Tuesday, August 25, 2020

Nora Iuga. Hipodrom – proză autobiografică și poezie nesupusă

 După cum declara Nora Iuga într-un interviu, romanul Hipodrom este prima sa carte „construită“, prima pentru care nu au fost suficiente dicteul suprarealist (încă de la debut, marcă incontestabilă a literaturii sale), fluxul conștiinței și viziunile poetice. A fost nevoie de scriere și rescriere, de riscul supunerii față de o logică a construcției.

Propunându-și să scrie o carte despre Sibiu, mai exact despre Hermannstadt, orașul în care, deși bucureșteancă, și-a trăit cele mai importante etape ale vieții, Nora Iuga și-a scris și cartea vieții, romanul în care a strâns evenimentele și stările ce i-au marcat fiecare etapă a existenței: „poate exagerez, poate inventez, dar ăsta e Hermannstadtul meu, singurul lucru pe care îl iau cu mine, fiind­că el nu e un bagaj, el e boala mea incurabilă pe care o s-o duc și dincolo de moarte… n-are nici volum, nici greutate, poate e dublura mea nevăzută“.

Consecventă artei de a mixa genurile, Nora Iuga ne oferă și în Hipodrom încă o carte hibrid – amestec de proză, poezie și memorialistică, de realitate și suprarealitate, în care viața pare a începe cu dorința de a avea un căluț alb, văzut în vitrina unui magazin pe când avea zece ani. Un căluț dorit și neprimit, ispititorul tuturor nopților sale frământate și un suprapersonaj al romanului: „singurul meu salvator care mă făcea cu-adevărat să cred că suntem eterni într-o lume promisă, fiindcă aici nu suntem lăsați să fim măcar provizorii“.

Viața însăși va fi privită ca hipodrom, cele trei părți ale cărții – „start“, „cursa“ și „potou“ sugerând parcurgerea (în cerc închis) etapelor unei vieți trăite și ca alergare, ca întrecere cu sine însăși mai ales, spectatorii din tribunele arenei schimbându-se odată cu trecerea timpului. Și nu doar ei, ci și ritmul sau stilul. Al trăitului, al scrisului, Nora Iuga jucându-și cu naturalețe propriul rol.

 

Gândul devine un laitmotiv al cărții

 

Prima parte a cărții reconfigurează un topos al unei copilării tră­ite intens, dramatic. Într-un Sibiu evocat cu dragoste și nostalgie – străduțe, mirosuri, ferestrele din acoperișurile înalte, pereții dimi­neților și ai nopților, scârțâi­tul porților, vitrine, poteci – prinde contur viața unei fetițe de zece ani, cu bucuriile ei, dar mai ales cu suferințele provocate de personalitatea refulată, de relația problematică cu mama, femeie frumoasă, celebră, exigentă și autoritară, ale cărei oscilații înfig în creierul fe­tiței cumplita întrebare dacă este sau nu iubită.

Conflictul dintre așteptările mamei și dorințele fetiței amprentează decisiv feminitatea în formare acesteia – percepția fru­museții, a corporalității, a seduc­ției, a eleganței, a iubirii. Nevoia de a limpezi relația cu mama o va face să devină „scriitoare de scrisori“, dedublarea însoțind-o întreaga viață: „Când scriu scrisori, vorbesc cu cineva, atunci sunt mereu persoana întâi. Când vorbesc cu mine, nu pot să fiu decât persoana a doua. Așa s-a născut Nora A. și Nora B. Dacă nu știți la ce mă refer n-are nici o impor­tan­ță! Da’ cred că v-am spus. Parcă-s un râu nărăvaș! Calul alb nu e niciodată nărăvaș, el e împăiat. Dar tăcerea, abținerea sunt ascunzătoare, sunt minciună! Eu fac me­reu coturi. Azi îmi place cum sunt, mâine vreau să fiu altfel. Parcă s-au adunat mai multe pâraie în mine. Noroc cu creierul ăsta care-mi dă mereu alte gânduri la iveală, mai ales noaptea, când nu pot să adorm, asta mă chinuie, da’ mă face deșteaptă“.

