Amos Oz, Aceeași mare - poezia unor povești

 

Cu volumul Aceeași mare, apărut în 2021 la Humanitas Fiction, în traducerea atentă și inspirată a Marlenei Braester, Amos Oz și-a suprins probabil cel mai mult cititorii, căci este o carte-hibrid neconvențională, melancolică și senzuală, primele pagini făcându-te să te întrebi dacă citești proză sau poezie. Cert este că un narator poznaș scrie o poveste bazată pe reflecții liric-metaforizante, prin care se caută răspunsuri la probleme existențiale privind iubirea, familia, erotismul, moartea, apartenența, singurătatea, adulterul, homosexualitatea. Cartea uimește prin amestecul dintre forța epicului și  frumusețea poeziei.

Romancierul israelian a spus că privește această carte ca pe o piesă de muzică corală, ca pe un ansamblu polifonic de voci. De fapt, este un poem în proză care descrie viețile a câtorva personaje aduse împreună de moarte: Albert, un consilier fiscal în vârstă, a cărui soție moare de cancer ovarian, fiul său Rico, care pleacă într-o călătorie inițiatică în Tibet și în alte locuri îndepărtate, fiind mereu însoțit de amintirea mamei, iubita lui Rico, Dita, care se mută la Albert, tatăl simțind față de ea o atracție irepresibilă, Bettine, un contabil văduv care se regăsește într-o intimitate incomodă cu Albert. Poveștile lor nu presupun intrigi și suspans, nu întâlnim enigme ce se cer dezlegate, ci gânduri în mișcare, inclusiv gândurile celor morți, cum se întamplă în cazul Nadiei, mama lui Rico, ce își veghează fiul și de dincolo de moarte, cititorii aflând din când în când ce are de spus. Mersul gândurilor se derulează pe fundalul unor peisaje schimbătoare (Creta, Tibet, Arad etc.), ce le amplifică semnificațiile.

Personaj este și naratorul care se amestecă adesea în poveste și se joacă cu cititorii, așa cum face și când se apucă să le ofere acestora chiar și un rezumat: „Dacă ar fi să rezumăm până aici, aceasta e de fapt povestea a cinci-șase personaje, majoritatea în viaţă în cea mai mare parte a timpului, servindu-și des unul altuia o băutură caldă sau mai degrabă rece fiind vară. Nu o dată se întâmplă să-și servească tăvi cu brânzeturi și măsline, pahare de vin, felii de pepene, de vreo două-trei ori au pregătit chiar și câte o gustare. Lucrurile mai pot fi văzute și așa: câteva triunghiuri se întretaie. Rico, taică-său și maică-sa. Dita și cei doi amanţi (Ghighi Ben Gal nu se pune la socoteală). Albert între Bettine Carmel și fata mireasă care se strecoară dintr-o cameră în alta doar în cămașa de noapte[…]. Rico între tată și cruce și-a pierdut drumul prin munţi în căutarea mamei care coboară spre mare, e îndrăgostit deși nu o iubește destul pe Dita. Care încă mai așteaptă. Și toţi printre umbre și umbre. Chiar și naratorul însuși: între mister și farsă”.

Poemul în proză adăpoștește, cu luciditate și sensibilitate, multe trimiteri biblice care vin să răsfrângă sensul unor întâmplări sau al gândurilor unor personaje, bântuite de tot soiul de frici, de umbra morții, de singurătate. Toate sunt în căutarea liniștii, a păcii, dar de data aceasta, în povestea lui Amos Oz este importantă îmblânzirea păcii interioare:

„Un ascet budist singuratic, scheletic, printr-o ferestruică, întinzându-ţi fără să scoată un cuvânt un bol cu orez rece și dispărând. Nu-ţi va deschide poarta: încă nu ești demn de asta. Cu alte cuvinte, procesul de pace e lent și dificil. Va trebui să mai faci încă vreo două-trei concesii. Trebuie să nu accepţi compromisuri decât când e vorba de viaţă sau moarte”.

