Amos Oz, Aceeași mare - poezia unor povești

 

Cu volumul Aceeași mare, apărut în 2021 la Humanitas Fiction, în traducerea atentă și inspirată a Marlenei Braester, Amos Oz și-a suprins probabil cel mai mult cititorii, căci este o carte-hibrid neconvențională, melancolică și senzuală, primele pagini făcându-te să te întrebi dacă citești proză sau poezie. Cert este că un narator poznaș scrie o poveste bazată pe reflecții liric-metaforizante, prin care se caută răspunsuri la probleme existențiale privind iubirea, familia, erotismul, moartea, apartenența, singurătatea, adulterul, homosexualitatea. Cartea uimește prin amestecul dintre forța epicului și  frumusețea poeziei.

Romancierul israelian a spus că privește această carte ca pe o piesă de muzică corală, ca pe un ansamblu polifonic de voci. De fapt, este un poem în proză care descrie viețile a câtorva personaje aduse împreună de moarte: Albert, un consilier fiscal în vârstă, a cărui soție moare de cancer ovarian, fiul său Rico, care pleacă într-o călătorie inițiatică în Tibet și în alte locuri îndepărtate, fiind mereu însoțit de amintirea mamei, iubita lui Rico, Dita, care se mută la Albert, tatăl simțind față de ea o atracție irepresibilă, Bettine, un contabil văduv care se regăsește într-o intimitate incomodă cu Albert. Poveștile lor nu presupun intrigi și suspans, nu întâlnim enigme ce se cer dezlegate, ci gânduri în mișcare, inclusiv gândurile celor morți, cum se întamplă în cazul Nadiei, mama lui Rico, ce își veghează fiul și de dincolo de moarte, cititorii aflând din când în când ce are de spus. Mersul gândurilor se derulează pe fundalul unor peisaje schimbătoare (Creta, Tibet, Arad etc.), ce le amplifică semnificațiile.

Personaj este și naratorul care se amestecă adesea în poveste și se joacă cu cititorii, așa cum face și când se apucă să le ofere acestora chiar și un rezumat: „Dacă ar fi să rezumăm până aici, aceasta e de fapt povestea a cinci-șase personaje, majoritatea în viaţă în cea mai mare parte a timpului, servindu-și des unul altuia o băutură caldă sau mai degrabă rece fiind vară. Nu o dată se întâmplă să-și servească tăvi cu brânzeturi și măsline, pahare de vin, felii de pepene, de vreo două-trei ori au pregătit chiar și câte o gustare. Lucrurile mai pot fi văzute și așa: câteva triunghiuri se întretaie. Rico, taică-său și maică-sa. Dita și cei doi amanţi (Ghighi Ben Gal nu se pune la socoteală). Albert între Bettine Carmel și fata mireasă care se strecoară dintr-o cameră în alta doar în cămașa de noapte[…]. Rico între tată și cruce și-a pierdut drumul prin munţi în căutarea mamei care coboară spre mare, e îndrăgostit deși nu o iubește destul pe Dita. Care încă mai așteaptă. Și toţi printre umbre și umbre. Chiar și naratorul însuși: între mister și farsă”.

Poemul în proză adăpoștește, cu luciditate și sensibilitate, multe trimiteri biblice care vin să răsfrângă sensul unor întâmplări sau al gândurilor unor personaje, bântuite de tot soiul de frici, de umbra morții, de singurătate. Toate sunt în căutarea liniștii, a păcii, dar de data aceasta, în povestea lui Amos Oz este importantă îmblânzirea păcii interioare:

„Un ascet budist singuratic, scheletic, printr-o ferestruică, întinzându-ţi fără să scoată un cuvânt un bol cu orez rece și dispărând. Nu-ţi va deschide poarta: încă nu ești demn de asta. Cu alte cuvinte, procesul de pace e lent și dificil. Va trebui să mai faci încă vreo două-trei concesii. Trebuie să nu accepţi compromisuri decât când e vorba de viaţă sau moarte”.

Personajele vorbesc deschis despre dorințele și frământările lor, naratorul despre ale lor și ale lui. Fiecare cu vocea și cu stilul său. Ba chiar, unele personaje îl sună pe narator și se declară nemulțumite de lumina în care sunt puse. Una dintre întrebările care revine cel mai des, mai mult sau mai puțin explicit, este de ce căutăm să trăim printre alții, de vreme ce murim singuri. Naratorul pare a avea răspunsurile căutate sau măcar deschide niște porți către ele:

„Are aproape șaizeci de ani acest narator, care poate rezuma situaţia cam așa: există dragoste și dragoste. La sfârșit, fiecare rămâne singur: ţăranii aceia cu pieptul păros, și Ţila, și Ghila, și Bettine, și Albert și chiar și naratorul acesta. Cine a făcut alpinism în munţii Tibetului, și cine a brodat în camera ei în liniște. Cei care se întorc sau trec sau văd și vor până când închid și pleacă. Tăcere”.

Grecia, măslinele, vinul, aromele mării și pisicile sunt doar câteva dintre imaginile recurente din Aceeași mare, oferindu-i cititorului pagini de o frumusețe surprinzătoare, chiar și atunci când se împletesc în jurul morții:

„La patru dimineaţa, înainte de a se lumina, Nadia Danon

deapănă amintiri. Brânză de oaie. Un pahar de vin.

Un ciorchine de struguri. Parfumul unei seri lente deasupra

colinelor Cretei, gustul apei reci, foșnet de pin, umbra

munţilor se lasă peste câmpie, narimi

narimi cânta acolo o pasăre. Am să stau să brodez.

Până dimineaţă am să termin”.

Fluxul senzual de conștiință îi permite fiecarui personaj să-și spună povestea în stil propriu, ademenitor, necenzurat, Oz dovedindu-ne încă o dată puterea vindecătoare a poveștilor, puterea cuvintelor de a schimba realitatea interioară. Carte muzicală, fluidă, care se citește pe mai multe nivele, având o structură de palimpsest, Aceeași mare pare mai profundă și mai frumoasă ori de câte ori recitim măcar câte un ciob de poveste.

 

E noapte. În grădină bântuie vântul. O pisică,

așa cred, că e o pisică, pășește printre arbuști, o umbră

traversează altă umbră. Adulmecă sau ghicește

ceva ce eu nu pot ghici. Ceea ce nu pot simţi

se întâmplă acum fără știinţa mea. Chiparoșii

tremură ușor, întunecaţi, cu un gest de jeluire,

lângă gard. Ceva acolo se lovește de altceva. Ceva a dispărut.

În aparenţă, totul are loc chiar sub ochii mei

care privesc pe fereastră spre grădină. Mi se pare.

De fapt, toate astea s-au petrecut mereu și vor continua să se petreacă

numai când mă voi întoarce cu spatele.

 

 Amos Oz, Aceeași mare, Traducere din limba ebraică și note de Marlena Braester, Humanitas Fiction 2021