Gândul devine un laitmotiv al cărții, este tărâmul libertății interioare absolute, dimensiunea unei vieți secrete trăite încă de la zece ani: „Îmi place să fac ce nu am voie în gând“; „Asta a fost o paranteză. De fapt, totul pe lumea asta e în paranteză. Nu știu să despart ce fac cu-adevărat de ce fac în gând. Gândul e un fel de răcitor, de asta și bunicii schimbau zilnic blocurile de gheață, să nu li se altereze pilaful sau ciulamaua, degeaba, că oricum amintirile lor sunt expirate. La vară duc câțiva saci la gunoi. Gata, m-am eliberat, acum pot să mint mai departe“.

 

Tinerețea și bătrânețea sunt privite cu franchețe

 

Și întreaga proză cu substrat realist-autobiografic va fi presărată cu „gânduri“, în fond poezie scrisă cu litere italice. Iar scrisorile poetice ale Norei Iuga continuă și în următoarele două părți ale romanului, în care tinerețea și bătrâ­nețea sunt privite cu franchețe în toată voluptatea și ferocitatea lor.

Vocația lirică a autoarei rămâne nedezmințită, ba chiar și mai bine scoasă în evidență pe fundalul prozei „construite“. Relatările despre primul an în care predă germană unor elevi germani din Sibiu, prima experiență sexuală, prima casă, prima con­sultație ginecologică, primul să­rut al unui elev, mutarea disciplinară, voluptatea cărților lui Cioran, plimbările îndrăgos­tiți­lor, bătrânețea gri, spondiloza, celebritatea și etichetele necruțătoare ale celor din jur („Oamenii s-au obișnuit cu ea. O salută toți. O știu de la televizor. Dacă n-ar fi televizorul și laptopul, ar striga după ea «nebuna!» sau «cămila!» sau «madam cuțit!». Chiar și-așa, tot i-a trântit un puști o flegmă în obraz, că poartă fustă înflorată și mărgele roșii la gât. Parcă-i o conservă de bulion expirată“) se amestecă cu versuri din poeții preferați, cu vise, cu imagini halucinatorii, într-un bildungsroman traversat necontenit de poezia pe care o poartă cu el nelipsitul căluț alb:

 

„Singurul care mă vizita une­ori noaptea era Jovis, calul meu alb cu care vorbeam monosilabic într-o limbă necunoscută îi sim­țeam gândul inventat de mine străpungându-mi trupul că el chiar atunci foarte rar când vorbea nu spunea totdeauna era doar un da-da fără obiect ca și când între noi ar fi fost mereu un martor nevăzut nu fiindcă era cal și eu femeie ne interzicea comunicarea o cenzură vigilentă continuă și atotcuprinzătoare cenzura plană și cenzura în spațiu ca geometria cenzura-lichen inoculată pentru a-ți strangula orice posibilitate de manifestare a propriilor iluzii sau poate că însuși calul alb era Marele Inchizitor care-și pu­nea călușul atunci când chemarea lui atingea limita de sus sau pe cea de jos Calul alb n-am de unde să știu că nu vorbea de frică sau vanitate ca Pygmalion când a văzut că păpușa a învățat să vorbească în locul lui a dat cu ea de pământ până a spart-o de tot ce-s astea previziuni“.

 

Proză autobiografică și poezie nesupusă, Hipodrom este o carte densă, tandră și crudă în același timp. Sensibilitatea și imaginația Norei Iuga scot rădăcinile contingentului din cușca văzutului și îl transformă în literatură de o senzualitate aparte.

 

Nora Iuga, Hipodrom, colecția „Fiction Ltd.“, Polirom, 2020

Articol apărut în Suplimentul de cultură http://suplimentuldecultura.ro/32600/hipodrom-proza-autobiografica-si-poezie-nesupusa

Monday, August 10, 2020

Faima, un drog periculos

 

În Sindromul Greta Garbo. Despre cele­britate și anonimat, Aurora Liiceanu abor­dează contextualizat particularități de per­sonalitate exa­gerate, sindroame necon­venționale, care nu intră în repertoriul de tulburări psihice in­cluse în nomen­clator. Printre acestea, au­toarea mențio­nează sindromul Midas (lăcomia), sindromul Pollyanna (optimis­mul excesiv), sindromul Münchausen (voluptatea minciunii) sau sindromul Buri­dan (indecizia și depresia accentuate de principiile societății de consum).

Aurora Liiceanu se oprește asupra sindromului Greta Garbo, sindrom ce desemnează trecerea de la celebritate la anonimat, strâns legat de acesta fiind și sindromul eroului întruchipat de Jack Spintecătorul, anonimul perfect, relația cu timpul fiind un alt element comun al celor două.

