și tare greu de controlat pentru cei mai mulți dintre noi. În urmă cu ani buni, am dat în teatrul lui Eugen Ionescu peste o replică de care m-am lipit: „Eu nu pot trăi decât așteptând ceva”. Ascundea în ea ceva din miezul vieții, dinamica senzației de a fi viu, și nu de puține ori le-am cerut elevilor mei să discutăm despre așteptare sau să elaboreze texte argumentative raportându-se la afirmația lui Ionescu. Pe cât de motivantă este această idee a omenescului așteptărilor  - mărunte sau fundamentale - , pe atât de împovărătoare devine atunci când pășim pe tărâmul iubirii, căci în acest context așteptarea presupune și singurătate, și presiunea timpului ireversibil, și incertitudine.

În volumul Așteptarea Penelopei, Aurora Liiceanu își propune să scrie despre „așteptare ca alegere voluntară  a unei persoane” și îi urmărește serpentinele în cazul unor  personaje celebre, care au iubit, așteptând. Realitatea psihologică a acestor „așteptători” e un tărâm generos și cred că mulți dintre noi suntem în căutarea înțelegerii care să ofere răspunsuri la problema așteptării care se transformă uneori în obsesie. Aurora Liiceanu alege trei femei (Penelopa - mitica soție a lui Ulise, Hadley - prima soție a lui Ernest Hemingway, și Eszter - eroina lui Sándor Márai) și trei bărbați (Gatsby al lui Scott Fitzgerald, Florentino Ariza - personajul principal din Dragoste în vremea holerei și niponologul Donald Keene) pentru a găsi un răspuns la întrebări precum „ce îi face pe unii să aibă răbdare, dincolo de temperament” sau „în ce fel se cuantifică cu adevărat așteptarea”.

Recurgând la așteptare ca nouă grilă de lectură, Aurora Liiceanu încearcă să surprindă tumultul vieții interioare a personajelor – ezitările, neliniștile, îngrijorările, descurajările, temerile, tristețea, în funcție de particularitățile psihologice ale fiecăruia și să vadă dacă nu cumva așteptare înseamnă și amânare, tergiversare, pasivitate, teamă de conflict, frica de viață, iresponsabilitate, imaturitate. Sau pur și simplu o formă a iubirii autentice.

Citind cartea, mi-a făcut plăcere să intru din nou, condusă de acest liant al așteptării, în povești care îmi erau dragi, mi-am amintit scene și replici pe care le credeam uitate și am privit altfel în lumea interioară a acestor oameni (de hârtie sau nu). Cel mai mult mi-a plăcut capitolul dedicat lui Gatsby și interpretarea pe care Aurora Liiceanu o oferă agitatei sale așteptări care ar fi putut avea drept recompensă reînnodarea relației cu Daisy:

„Măreția lui Gatsby, așa cum apare în titlul cărții lui Scott Fitzgerald, este capacitatea lui de a se iluziona. Sfârșitul lui arată că nu a avut abilitatea de a separa idealul de real.

Fără îndoială, a fost un șarlatan, dar și un visător romantic și tragic. Pentru a-și îndeplini visul, el s-a reinvetat, și-a creat o altă identitate, a devenit cineva care se potrivea cu personajul îndrăgostit din visul lui. A vrut să-și împlinească visul repetând trecutul și în final a descoperit că trecutul era mort, prezentul era artificial și viitorul nu exista. Nu exista niciun viitor pentru el. Așteptase în zadar.

Să fi fost Gatsby victima propriilor iluzii? Așa pare. A fost un iluzionist, dar nu le-a creat iluzii altora, ci lui însuși. A fost propriul său iluzionist”.

În analiza dedicată romanului Dragostea în vremea holerei, cei 51 de ani, 9 luni și 4 zile de așteptare la care rezistă Florentino, îi oferă autoarei și prilejul de a pune în discuție relația dintre longevitate și intensitate în cadrul unei relații de iubire. „Prestigiul duratei este dat de posibilitatea măsurării, știm câți ani au fost împreună cei doi, pe când intensittaea iubirii este greu de măsurat. Ea depinde și de potențialul erotic al unei persoane, de temperament, de comportament. Dar putem vedea și că o relație poate dura mult fără să existe intimitate, sex între cei doi. Deci o mare iubire nu înseamnă neapărat o relație lungă. Dar înseamnă o obsesie stabilă”.

