După ce romanul Profesorul și menajera a fost ecranizat,
Yoko Ogawa declara într-un interviu că nu scrie romane pentru că este o
romancieră, ci pentru că este o ființă umană și astfel simte că poate înfrunta
moartea. Autoarea mărturisea că poveștile îi sunt necesare pentru a face față
fricilor și regretelor, căci toate viețile sfârșesc în moarte, iar a găsi ceva
în nimic ar fi esența scrierii unei povești, singura cale de a înțelege
moartea. Sub forma unei povești, putem pune în cuvinte propriul haos, cele mai
întunecate părți din noi înșine, iar ea își dorește ca poveștile să îi
facă pe cititori să își simtă și trupul, și sufletul, și lumea exterioară și
lumea dinlăuntru.
O astfel de poveste
ne propune și romanul recent tradus la Humanitas Fiction de către Raluca Nicolae
– Înotând cu elefantul, în brațe cu
pisica (2009). Ca și în Profesorul și
menajera, și aici apare motivul legăturii sufletești dintre un bărbat și un
copil, esențială fiind împărtășirea unei pasiuni. Dacă în Profesorul și menajera, pasiunea împărtășită era matematica, șahul
devine aici un suprapersonaj. Ca și matematica, și șahul se transformă în oglindă a
vieții, oferind personajelor posibilitatea de a nu străbate viața la voia
întâmplării.
Personajul central
al romanului Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica este un băiețel născut cu
buzele lipite și „pentru că i se făcuse o grefă cu pielea de pe gambă,
băiatului a început să-i crească păr pe buze. Când stătea de vorbă cu cineva
sau când lăsa să-i scape un oftat, părul de pe buze i se unduia încetișor”.
După moartea mamei, trăiește împreună cu bunicii săi. Relația aparte pe care o
are cu bunica se conturează încă din primele pagini ale romanului: „Observându-l
mereu cu îngrijorare, bătrâna și-a concentrat toată atenția pe buzele
nepotului, ba chiar ajunsese expertă în a-i interpreta mișcările părului de pe
buze. În funcție de cât de mult sau de puțin i se vălureau firele de păr,
bunica putea ghici dintr-o singură privire ce avea pe suflet micuțul. Băiatul
ținea mult la ea, dar, tocmai de aceea, în preajma ei păstra tăcerea. În locul
cuvintelor, cei doi comunicau prin mișcarea firelor de păr de pe buzele
nepotului”.
Retras și tăcut, locuiește
într-un pat-cutie meșterit anume de către bunicul său. E singurul loc în care
devine vorbăreț cu cele două prietene imaginare. Aici îi poate povesti în voie Mirei
(fata mumie prinsă între ziduri) cele mai intime gânduri. E singura cu care poate vorbi despre relația specială pe
care o avea cu Indira, elefantul care trăise pe acoperișul unui supermarket mai
bine de treizeci de ani, căci dimensiunile o condamnaseră să devină prizoniera
clădirii. Și Indira, și Mira deveniseră victime ale propriului corp, iar
băiețelul se va teme întotdeauna de creștere. Un alt corp care îi va schimba
viața copilului este al unui bărbat înecat într-o piscină. Încercând să afle
cine este, băiatul își va întâlni maestrul, un om obez, fost șofer, care
locuiește într-un autobuz cu motanul său - numit deloc întâmplător Pion. Este pasionat
de dulciuri și de șah. Dimensiunile corpului vor fi și pentru el o dramă.
De la acesta va moșteni băiatul dragostea pentru mișcarea pieselor pe tabla de
șah, poezia șahului așa cum puțini o înțeleg.
Băiatul este o creatură ciudată, căci se simte
bine jucând doar ascuns sub tabla de șah, iar mai târziu ghemuit într-o
marionetă, un automat de șah. Parcă ascultând de teama copilului că a crește e
o dramă, corpul îi va încremeni la vârsta de unsprezece ani. Va deveni pentru
ceilalți Micul Alehin (nume atribuit după marele campion rus), poetul de sub
tabla de șah, frumusețea mutărilor sale fiind unică.