Dacă în ultimii ani internetul a determinat o creștere inepuizabilă a nevoii umane de vizibilitate, de expunere online, de au­to-branding, de eroizare, microcelebritatea putând fi privită ca suprem ideal de viață al multora, e greu de imaginat că au existat vedete excedate de nevoia anonimatului. Greta Garbo este întruchiparea desăvârșită a acestei relații aparent contradictorii și nerealiste dintre celebritate și anonimat. Actrița suedeză, devenită vedetă a Americii, s-a retras la 36 de ani din viața publică, în plină glorie. A trăind 85 de ani, două dintre afirmațiile care i-ar putea defini viața fiind acestea:

„Am vrut două vieți, una pentru filme, alta pentru mine.“

„Niciodată nu am spus că vreau să fiu singură, ci doar că vreau să fiu lăsată în pace.“

Pentru a contura și a înțelege relația dintre viața publică a ac­triței și viața sa privată (și implicit cele două tipuri de imagini), Aurora Liiceanu face o trecere în revistă a întregii vieți a actriței, insistând pe acele aspecte care au relevanță în motivațiile psihologice ale nevoii de intimitate, sensul vieții private conturându-se mai ales pe fondul vieții publice. Una dintre obser­vațiile cu caracter general este aceea că erodarea frontierelor dintre cele două sfere existențiale a devenit unul dintre cele mai mari pericole ale cele­brității, printre urmări numărându-se „depresie, insomnie, iri­tabilitate, paranoia, cheltuieli nesăbuite, stări proas­te de dispoziție, lipsă de concentrare, agitație“.

 

A obținut depresia ca stil de viață

 

Dincolo de imaginea senzual-cuceritoare de pe ecrane, portretul misterios al Gretei Garbo se do­vedește un amestec de suspiciu­ne, neîncredere, reticență și frică de străini, nevoia de solitudine, versatilitatea dispoziției, ba chiar bipolaritate (trecerea rapidă de la veselie la depresie fiind bine cunoscută), atitudine indiferentă față de cei din jur (își arunca une­ori hainele și înota goală), bisexualitatea (cartea îi oferă cititorului și aspecte ale relațiilor pe care le-a avut cu diverse femei sau bărbați, Greta Garbo vorbind adesea despre ea ca despre un bărbat), disprețul față de media și față de public, refuzul de a da interviuri, aroganța, hotărârea de a-i ține la distanță pe „clienții“ faimei sale, bucuria de a fi singură cu gândurile ei, tăcerea în fața mul­țimilor. Ochelarii fumurii și gulerul blănii ridicat au devenit sim­bol al „imaginii inerției vii“, sintagma prin care însăși actrița se definea.

Povara celebrității a căpătat în viața Gretei Garbo forme pe care puțini dintre noi și le-ar ima­gina: „Nu putea scrie cecuri, deoarece funcționarii băncilor nu le dădeau mai departe. Semnătura ei era mai valoroasă decât sumele de pe cecuri. Ca urmare, se întâmpla să i se taie curentul sau telefonul pentru că cel care primea cecul scris de ea îl păstra. Pentru semnătură. Avea în original iscălitura ei. Greta Garbo trăia într-o opulență impresionantă, dar singură. În living erau nu numai tablouri de maeștri celebri, ca Giacometti, Bonnard, Renoir și alții, ci și antichități acoperite cu catifea. Dar nici o fotografie și nici un vas cu flori“.

Nu e de mirare că a râvnit la discreție ca stil de viață, că a încercat să despartă persoana de rol, actrița de femeia din viața cotidiană. Dacă o astfel de pretenție a fost realistă sau onestă – asta nu se poate spune cu certitudine, exis­tând motive pentru a se crede că de fapt își dorea să fie admirată și dincolo de ecran. În ciuda faptului că și-a dorit discreția, se pare că a obținut mai ales depresia ca stil de viață. Interpretările anonimatului său asumat sunt și ele divergente: „Unii au privit critic anonimatul asumat, voluntar al Gretei Garbo, susținând că el a avut două scopuri: pe de o parte, era o modalitate de a se proteja de agresivitatea jurnaliștilor, prea interesați de viața ei privată, și, pe de altă parte, a fost o strategie înțeleaptă de a păstra legenda vie. Ea a «cultivat dezgustul patologic și paradoxal față de publicitate și suspiciunea față de străini». Prin această strategie le-a apărut celor care o cunoșteau mai bine ca având o fire paranoidă și centrată pe sine. A trăit un conflict între dorința de solitudine și nevoia fundamentală de contact uman, având o fire ambiguă ca dispoziție psihologică, o personalitate bipolară“.