Personajele vorbesc deschis despre dorințele și frământările lor, naratorul despre ale lor și ale lui. Fiecare cu vocea și cu stilul său. Ba chiar, unele personaje îl sună pe narator și se declară nemulțumite de lumina în care sunt puse. Una dintre întrebările care revine cel mai des, mai mult sau mai puțin explicit, este de ce căutăm să trăim printre alții, de vreme ce murim singuri. Naratorul pare a avea răspunsurile căutate sau măcar deschide niște porți către ele:

„Are aproape șaizeci de ani acest narator, care poate rezuma situaţia cam așa: există dragoste și dragoste. La sfârșit, fiecare rămâne singur: ţăranii aceia cu pieptul păros, și Ţila, și Ghila, și Bettine, și Albert și chiar și naratorul acesta. Cine a făcut alpinism în munţii Tibetului, și cine a brodat în camera ei în liniște. Cei care se întorc sau trec sau văd și vor până când închid și pleacă. Tăcere”.

Grecia, măslinele, vinul, aromele mării și pisicile sunt doar câteva dintre imaginile recurente din Aceeași mare, oferindu-i cititorului pagini de o frumusețe surprinzătoare, chiar și atunci când se împletesc în jurul morții:

„La patru dimineaţa, înainte de a se lumina, Nadia Danon

deapănă amintiri. Brânză de oaie. Un pahar de vin.

Un ciorchine de struguri. Parfumul unei seri lente deasupra

colinelor Cretei, gustul apei reci, foșnet de pin, umbra

munţilor se lasă peste câmpie, narimi

narimi cânta acolo o pasăre. Am să stau să brodez.

Până dimineaţă am să termin”.

Fluxul senzual de conștiință îi permite fiecarui personaj să-și spună povestea în stil propriu, ademenitor, necenzurat, Oz dovedindu-ne încă o dată puterea vindecătoare a poveștilor, puterea cuvintelor de a schimba realitatea interioară. Carte muzicală, fluidă, care se citește pe mai multe nivele, având o structură de palimpsest, Aceeași mare pare mai profundă și mai frumoasă ori de câte ori recitim măcar câte un ciob de poveste.

 

E noapte. În grădină bântuie vântul. O pisică,

așa cred, că e o pisică, pășește printre arbuști, o umbră

traversează altă umbră. Adulmecă sau ghicește

ceva ce eu nu pot ghici. Ceea ce nu pot simţi

se întâmplă acum fără știinţa mea. Chiparoșii

tremură ușor, întunecaţi, cu un gest de jeluire,

lângă gard. Ceva acolo se lovește de altceva. Ceva a dispărut.

În aparenţă, totul are loc chiar sub ochii mei

care privesc pe fereastră spre grădină. Mi se pare.

De fapt, toate astea s-au petrecut mereu și vor continua să se petreacă

numai când mă voi întoarce cu spatele.

 

 Amos Oz, Aceeași mare, Traducere din limba ebraică și note de Marlena Braester, Humanitas Fiction 2021

Simfonia animalieră - o singurătate senină

 

Multe pagini de literatură română s-au scris în ultimii ani despre singurătate. De cele mai multe ori, scrâșnit-revoltat sau tânguitor-întunecat. Veronica D. Niculescu scrie însă altfel despre singurătate. Sau, mai bine zis, scrie despre singurătatea unui altfel de om. Despre o singurătate plină de lumină și de împăcare în toată tristețea și durerea ei. Simfonia animalieră publicată recent la Editura Polirom, reunește două cărți mici-mici și pătrate publicate la Casa de pariuri literare în 2014, respectiv 2016, abia acum cele două povești întregindu-se firesc într-o singură carte.