Recunosc că, pe alocuri, mi-ar fi plăcut să găsesc mai multă analiză psihologică și mai puțin rezumat al poveștilor literare sau biografice și o viziune analitică integratoare mai nuanțată asupra așteptării ca fenomen psihic sau sufletesc. Dar volumul se adresează unui public țintă mai larg și am înțeles necesitatea redării adesea amănunțite a întâmplărilor. 
Meritul major al cărții rămâne abordarea inedită și alăturarea unor povești de viață reale sau fictive, prin care Aurora Liiceanu crează o imagine în oglindă a relației instabile și adesea contradictorii dintre viața exterioară și cea interior-secretă a personajelor prinse în așteptare,  convingându-ne că în cazul acestora așteptarea nu este nicidecum  o formă de inerție existențială:

„De aceea am căutat personaje din lumea literaturii care sunt prinse în stări de așteptare, bărbați și femei ale căror trăiri, frământări legate de așteptarea cuiva drag sunt descrise amănunțit, dovedind că așteptarea nu este o stare pasivă, ci, dimpotrivă, un travaliu interior complex. Ceea ce câștigă până la urmă este mobilizarea psihologică pentru atingerea scopului de a fi împreună cu persoana iubită”.

                      Aurora Liiceanu, Așteptarea Penelopei, Polirom 2019

Frumusețea efemerului

Sfera umanului răsfrântă în opera lui Kawabata este extrem de nuanțată, ridicată fiind în jurul unor suflete sensibile, vulnerabile, dar și pătimașe. Melancolie, erotism, tristețe, frumusețe, fragilitate, cruzime, idealuri, efemeritate, obsesie erotică, spaime, refugii, puterea artei de a sublima frumusețea și durerea, dragoste oferită, narcisism, plăcere și agonie – sunt doar o parte dintre balansările dedalice în care se zbat personajele sale. Din întretăierea acestora, deseori paradoxală, izvorăște și farmecul unuia dintre cele mai reușite romane ale lui Yasunari Kawabata – Frumusețe și întristare. 

Kawabata își începe romanul din mijlocul acțiunii, înaintarea făcându-se în ambele direcții. Astfel, Oki, un celebru scriitor de 55 de ani, se reîntoarce la Kyōto pentru a asculta bătaia clopotelor din ajunul Anului Nou și pentru a o revedea pe Otoko, de asemenea o pictoriță cunoscută, alături de care își trăise cea mai pătimașă poveste de dragoste, cu 25 de ani în urmă, pe când aceasta avea 16 ani, iar el era deja căsătorit și avea un copil. O poveste de dragoste tragică, terminată cu un copil mort, născut prematur, cu Otoko închisă într-un spital de boli psihice și cu familia lui Ōki marcată pentru totdeauna, cu atât mai mult cu cât toate abisurile și toate scânteierile acestei povești sunt transpuse de Ōki într-un roman dactilografiat chiar de soția sa. Este o carte care îi eternizează iubirea, îl lansează ca scriitor, îi asigură familiei sale confortul material, dar influențează și întregul viitor al fetei, obligate cumva să ducă mai departe viața personajului, scindat între iubire, regrete și resentimente, trăite toate, într-un templu, într-o singurătate atenuată de prezența unei diabolice și frumose tinere, Keiko (care îi este elevă și iubită), în care se va întrupa o absurdă răzbunare.

Ca și în celelalte cărți ale lui Kawabata, și aici găsim fundalul inconfundabil al Japoniei tradiționale. Romanul se deschide cu imaginea splendidă a clopotelor bătute de 108 ori în ajunul Anului Nou, cu scopul de a spăla cele 108 bonnō (porniri rele, emoții distructive): „Vechile clopote buddhiste băteau agale, cu pauze, iar în reverberațiile care te făceau să înțelegi scurgerea timpului simțeai rafinamentul străvechii Japonii”. Ca o veritabilă piesă de artă japoneză, romanul te îndeamnă mai ales la contemplare și la reflecție, Kawabata întroducând în roman foarte multe elemente care țin de conceptul specific culturii japoneze tradiționale -  mono no aware, potrivit căruia secretul vieții constă în puterea de a vedea și de a savura frumusețea efemerului, de a putea simți freamătul vieții pe suprafața lucrurilor.