 

Mister asociat anonimatului

 

Aurora Liiceanu observă că ne­concordanța dintre nevoia de a fi în centrul atenției și de trăi doar după bunul plac, contrastul dintre femeia de pe ecran și enigma din viața cotidiană, deși trăite dramatic, au constituit tocmai pre­misele misterului ce au menținut-o me­reu în atenția publicului și au transformat-o în legendă. Același mister asociat anonimatului a fost ingredientul care l-a transformat și pe Jack Spintecătorul într-o legendă: „De ce lumea nu-l uită, de ce încă inflamează imaginația atâtor oameni? De ce această fascinație colectivă față de el? Pur și simplu pentru că de fapt nu știm nimic sigur despre el, pentru că nu a fost descoperit de poliție, devenind un prăfuit case closed. Pur și simplu, pentru că el este exemplificarea perfectă a efectului Zeigarnik: incertitudinea face ca imaginația să lucreze, pentru că ceea ce este incomplet ne poate obseda, pentru că dorim să se închidă cercul, să spunem că există un adevăr“.

Și, dacă ne gândim la faima vedetelor noastre de azi prin prisma efectului Zeigarnik, poate vom înțelege mai bine de ce faptul că își expun online toate cotloanele vieții private nu le asigură decât o faimă repede trecătoare. Curiozitatea ușor potolită a publicului nu substituie misterul care îi fascinează de fapt atât de mult pe oameni. Iar democratizarea celebrității (de fapt a faimei, care nu e sinonimă cu celebritatea) aduse de internet ca urmare a maximei vizibilități, a manifestărilor de grandoare, pare a fi mai degrabă un link către efemeritate. „O lume fără legende ar fi o lume anostă. Anonimatul naște legen­de“, afir­mă Aurora Liiceanu, oferind astfel înțelegerii noastre un principiu de bază din psihologia ce­lebrității.

 

Aurora Liiceanu, Sindromul Greta Garbo. Despre celebritate și anonimat, Polirom 2020

Articol publicat în Suplimentul de cultură http://suplimentuldecultura.ro/32349/faima-un-drog-periculos

Wednesday, August 5, 2020

Pisica fatală

Romanul Pisica musafir al scriitorului japonez (n. 1950, cunoscut ca poet și mai puțin ca prozator) a înregistrat un uimitor succes de public în multe țări europene. În 2014, figura în New York Times pe lista celor mai vândute cărți. Mulți ar zice poate că pur și simplu datorită pisicii, personaj ce are din start mari șanse de a fascina mulți cititori Plus că dimensiunile de roman slim oferă o lectură destul de rapidă. Dar, evident, această grilă ar fi una reductiv-simplificatoare.

Pentru început, prinde bine să subliniem că, în ansamblul său, literatura japoneză pune în fața cititorului român niște obstacole pe drumul înțelegerii. Și asta nu poate fi decât motivant. Sunt frumoase aceste provocări prin care ieși din obișnuințe, intrând într-o lume care funcționează după o altă logică, ce își are o coerență inițial bizară pentru „celălalt”. Scrierile lui Kawabata, de exemplu, nu se lasă cu adevărat pricepute fără a ști semnificațiile conceptului „mono no aware” din filosofia japoneză tradițională, potrivit căruia secretul vieții presupune contemplarea și interiorizarea frumuseții efemerului. Nici romanul lui Takashi Hiraide nu poate fi priceput fără a ști nimic despre cultura de grup, concept fundamental al mentalității nipone, o cultură ce se caracterizează printr-o distincție clară între membrii grupului și outsideri. Dihotomia „înăuntru-în afară” are consecințe cât se poate de concrete și de puternice la toate nivelurile existenței.

În romanul Pisica musafir, Takashi Hiraide îi oferă cititorului tocmai o astfel de poveste, bazată chiar pe o experiență de viață a autorului, o pisică „fatală” (cu trimitere la ideea de destin) schimbându-i radical viața. Farmecul romanului vine din relația stranie pe care personajul narator – un scriitor retras din vârtejul vieții pentru a se dedica scrisului – și soția acestuia, editor, o au cu pisica vecinilor care vine zilnic în grădina și apoi în casa lor.

