Multe pagini de
literatură română s-au scris în ultimii ani despre singurătate. De cele mai
multe ori, scrâșnit-revoltat sau tânguitor-întunecat. Veronica D. Niculescu
scrie însă altfel despre singurătate. Sau, mai bine zis, scrie despre
singurătatea unui altfel de om. Despre o singurătate plină de lumină și de
împăcare în toată tristețea și durerea ei. Simfonia
animalieră publicată recent la Editura Polirom, reunește două cărți
mici-mici și pătrate publicate la Casa de pariuri literare în 2014, respectiv 2016,
abia acum cele două povești întregindu-se firesc într-o singură carte.
În miezul poveştii
stă o făptură umană însingurată care îşi părăseşte golul propriului muşuroi
pentru a duce, pe rînd, la teatru niște animale mărunte: un arici, un hârciog
și o cârtiță. La rândul lor, animale ies
cu greu din galeriile lor sub-omeneşti şi se încăpăţânează a contrazice
pojghiţa văzutului, a ştiutului. Multe dintre fragmentele cărţii par nişte
instantanee fotografice extrem de sugestive, însă Veronica D. Niculescu nu este
doar o scriitoare vizuală, sinesteziile se strecoară pretutindeni, ca şi
enunţurile scurte ce vin să răstoarne aşteptări: ,,Poate că de undeva, din alt
unghi, se putea vedea şi un curcubeu, frumos ca ultima notă dintr-un cîntec,
prelungirea ploii într-o linişte de şapte culori. Dar nu de aici“.
Este multă poezie
în această poveste vie în care singurătatea îşi capătă o frumuseţe aparte,
neliniştitoare, născută dintr-un paradoxal amestec de ludic şi de sumbre, dar
suave abisuri: „merele, spre a fi culese de jos de cei singuri, cei care îşi
umplu buzunarele în plimbări cu cîte un măr, mereu unul singur, spre a le auzi
de sub haine foşnetul mut, iar mai apoi spre a le mirosi închişi în căscioarele
lor, privind pe ferestre la prima geană de lumină, şi iarăşi la apus, şi
amuşinînd anotimpul ce vine, aroma acelor mere ce aşteaptă să fie culese de pe
jos, şi toate aşteptările fructelor căzute, pretutindeni în lume, niciodată
alcătuind o mulţime“.
Lumea văzută prin
ochii celor trei vietăţi cu blăniţă cristalizează, aparent ludic, singurătatea
sufletelor chircite în mijlocul agresivităţii, al prejudecăţilor, al
intoleranţei, al falsului tropăitor ori al agitaţiei sterile. Iar loja de la
teatru devine „salvatoare, mare şi bună cât o vizuină“. În prima parte a cărții,Veronica
D. Niculescu se eliberează de constrângerile genurilor şi ale speciilor,
recurgând la o formulă personală: un poem în proză, o „simfonie“ în patru părţi
(I. Allegro spiritoso, II. Andantino grazioso, III. Allegro affettuoso, IV. Presto), care pot fi privite şi ca acte
ale unui spectacol de teatru, unul cu măşti.
Primele trei părţi
reprezintă privirea aruncată către lume de către arici, hârciog şi cârtiţă, o
privire implicit coborâtoare, autoscopică. Lumea lui Doinel e specială: ghem de
ţepi, lăbuţe, un măr ascuns în buzunarul croit în propriul trup, căştile albe
ale iPodului, o voce domoală, un deget supt, chiar cu frunza de mătrăgună pe el
(„Amintirile sînt gustul de mătrăgună cînd vara s-a dus“) şi un grai doar al
lui, cu reflexivul generalizat ce devine o măsură a trăitului. Ciobi merge pe
căi doar de el ştiute, e numai ochi şi urechi (şi gură-căscată), are instinctul
(cât de omenesc!) de a muşca, e neastîmpărat, plin de entuziasm, culegând şi
ronţăind mărunţişuri care îi ies în cale, cucerit iremediabil de umbra altor
vremuri şi mai ales de noianul de frumuseţe care moare. Pentru el totul e
trăire pură, poveste, spectacol, transpunere în lumină, sunet şi cuvânt
(special şi acesta). Dede (subtilă) iese
foarte rar din subteran, nu e oarbă (autoarea strecoară aluzii la Orbirea lui Canetti, spectacolul la care
alege să o ducă numindu-se Auto-Da-Fé, dar şi la actul public de pedepsire a
răzvrătiţilor), numai că vede altfel, ştie cel mai bine că orice ieşire la
suprafaţă e pândită de duşmanii naturali, are capacitatea de a se lungi şi de a
se subţia remarcabil, deşi de obicei merge ghemuită, crezîndu-şi dimensiunile
prea mari.