Scriitorul japonez stăpânește foarte bine tehnica dilatatorie a detaliului, însuflețindu-și personajele cu această putere de interiorizare, de observare a frumuseții temporarului, a frumuseții în stare pură. Astfel, privirile și sufletele se hrănesc cu frumusețea „nimicurilor” trecătoare în profunzimea căror pătrund cu tandrețe: acoperișul de paie „putrezit de umezeală și plin de mușchi, era încântător”, zborul păsărilor este la fel de fascinant ca și culorile apusului sau ca acele uscate de pin căzute pe mușchi, ca dealurile de la apus, ca florile de culoarea lazuritului. Toate oferă motive de bucurie, luminând frumusețea fertilă a uimirii. În această lume ritualizată, o scenă extrem de sugestivă în delicatețea ei este și cea în care la sărbătoarea lunii pline, participanții beau sake dintr-un vas în care se reflectă luna sau cea în care, „în întunericul nopții, luminițe slabe ale lanternelor adânceau sentimentul de efemer al vieții”. Vremelnicia și hotarul absenței sunt celebrate și prin povestea efemeră a prințesei dezgropate la aproape o sută de ani de la moarte, și care purta cu ea în mormânt fotografia pe sticlă a soțului sau a iubitului, imaginea ștergându-se odată cu expunerea la lumină și la aer. Mai rămâne speranța că „frumusețea care dispare într-o clipă poate fi sublimată și readusă la viață de un scriitor, transformând-o într-o operă de artă”.

Această legătură dintre artă și realitate este o altă idee asupra căreia se revine deseori în roman, punându-se în discuție nu doar capacitatea literaturii sau a picturii de a surprinde nuanțele și intensitatea trăirilor, bătaia de aripi a nimicului care zboară, ci și raportul dintre abstract și concret, așa cum apare acesta în literatură și pictură. Dacă Otoko pictează în stil tradițional, realist, Keiko recurge la o manieră abstractă, în timp ce Ōki „învățase să descrie printr-un limbaj simbolic și abstract imagini realiste, concrete. Deși era de părere că, pe măsură ce mergea mai adânc în realism și concret, rezultatul pe care-l va obține va fi, dimpotrivă, unul simbolic și abstract”. Romanul este împânzit de simboluri mai mult sau mai puțin explicite, cititorul savurând jocuri de aluzii și semnificații: mândria și singurătatea bujorului, ciudățenia prunului care făcea atât flori albe, cât și roșii, fără a se ști, de la an la an unde vor apărea unele și unde altele, abstracțiunea grădinilor cu pietre, noima idiogramei omou (a se gândi, dar care în japoneză mai înseamnă și a tânji, a nu putea uita, a fi trist), curcubeul fără culoare etc.

Problematica memoriei și a felului în care timpul schimbă sau păstrează sentimentele este un alt fir ce străbate tăcerile înfiorate și amintirile care inundă ființele proiectate în urmă: „Odată cu trecerea anilor, imaginea împreunării lor devenise tot mai pură în mintea lui Otoko. Dintr-o imagine trupească se preschimbase într-una spirituală. Otoko nu era acum pură, și probabil că nici el, dar acum, douăzeci de ani mai târziu, imaginea îmbrățișărilor lor căpătase puritate. Era ea însăși, dar în același timp nu era ea; era realitate și nu era. Era o imagine spirituală sublimată din ei doi”. Femeia se agață cu toate amintirile de Ōki, de teamă să nu se transforme într-o cochilie goală. Ieșise din camera de spital cu gratii nu pentru că se vindecase de dragostea pentru Ōki, ci pentru că el se imprimase în interiorul ei. Dar iubirea pentru ceilalți se transformă, pe nesimțite, în iubire de sine: „Cei pe care Otoko îi pierduse trăiau încă în inima ei; dar nu mai erau ei, ci se preschimbaseră pe nesimțite chiar în Otoko. Ōki din inima ei nu rămăsese nealterat ci cursese, odată cu ea, prin timp. Amintirile despre el căpătaseră culoarea iubirii de sine și se transformaseră. Otoko nu se gândise niciodată că amintirile de mult trecute erau doar niște năluci, niște demoni orbi. Până la patruzeci de ani trăise singură, fără să iubească și fără să se căsătorească, astfel că era firesc să păstreze acele amintiri triste ca pe ceva de preț, și poate era firesc să le transforme în iubire de sine”.

Pagină cu pagină, zeci de fragmente filigranate, de o frumusețe desăvârșită și o senzualitate enigmatică, foșnesc ușor, mistuitor în cititor: „E un miros plăcut de femeie. Este mirosul pe care-l emană în mod natural pielea unei femei când e ținută în brațe de un bărbat care-i place. Orice femeie face asta, chiar și o fetiță, și e un lucru pe care nu-l poate controla. E un miros care nu numai îi dă curaj bărbatului, ci îl și liniștește și îl mulțumește. Este mirosul prin care femeia spune că-l acceptă”.  O impecabilă poezie a senzualului și a candorii!

                                                                                                        

YASUNARI KAWABATA, Frumusețe și întristare, Traducere din japoneză și note de Florin Oprina, Humanitas Fiction, 2013, 164 p.