Ies din rutină și ajung să își măsoare zilele prin vizitele pisicii. Dar vecinii nu se cunosc, nu comunică. Cei doi se află în afara grupului din care face parte pisica, iar pisica, la rândul ei, se află în afara grupului celor doi. Relația dintre ei și pisica ce le schimbă viața încalcă regulile nescrise născute din ecuția „înăuntru-în afară”. Conștiința granițelor depășite creează raportări ambigue ale celor două personaje la pisică și relații problematice între vecini. Cu atât mai mult cu cât pisica are o personalitate foarte puternică.

Apropierile ei nu sunt întregi, impun distanță. Nu se lasă ținută în brațe, iar soția scriitorului îi acceptă nevoia de libertate, refuzul apropierii totale:

„- Eu n-am să încerc niciodată să o iau în brațe, ci am să-i ofer libertate.
Și așa, neatinsă de nimeni, Mica a început să se plimbe în voie prin camere, ba chiar să doarmă după bunul plac, când și pe unde voia ea”.

Apariția pisicii cu fire schimbătoare în viața celor doi nu înseamnă așezare, ci mișcare continuă. De aceea și este pisica privită ca un fulger alb. Takashi Hiraide lămurește și la nivel eseistic această perspectivă prin comentariile vizând o expoziție de stampe cu titlul „Prinde fulger” , lucrări în care artistul încercase să surpridă modul în care culoarea începe să dea naștere imaginii, fără a se opri din mișcarea vie. Pentru acesta, culoarea nu există decât în mișcare. Mișcare și vibrație, puls. Ca la Leonardo da Vinci. Iar în viața celor doi pisica va fi din multe puncte de vedere un Prinde-fulger.

principal-takashi-hiraide_grande

Romanul este scris în stilul tradițional japonez I-Novel, un roman apropiat de eseu, rămânând totuși ficțiune, în care se înregistreză doar fapte reale, iar ficțiunea vine din concentrarea lor și din trecerea sub tăcere a unor aspecte. Este stilul de a nu spune nicio minciună, așa cum explica autorul într-un interviu. De aceea, romanul este conceput ca o sumă a însemnărilor scriitorului care încearcă astfel să păstreze amintirea pisicii, iar pe de altă parte, să înțeleagă prin scris cum se explică atașamentul puternic pe care îl resimte atât el, cât și soția, pentru pisică, dar și felul în care scrisul modifică percepția realității. De asemenea, povestea concentrează și o serie de meditații pe marginea destinului, a simplificării vieții, a nevoii de liniște, a relației dintre iubire și sentimentalism.

Însemnările conferă romanului aspect de jurnal (fără a se recurge la persoana întâi, lăsând senzația de obiectivitate) cu elemente de eseu, dar și cu accente poetice. În ciuda relativului fragmentarism, proza are fluiditate, factualul și metaforicul fiind bine cumpănite. Fragilitatea apropierilor și durerea pierderii stau față în față cu frumusețea naturii, povestea fiind și una a perceperii și trăirii frumuseții: două libelule prinse în dansul ritualic al împerecherii, muguri de prun, o încăpere cu zăbrele de bambus la geam, unde se bea ceaiul și de unde se privește luna, ulmi, flori de șofran, revărsatul zorilor…

De altfel, această dimensiune discret-poetică ascunsă în imagini ale frumuseții efemerului și ale efemerului frumuseții este resimțită de cititor încă din primul paragraf al cărții care surprinde apariția pisicii: „Prima dată a apărut ca un nor zdrențuit. Un vălătuc plutitor ce se înfiora ușor dintr-o parte în alta, parcă suflat de o boare de vânt”. Și senzația care durează până la finalul cărții este că doar privind astfel către lume, timpul se lasă rânduit într-o matcă domoală și liniștită.

Takashi Hiraide, Pisica musafir, Traducere din limba japoneză și note de Diana Tihan, Polirom 2016

Text publicat inițial aici: https://www.bookaholic.ro/pisica-fatala-pisica-musafir-de-takashi-hiraide.html

Sunday, August 2, 2020

Șahul – strategie și frumusețe a vieții, în viziune japoneză

Literatura scrisă de Yōko Ogawa, cea mai citită și premiată scriitoare din Japonia, este apreciată în special pentru unicitatea bulversantă a unor personaje și pentru maniera de a țese relații afective extrem de puternice între copii și bătrâni, adesea relația maestru-discipol fiind în centrul poveștilor.