În Hibernalia, simfonia singurătății din
prima carte își urmează, în ritmuri lente, grave și dureroase, dar pline de
frumos și de liniște, un drum al ei pe care „fiește” poetic. Din spațiul
protector al lojei de la teatru se trece într-o căsuță străină, rece. Din vară
în toamnă și rapid în iarnă, la o margine de lume.
Cei trei prieteni
din prima parte – Doinel, Ciobi și Dedesubtilă – dispar odată cu vara, deși
există undeva. Iarna înseamnă amintire, așteptare și căutare: „Uneori, când nu
mai era nici un drum de tăiat și nici nu ningea peste noapte, ieșeam dimineața
din casă cu ceașca de ceai în mâna înmănușată. Cu paltonul aruncat peste cămașa
de noapte, cu ciorapi până la genunchi și cu ghete, cântam un cântecel printre
brazde. Aruncam cu câte o pietricică înspre pârâu. Băteam ușurel cu talpa în
potecă. Nimic. Nimic la măceș, doar crengi și câteva boabe uscate, zăpada neatinsă,
și nimic printre brazde, și nimic la pârâu”. Trăirea în iarnă e lentă, câte
zile, atâtea chibrituri arse pe jumătate, căzute unul peste altul. Și un noian
de frumusețe care moare. Sentimentul pierderii și singurătatea plină de liniște
cresc, poate paradoxal, în miezul așteptării, deși teatrul lumii este închis.
Amintiri
concentrate – imaginea mamei, a tatălui, a bărbatului iubit care continuă să
fie, deși nu mai este -, tăcerea, odihna, năvala de timp dorit care dintr-o
dată se vădește inutil, golul, zăpada neatinsă, zahărul care se topește lent în
ceașca de ceai, chemări, hăul cutiilor poștale, frunzele moarte ce par că
respiră – sunt doar o parte dintre elementele cu mare putere de sugestie, care
își unesc lumina evanescentă și configurează un peisaj interior impregnat
deopotrivă cu luciditate și cu delicatețe.
Veronica D.
Niculescu este o scriitoare vizuală și auditivă, iar paginile sale prind în
ochiurile lor metafore, aluzii cu textură delicată, jocuri de cuvinte
subtil-pătrunzătoare și fire discrete care unesc cele două părți. Una dintre
cele mai frumoase metafore existențiale din carte este cea a fularului:
„M-am apucat să
desfac un fular din două nuanțe de alb la care lucrasem în serile de vară. Asta
o să-mi ia ceva timp, mi-am zis. Aveam să fac rost de material și să pot să o
iau oricând de la capăt, la fel sau într-un mod diferit. Din loc în loc, firul
se înnodase, rândul de sus se sudase cu rândul de jos, rândul de dus se sudase
cu rândul de-ntors, firul subțire cu firul mai gros. Atunci zăboveam și
despicam firele cu grijă, ghemele începeau din nou să se îngroașe. Acolo unde
materialele nu se mai puteau separa, rupeam, făceam nod. Am obținut din nou
două gheme, unul alb ca zahărul, altul ca untul. Rotunde și strânse, nu semănau
deloc cu ce fuseseră la început”.
Dacă Simfonia animalieră avea schimbări de
ritm, Hibernalia își păstrează ritmul
lent, doar nuanțele se schimbă, așa cum sugerează și cele patru părți – Lent et douloureux, Lent et triste, Lent et grave,
pentru ca ultima parte să se simplifice, doar Lent. Se trăiește lent în iarnă, primăvara de la capătul iernii
fiind și ea, ca și singurătatea din aceste cărți, aparte. E un sfârșit lipsit
de teamă, o armonie învăluitoare, cu păr despletit din flori, cu o lumină
întoarsă către sine, „fără scenă și fără pereți și întuneric”.
Simfonia animalieră se cere citită şi recitită, eventual cu voce
tare. Ori chiar pe mai multe voci. Ca un poem alegoric, la mijloc de joc şi
şoc, ce-şi destăinuie frumuseţea şi profunzimea, cu efecte de clarobscur, mai darnic
şi mai mişcător cu fiecare nouă lectură.
Veronica D. Niculescu, Simfonia animalieră, Polirom 2021
Articol apărut în Suplimentul de cultură
No comments:
Post a Comment