În miezul poveştii stă o făptură umană însingurată care îşi părăseşte golul propriului muşuroi pentru a duce, pe rînd, la teatru niște animale mărunte: un arici, un hârciog și o cârtiță. La rândul lor, animale ies cu greu din galeriile lor sub-omeneşti şi se încăpăţânează a contrazice pojghiţa văzutului, a ştiutului. Multe dintre fragmentele cărţii par nişte instantanee fotografice extrem de sugestive, însă Veronica D. Niculescu nu este doar o scriitoare vizuală, sinesteziile se strecoară pretutindeni, ca şi enunţurile scurte ce vin să răstoarne aşteptări: ,,Poate că de undeva, din alt unghi, se putea vedea şi un curcubeu, frumos ca ultima notă dintr-un cîntec, prelungirea ploii într-o linişte de şapte culori. Dar nu de aici“.

Este multă poezie în această poveste vie în care singurătatea îşi capătă o frumuseţe aparte, neliniştitoare, născută dintr-un paradoxal amestec de ludic şi de sumbre, dar suave abisuri: „merele, spre a fi culese de jos de cei singuri, cei care îşi umplu buzunarele în plimbări cu cîte un măr, mereu unul singur, spre a le auzi de sub haine foşnetul mut, iar mai apoi spre a le mirosi închişi în căscioarele lor, privind pe ferestre la prima geană de lumină, şi iarăşi la apus, şi amuşinînd anotimpul ce vine, aroma acelor mere ce aşteaptă să fie culese de pe jos, şi toate aşteptările fructelor căzute, pretutindeni în lume, niciodată alcătuind o mulţime“.

Lumea văzută prin ochii celor trei vietăţi cu blăniţă cristalizează, aparent ludic, singurătatea sufletelor chircite în mijlocul agresivităţii, al prejudecăţilor, al intoleranţei, al falsului tropăitor ori al agitaţiei sterile. Iar loja de la teatru devine „salvatoare, mare şi bună cât o vizuină“. În prima parte a cărții,Veronica D. Niculescu se eliberează de constrângerile genurilor şi ale speciilor, recurgând la o formulă personală: un poem în proză, o „simfonie“ în patru părţi (I. Allegro spiritoso, II. Andantino grazioso, III. Allegro affettuoso, IV. Presto), care pot fi privite şi ca acte ale unui spectacol de teatru, unul cu măşti.

Primele trei părţi reprezintă privirea aruncată către lume de către arici, hârciog şi cârtiţă, o privire implicit coborâtoare, autoscopică. Lumea lui Doinel e specială: ghem de ţepi, lăbuţe, un măr ascuns în buzunarul croit în propriul trup, căştile albe ale iPodului, o voce domoală, un deget supt, chiar cu frunza de mătrăgună pe el („Amintirile sînt gustul de mătrăgună cînd vara s-a dus“) şi un grai doar al lui, cu reflexivul generalizat ce devine o măsură a trăitului. Ciobi merge pe căi doar de el ştiute, e numai ochi şi urechi (şi gură-căscată), are instinctul (cât de omenesc!) de a muşca, e neastîmpărat, plin de entuziasm, culegând şi ronţăind mărunţişuri care îi ies în cale, cucerit iremediabil de umbra altor vremuri şi mai ales de noianul de frumuseţe care moare. Pentru el totul e trăire pură, poveste, spectacol, transpunere în lumină, sunet şi cuvânt (special şi acesta). Dede (subtilă) iese foarte rar din subteran, nu e oarbă (autoarea strecoară aluzii la Orbirea lui Canetti, spectacolul la care alege să o ducă numindu-se Auto-Da-Fé, dar şi la actul public de pedepsire a răzvrătiţilor), numai că vede altfel, ştie cel mai bine că orice ieşire la suprafaţă e pândită de duşmanii naturali, are capacitatea de a se lungi şi de a se subţia remarcabil, deşi de obicei merge ghemuită, crezîndu-şi dimensiunile prea mari.