După ce romanul Profesorul și menajera a fost ecranizat, Yoko Ogawa declara într-un interviu că nu scrie romane pentru că este o romancieră, ci pentru că este o ființă umană și astfel simte că poate înfrunta moartea. Autoarea mărturisea că poveștile îi sunt necesare pentru a face față fricilor și regretelor, căci toate viețile sfârșesc în moarte, iar a găsi ceva în nimic ar fi esența scrierii unei povești, singura cale de a înțelege moartea. Sub forma unei povești, putem pune în cuvinte propriul haos, cele mai întunecate părți din noi înșine, iar ea își dorește ca poveștile să îi facă pe cititori să își simtă și trupul, și sufletul, și lumea exterioară și lumea dinlăuntru.

O astfel de poveste ne propune și romanul recent tradus la Humanitas Fiction de către Raluca Nicolae – Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica (2009). Ca și în Profesorul și menajera, și aici apare motivul legăturii sufletești dintre un bărbat și un copil, esențială fiind împărtășirea unei pasiuni. Dacă în Profesorul și menajera, pasiunea împărtășită era matematica, șahul devine aici un suprapersonaj. Ca și matematica, și șahul se transformă în oglindă a vieții, oferind personajelor posibilitatea de a nu străbate viața la voia întâmplării.

Personajul central al romanului  Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica este un băiețel născut cu buzele lipite și „pentru că i se făcuse o grefă cu pielea de pe gambă, băiatului a început să-i crească păr pe buze. Când stătea de vorbă cu cineva sau când lăsa să-i scape un oftat, părul de pe buze i se unduia încetișor”. După moartea mamei, trăiește împreună cu bunicii săi. Relația aparte pe care o are cu bunica se conturează încă din primele pagini ale romanului: „Observându-l mereu cu îngrijorare, bătrâna și-a concentrat toată atenția pe buzele nepotului, ba chiar ajunsese expertă în a-i interpreta mișcările părului de pe buze. În funcție de cât de mult sau de puțin i se vălureau firele de păr, bunica putea ghici dintr-o singură privire ce avea pe suflet micuțul. Băiatul ținea mult la ea, dar, tocmai de aceea, în preajma ei păstra tăcerea. În locul cuvintelor, cei doi comunicau prin mișcarea firelor de păr de pe buzele nepotului”.

Retras și tăcut, locuiește într-un pat-cutie meșterit anume de către bunicul său. E singurul loc în care devine vorbăreț cu cele două prietene imaginare. Aici îi poate povesti în voie Mirei (fata mumie prinsă între ziduri) cele mai intime gânduri. E singura  cu care poate vorbi despre relația specială pe care o avea cu Indira, elefantul care trăise pe acoperișul unui supermarket mai bine de treizeci de ani, căci dimensiunile o condamnaseră să devină prizoniera clădirii. Și Indira, și Mira deveniseră victime ale propriului corp, iar băiețelul se va teme întotdeauna de creștere. Un alt corp care îi va schimba viața copilului este al unui bărbat înecat într-o piscină. Încercând să afle cine este, băiatul își va întâlni maestrul, un om obez, fost șofer, care locuiește într-un autobuz cu motanul său - numit deloc întâmplător Pion. Este pasionat de dulciuri și de șah.  Dimensiunile corpului vor fi și pentru el o dramă. De la acesta va moșteni băiatul dragostea pentru mișcarea pieselor pe tabla de șah, poezia șahului așa cum puțini o înțeleg.

 Băiatul este o creatură ciudată, căci se simte bine jucând doar ascuns sub tabla de șah, iar mai târziu ghemuit într-o marionetă, un automat de șah. Parcă ascultând de teama copilului că a crește e o dramă, corpul îi va încremeni la vârsta de unsprezece ani. Va deveni pentru ceilalți Micul Alehin (nume atribuit după marele campion rus), poetul de sub tabla de șah, frumusețea mutărilor sale fiind unică.