E tăcut și nevăzut,
dar puterea lui de concentrare, memoria, inteligența și frumusețea din transcrierile
partidelor de șah îl fac celebru. Pentru el, fiecare piesă stabilește o relație
familială cu celelalte, toate fiind personificate. Dacă preferații maestrului
sunt pionii, lui îi plac nebunii. Și îi umanizează, empatizând cu ei, cu atât
mai mult cu cât se spune că nebunul
este înțeleptul solitar ce dănțuiește numai pe diagonală, iar strămoșul său ar
fi elefantul (forma inițială a nebunului era reprezentarea în grafia arabă a
cuvântului pentru „elefant”): „Cei doi nebuni, chiar dacă sunt frați, nu-și pot
deschide inima unul față de celălalt. Probabil că vioiciunea cu care se
deplasează pe diagonală nu poate compensa imensa lor singurătate. Tare mult
mi-ar plăcea să știu cum să le ofer o mică alinare!”. Mai târziu, va reflecta: „Sunt
ca un nebun, care, oricât ar visa să se deplaseze în linie dreaptă, nu se poate
mișca decât pe diagonală; sau ca elefantul lăsat pe acoperiș, care n-a mai
reușit niciodată să coboare pe pământ”.
Toate personaje sunt
speciale, de neuitat, cu trăsături singulare - maestrul obez, calm, rabdător și
înțelegător căruia îi place să prepare și să mănânce prăjituri, domnișoara
bătrână care devine partenera preferată a băiatului, bătrânii din azil, pasionați și ei de șah, candoarea fetei care transcrie partidele de șah și
poartă pe umăr un porumbel alb, scrisorile lor de dragoste căpătând tot forma
unor mutări de șah, bunicul care simte tot ce meșterește, bunica ce nu se
desparte de cârpa în care strânge rămășițele întregii sale vieți, dar mai ales
micul jucător de șah care își înfruntă diformitățile și moartea, cu
perseverență și chibzuință, căutând calea bună, nu pe cea puternică. Fără grabă, așa cum îl sfătuise maestrul.
Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica este un roman al singurătății, al tăcerii, al iubirii, al
prieteniei, al blândeții, al discreției, al subtilității, dar mai ales al
morții, toate legate pe tabla de șah. Pînă la ultima pagină, iubirea și moartea
trăiesc împreună, sunt legate așa cum sunt pionii de rege.
Într-un univers al
convențiilor, băiatul tăcut, cu imaginație bogată, reușește să dea naștere unei
poezii speciale. Ascultând sunetul pieselor, intuiește personalitatea
adversarului, iar șahul (care în roman are diverse forme, la un moment dat dat
oamenii „jucând” rolul pieselor) devine oglindă a vieții, a jucătorului, strategie,
dar mai ales frumusețe:
„Să nu mai muți
niciodată la întâmplare. Trebuie să chibzuiești foarte bine fiecare mutare.
Fără să te dai bătut, cu perseverență. Chiar când crezi că nu mai e nimic de
făcut, o iei de la capăt cu gânditul. E foarte important să ții minte asta.
Șahul nu face casă bună cu norocul sau șansa. Când renunți să mai cauți o
soluție, partida e ca și pierdută. Hai, de la început. Zău, nu te repezi așa,
tinere! a rostit el nelipsita replică”.
„Cineva care pune
prea mult preț pe sine n-o să fie vreodată în stare să joace șah. Cred că n-o
să putem călători în voie în universul șahului decât dacă ne vom elibera de noi
înșine, dacă ne vom depăși dorința egoistă de a obține victoria cu orice preț…
Micul Alehin și-a
adus aminte de cuvintele Maestrului, rostite pe când bătea un chec: «Să cauți
calea cea bună, nu pe cea mai puternică!»”.
În tăcerea și
închiderea sa, băiatul joacă pentru sine și pentru ceilalți. Joacă nedezmințit pentru
frumusețe și din iubire - pentru maestru, pentru Indira, pentru bătrâna domnișoară elegantă și grijulie, pentru Mira cea moartă și Mira cea vie. Și asta îl face
uman.
Chiar dacă romanul
are un fond realist, straniul, bizarul, fantasticul se strecoară fără
ostentație, cu aer firesc, scriitoarea japoneză plimbându-ne inteligent pe
teritoriile imprecise dintre cele două lumi.
Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica este un roman delicat,
de un tragic blând, muzical, învăluit în emoție discretă, pregnantă. O carte
atemporală, plină de semnificații, în
același timp simplă și complicată, din care ieși emoționat, tulburat.
Yōko Ogawa, Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica,
Traducere și note de Raluca Nicolae, Editura Humanitas Fiction, 2020
No comments:
Post a Comment