În Hibernalia, simfonia singurătății din prima carte își urmează, în ritmuri lente, grave și dureroase, dar pline de frumos și de liniște, un drum al ei pe care „fiește” poetic. Din spațiul protector al lojei de la teatru se trece într-o căsuță străină, rece. Din vară în toamnă și rapid în iarnă, la o margine de lume.

Cei trei prieteni din prima parte – Doinel, Ciobi și Dedesubtilă – dispar odată cu vara, deși există undeva. Iarna înseamnă amintire, așteptare și căutare: „Uneori, când nu mai era nici un drum de tăiat și nici nu ningea peste noapte, ieșeam dimineața din casă cu ceașca de ceai în mâna înmănușată. Cu paltonul aruncat peste cămașa de noapte, cu ciorapi până la genunchi și cu ghete, cântam un cântecel printre brazde. Aruncam cu câte o pietricică înspre pârâu. Băteam ușurel cu talpa în potecă. Nimic. Nimic la măceș, doar crengi și câteva boabe uscate, zăpada neatinsă, și nimic printre brazde, și nimic la pârâu”. Trăirea în iarnă e lentă, câte zile, atâtea chibrituri arse pe jumătate, căzute unul peste altul. Și un noian de frumusețe care moare. Sentimentul pierderii și singurătatea plină de liniște cresc, poate paradoxal, în miezul așteptării, deși teatrul lumii este închis.

Amintiri concentrate – imaginea mamei, a tatălui, a bărbatului iubit care continuă să fie, deși nu mai este -, tăcerea, odihna, năvala de timp dorit care dintr-o dată se vădește inutil, golul, zăpada neatinsă, zahărul care se topește lent în ceașca de ceai, chemări, hăul cutiilor poștale, frunzele moarte ce par că respiră – sunt doar o parte dintre elementele cu mare putere de sugestie, care își unesc lumina evanescentă și configurează un peisaj interior impregnat deopotrivă cu luciditate și cu delicatețe.

Veronica D. Niculescu este o scriitoare vizuală și auditivă, iar paginile sale prind în ochiurile lor metafore, aluzii cu textură delicată, jocuri de cuvinte subtil-pătrunzătoare și fire discrete care unesc cele două părți. Una dintre cele mai frumoase metafore existențiale din carte este cea a fularului:

„M-am apucat să desfac un fular din două nuanțe de alb la care lucrasem în serile de vară. Asta o să-mi ia ceva timp, mi-am zis. Aveam să fac rost de material și să pot să o iau oricând de la capăt, la fel sau într-un mod diferit. Din loc în loc, firul se înnodase, rândul de sus se sudase cu rândul de jos, rândul de dus se sudase cu rândul de-ntors, firul subțire cu firul mai gros. Atunci zăboveam și despicam firele cu grijă, ghemele începeau din nou să se îngroașe. Acolo unde materialele nu se mai puteau separa, rupeam, făceam nod. Am obținut din nou două gheme, unul alb ca zahărul, altul ca untul. Rotunde și strânse, nu semănau deloc cu ce fuseseră la început”.

Dacă Simfonia animalieră avea schimbări de ritm, Hibernalia își păstrează ritmul lent, doar nuanțele se schimbă, așa cum sugerează și cele patru părți – Lent et douloureux, Lent et triste, Lent et grave, pentru ca ultima parte să se simplifice, doar Lent. Se trăiește lent în iarnă, primăvara de la capătul iernii fiind și ea, ca și singurătatea din aceste cărți, aparte. E un sfârșit lipsit de teamă, o armonie învăluitoare, cu păr despletit din flori, cu o lumină întoarsă către sine, „fără scenă și fără pereți și întuneric”.