E tăcut și nevăzut, dar puterea lui de concentrare, memoria, inteligența și frumusețea din transcrierile partidelor de șah îl fac celebru. Pentru el, fiecare piesă stabilește o relație familială cu celelalte, toate fiind personificate. Dacă preferații maestrului sunt pionii, lui îi plac nebunii. Și îi umanizează, empatizând cu ei, cu atât mai mult cu cât se spune că  nebunul este înțeleptul solitar ce dănțuiește numai pe diagonală, iar strămoșul său ar fi elefantul (forma inițială a nebunului era reprezentarea în grafia arabă a cuvântului pentru „elefant”): „Cei doi nebuni, chiar dacă sunt frați, nu-și pot deschide inima unul față de celălalt. Probabil că vioiciunea cu care se deplasează pe diagonală nu poate compensa imensa lor singurătate. Tare mult mi-ar plăcea să știu cum să le ofer o mică alinare!”. Mai târziu, va reflecta: „Sunt ca un nebun, care, oricât ar visa să se deplaseze în linie dreaptă, nu se poate mișca decât pe diagonală; sau ca elefantul lăsat pe acoperiș, care n-a mai reușit niciodată să coboare pe pământ”.

Toate personaje sunt speciale, de neuitat, cu trăsături singulare - maestrul obez, calm, rabdător și înțelegător căruia îi place să prepare și să mănânce prăjituri, domnișoara bătrână care devine partenera preferată a băiatului, bătrânii din azil, pasionați și ei de șah, candoarea fetei care transcrie partidele de șah și poartă pe umăr un porumbel alb, scrisorile lor de dragoste căpătând tot forma unor mutări de șah, bunicul care simte tot ce meșterește, bunica ce nu se desparte de cârpa în care strânge rămășițele întregii sale vieți, dar mai ales micul jucător de șah care își înfruntă diformitățile și moartea, cu perseverență și chibzuință, căutând calea bună, nu pe cea puternică. Fără grabă, așa cum îl sfătuise maestrul.

Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica este un roman al singurătății, al tăcerii, al iubirii, al prieteniei, al blândeții, al discreției, al subtilității, dar mai ales al morții, toate legate pe tabla de șah. Pînă la ultima pagină, iubirea și moartea trăiesc împreună, sunt legate așa cum sunt pionii de rege.

Într-un univers al convențiilor, băiatul tăcut, cu imaginație bogată, reușește să dea naștere unei poezii speciale. Ascultând sunetul pieselor, intuiește personalitatea adversarului, iar șahul (care în roman are diverse forme, la un moment dat dat oamenii „jucând” rolul pieselor) devine oglindă a vieții, a jucătorului, strategie, dar mai ales frumusețe:

 

„Să nu mai muți niciodată la întâmplare. Trebuie să chibzuiești foarte bine fiecare mutare. Fără să te dai bătut, cu perseverență. Chiar când crezi că nu mai e nimic de făcut, o iei de la capăt cu gânditul. E foarte important să ții minte asta. Șahul nu face casă bună cu norocul sau șansa. Când renunți să mai cauți o soluție, partida e ca și pierdută. Hai, de la început. Zău, nu te repezi așa, tinere! a rostit el nelipsita replică”.

 

„Cineva care pune prea mult preț pe sine n-o să fie vreodată în stare să joace șah. Cred că n-o să putem călători în voie în universul șahului decât dacă ne vom elibera de noi înșine, dacă ne vom depăși dorința egoistă de a obține victoria cu orice preț…

Micul Alehin și-a adus aminte de cuvintele Maestrului, rostite pe când bătea un chec: «Să cauți calea cea bună, nu pe cea mai puternică!»”.

 

În tăcerea și închiderea sa, băiatul joacă pentru sine și pentru ceilalți. Joacă nedezmințit pentru frumusețe și din iubire - pentru maestru, pentru Indira, pentru bătrâna domnișoară elegantă și grijulie, pentru Mira cea moartă și Mira cea vie. Și asta îl face uman.

Chiar dacă romanul are un fond realist, straniul, bizarul, fantasticul se strecoară fără ostentație, cu aer firesc, scriitoarea japoneză plimbându-ne inteligent pe teritoriile imprecise dintre cele două lumi.

Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica este un roman delicat,  de un tragic blând, muzical, învăluit în emoție discretă, pregnantă. O carte atemporală, plină de semnificații,  în același timp simplă și complicată, din care ieși emoționat, tulburat.


Yōko Ogawa, Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica, Traducere și note de Raluca Nicolae, Editura Humanitas Fiction, 2020




Burhan Sönmez și povestea cioplitorului în piatră

  https://www.observatorcultural.ro/articol/burhan-sonmez-si-povestea-cioplitorului-in-piatra/ Burhan Sönmez este unul dintre cei mai import...

Cele mai citite