 Simfonia animalieră se cere citită şi recitită, eventual cu voce tare. Ori chiar pe mai multe voci. Ca un poem alegoric, la mijloc de joc şi şoc, ce-şi destăinuie frumuseţea şi profunzimea, cu efecte de clarobscur, mai darnic şi mai mişcător cu fiecare nouă lectură.

https://fb.watch/v/1dOwd3yH_/

Veronica D. Niculescu, Simfonia animalieră, Polirom 2021

Articol apărut în Suplimentul de cultură

 

 

Povestea lui Lampedusa

 

 

Plecând de la ideea că destinul fiecărui adult trebuie căutat în fanteziile sale din copilărie, Simona Lo Iacono ne-a oferit prin romanul Albatrosul o perspectivă inedită asupra vieții celebrului scriitor Giuseppe Tomasi di Lampedusa. Albatrosul este un roman senzorial, ce ne poartă prin fascinanta Sicilie surprinsă pe hotarul dintre două lumi, un roman în care este „recitită” viața lui Lampedusa, misteriosul prinț contemplativ (unul dintre scriitorii care au lăsat puține uși deschise către ei, existența sa rămânând impenetrabilă) și în care este recuperată povestea nașterii romanului Ghepardul. Simona Lo Iacono reconstituie o epocă, un loc, dar mai ales momente esențiale ale unui destin special. O Sicilie fastuoasă, dar și atinsă de decadență și un om vulnerabil, plin de visări și de răni, descoperind iar și iar puterea salvatoare a cuvintelor, a scrisului.

Mult mai mult decât o biografie romanțată, Albatrosul este deopotrivă un roman al circularității dintre viață și moarte (sau eternitate), dintre realitate și vis, dintre intimitate și istorie, dintre fantezie și realitate. Un roman al devotamentului întrupat în figura Albatrosului care trece din poezia lui Baudelaire în realitatea imediată a scriitorului italian, întrupându-se într-un prieten imaginar, menit să-i țină companie copilului singuratic, apropiat mai mult de lucruri decât de oameni.

Romanul îmbină două perspective să le zicem extreme – copilul Lampedusa, cu visurile și fricile sale și bătrânul Lampedusa, internat într-o clinică, înainte de a muri. Scriitoarea a legat cu multă inteligență și cu subtilitate cele două perspective, cu atât mai mult cu cât Antonno – Albatrosul - este un personaj bulversant, o ființă anapoda ce oferă asupra vieții o perpectivă pe dos: spune cuvinte gândind contrariul lor, susține mereu că sfârșitul este un început, iar moartea cheamă viața, așa cum s-a întâmplat și cu romanul Ghepardul care a fost publicat și a început să fie citit și iubit abia după moartea autorului său, în timpul vieții manuscrisul fiind refuzat. Circularitatea perspectivelor este sugerată și de titlurile celor două părți ale romanului: „De pe față, pe dos” și „De pe dos, pe față”, în ambele vocea naratoare aparținându-i lui Lampedusa.

Prin Antonno, autoarea creează o circularitate între început și sfârșit, între copilărie și moarte. Antonno privește realitatea prin contrariul ei, oferindu-i scriitorului o altă perspectivă, altă cale de acces către frumusețea vieții și către adevăr, dovedindu-se un Albatros credincios și nesupus logicii comune. Își cioplește mereu lupușorii, creându-și astfel propria lume, un revers al lumii văzute. El este ghidul lui Lampedusa pe parcursul călătoriei de cunoaștere, de transformare și de recunoaștere de sine. Antonno e inocența și blândețea ce vin dintr-o altă lume.

Internat într-o clinică din Roma, Lampedusa este convins de soția acestuia, Licy, să scrie jurnalele menite să reînființeze timpul auroral al copilăriei, oferind astfel o armă împotriva tristeții și a morții. Aici este reînviată figura lui Antonno, chipul și vocea sa, prezența sa uluitoare, iar cartea devine și un roman al puterii cuvintelor, al misterului întâlnirii dintre acestea și lume. O lume aflată în declin, în schimbare, cuvântul fiind singurul care poate supraviețui în toată splendoarea sa, dincolo de povara unui trecut aristocratic:

„Dar despre frumusețea cuvintelor, Antonno știa tot. Despre cea vizibilă și despre cea invizibilă, despre căldura pe care o producea, exact ca un foc în mijlocul sternului. Cuvintele, spunea, rezistau chiar și fără să le citești. Mi-am amintit de acest lucru mulți ani mai târziu, în timpul războiului, după ce privisem îndelung ruinele casei din Palermo, complet distrusă de bombardamente. Printre dărâmături, precum și în mijlocul sternului, era așa cum spusese Antonno. Numele dat lucrurilor supraviețuia”.

„Lui nu-i păsa de unde se nășteau cuvintele, ci unde sfârșeau, întrucât existau cuvinte pentru lucruri, și erau inofensive. Și cuvinte pentru oameni, și erau periculoase. Eu râdeam. Îl îmbrățișam. Pentru mine, cuvântul era totuna cu după-amiezile acelea plăcute, fără griji, când doamna Carmela venea la  palat și ţinea lecția în sala albastră. Tonalitățile cerului și ale cuvântului corectau realitatea, dilatau sensul, îndepărtau răul. Oricare ar fi fost originea lor, cuvintele erau milostive, delimitau vârsta copilăriei printr-un cerc de foc, una din acele grădini cu pământ sfânt în fața cărora până și Moise, cel bătrân, se oprea”.

„Exista un răspuns pentru moarte, și era poezia. Exista un remediu pentru timp, și era scrisul”.

„Un teritoriu nesfârșit între două lumi gemene, cea a durerii și cea a iubirii. Iar apoi să regăsesc originea misterioasă a cuvintelor. Să văd cum se formează, cum îmi îndrăgesc povestea. Cum o așteaptă, o adulmecă și o sfâșie, salvând-o de la moarte”.

„Literatura punea laolaltă golul și plinul, ceea ce omiți și ceea ce spui, armonia și dizarmonia. Pe dos, dezvăluia. Pe față, provoca”.

Copilăria trăită la începutul anilor 1900 este dominată de curiozitate, de dorința de a descoperi, de somptuozitatea palatului din Palermo și de frumusețea unei case de vacanță, într-o lume ce trăiește după ritmuri dictate și de planete, de zei, ori de femei-din-afară, atunci când nu e prinsă în tăvălugul războaielor. Perspectiva este nostalgică și presupune căutarea paradisului pierdut din copilărie, un paradis dominat de imaginea mamei. Mama este cea mai importantă persoană pentru educația culturală a lui Lampedusa, imaginea sa fiind ea însăși o poveste, atunci când nu spune povești. Deschiderea către literatură a lui Lampedusa i se datorează, ea apare încă din primele pagini ale cărții citindu-i copilului din Baudelaire. De portretizări expresive se bucură și soția scriitorului: „Era lejeră și complexă, calmă și neliniștită, docilă și rebelă. Nu exhiba frivolitățile femeilor palermitane. Avea haine sobre, bijuterii discrete. Unica ei vanitate era pălăria, căreia îi permitea o voaletă. O înlocuia numai cu turbane asemănătoare cu cele ale șeicilor arabi. Spunea că, purtându‑le, era ca și cum ar fi găzduit O mie și una de nopți în capul ei”.

Albatrosul este o carte scrisă cu melancolie și cu delicatețe, o carte care, fără a avea în centrul său o poveste de dragoste, este o carte a iubirii. A iubirii cu care autoarea și-a creat personajele, dar mai ales a iubirii cu care personajul Lampedusa și-a îmblânzit trecutul și suferința. Iubirea pentru oameni, pentru locuri și iubirea pentru cuvinte.

Simona Lo Iacono, Albatrosul, Traducere din italiană, postfață și note de Mihai Banciu, Humanitas Fiction, 2021