Núria Pradas, Aroma timpului - Parfumuri cu suflet

 

 

 

 

            „Parfumul este cea mai intensă formă a amintirii” credea Jean-Paul Guerlain, iar scriitoarea catalană Núria Pradas a transformat această idee într-un motto cât se poate de potrivit pentru romanul Aroma timpului (publicat în 2018), tradus recent în limba română de Jana Balacciu Matei, la editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei.

Cu numeroase planuri narative plasate în cea mai mare parte între cele două războaie mondiale, scriitoarea reconstituie scene din istoria și cultura secolului XX, plimbându-și cititorii prin Grasse (cu ale sale câmpuri de lavandă, loc de naștere a parfumurilor rafinate), prin Barcelona (orașul natal al scriitoarei) și prin Parisul anilor în care se ridica Turnul Eiffel și se petrecea revoluția parfumurilor. Firul catalizator al poveștilor de dragoste și de familie îl constituie bineînțeles parfumurile, mai exact arta parfumurilor, alchimia prin care acestea iau naștere și ajung să fie esența unor vieți, simbolul unor iubiri, memorie afectivă, oglindire subtilă a personalității celui care le poartă:

 

 „- Mi-a zis că parfumul ei trebuie să aibă miros de femeie. Nici de cocotă, nici de soție supusă. Nici de tânără, nici de bătrână. Nici de extravaganță, nici de discreție. Doar de femeie. Să fie parfumul feminității.

S-a lăsat o liniște întreruptă doar de clinchetul flacoanelor de sticlă mișcate de Beaux.

Pablo nu pricepuse o iotă din ce-i spusese parfumierul. Parfumul feminității? Coco Chanel era la fel de extravagantă și de ciudată ca hainele ei".

 

„O trăda parfumul. Observase deja la cină că tânăra, poate într-un exces de zel, să-i facă plăcere, se parfumase generos cu al său Indien de la Parfums Royal, prea exotic și prea îndrăzneț pentru tinerețea ei. Indien nu se potrivea cu pielea Angèlicăi; era ca și cum ar fi ieșit pe stradă în cămașă de noapte sau ar fi mers la Operă în haine sport. Ceva scârţâia. Un dezacord între om și miros".

 

Într-un interviu, scriitoarea declara că ideea acestui roman i-a venit în timpul unei documentări despre viața Caterinei de Medici care, odată cu ea a adus de la Florența în Franța și parfumurile, fiind celebră colecția ei de sute de mănuși de piele parfumate. A urmat o altă muncă asiduă de documentare privind crearea parfumurilor și Núria Pradas a dedicat un an scrierii acestei cărți. Această poveste a Caterinei de Medici a atras alte povești, astfel că în roman găsim fascinanta poveste a creării celebrului parfum Chanel nr.5, Coco Chanel și parfumierul Ernest Beaux fiind două personaje împrumutate din realitate. De asemenea, cititorul se poate bucura și de istoria parfumului Shalimar creat de Guerlain, spusă în carte chiar de marele parfumier, și el persoanaj (episodic) în Aroma timpului:

 „-Shalimar! Îl știi tinere?

-Ernest Beaux mi-a vorbit despre el. Era entuziasmat. Mi-a povestit cum l-ați creat pornind de la Jicky, cu noi molecule dulci.

-Și bergamotă, iris și, mai ales, vanilie. Am vrut să îi dau un aer oriental, o aromă de lemn și de ambră. Senzualitatea lui este un omagiu adus împăratului Shah Jahan, care, în urmă cu patru secole, s-a îndrăgostit pătimaș de prințesa Mumtaz Mahal. În onorea ei a construit Grădinile Shalimar, ei i-a dedicat Taj Mahal”.

Însă protagonistul romanului este Pablo Soto, personaj fictiv, un tânăr cu o copilărie grea, un om-nas care, ajuns în preajma lui Coco Chanel, va deveni un celebru creator de parfumuri fine. Poveștile din roman se țin lanț, parfumurile strâng în jurul lor povestea copilăriei și a familiei sale, a iubirilor din adolescență, a iubirii mature, povești ale prieteniei, ale altor parfumieri.  

Toate acestea sunt însă învăluite în parfumuri, romanul fiind o fascinantă lume de senzațiile olfactive. Arome de tot soiul se amestecă: lavandă, mandarină, paciuli, crin, angelică, ferigi, pădure, ploaie, mosc, santal, nard, bergamotă, trandafir, ylang-ylang, iar munca de documentare a scriitoarei i-a permis acesteia să-i ofere cititorului detalii ale artei de a combina esențele, de a înțelege ce reprezintă notele de bază, notele de mijloc și notele de vârf. Parfumierul este înfățișat drept un artist și este comparat cu un scriitor sau cu un compozitor, iar parfumul este văzut drept o narațiune olfactivă, romanul fiind din acest punct de vedere și un manual de a înțelege și de a simți parfumurile, rafinamentul flacoanelor, de a pătrunde în arta amestecării aromelor.

Seducător roman al senzualității, Aroma timpului ne convinge, prin povești de viață, că un parfum poate arde pielea cu amintiri, că poate fi un parfum al absențelor, că miresmele sunt emoție, senzualitate, eleganță, tandrețe, admirație. Și că doi oameni pot fi împreună într-o aromă.

               „E mirosul fugar al unei crenguțe de angelică după ploaie. Simplu și, în același timp, sublim, ca amintirea cea mai dragă. Mirosul unei nopți reci, cu ploaie, mirosul umezelii eterice, amestecată cu căldura pielii tale. Contrastul între a nu avea nimic și a avea totul”.

 

               Núria Pradas, Aroma timpului, Traducere din catalană și note de Jana Balacciu Matei, Humanitas Fiction, 2020

Iluzia evoluției

 

Pentru titlul romanului „Nu există țară pentru bătrâni“ (2005), Cormac McCarthy a preluat un vers din celebrul poem Sailing to Byzantium al lui Yeats, asa cum a făcut-o și Philip Roth pentru romanul Animal pe moarte, fragmente din același poem regăsindu-se și în romanul Dizgrație al lui Coetzee. Intertextualitatea nu este deloc întâmplătoare, căci atât Yeats, cât și McCarthy creează, apelând la viziuni total diferite, alegorii ale călătoriei sufletului omenesc prin lume și ale agoniei unei generații. Prin acest roman, Cormac McCarthy le-a oferit, la rândul sau, fraților Coen, o materie primă excelentă pentru nu mai puțin celebrul film cu același nume, răsplătit în 2007 cu patru premii Oscar.

La o primă vedere, atât cartea, cât și filmul sunt receptate ca niște creații cu o intrigă din care tâșnește sângele traficanților de droguri, al șerifilor sau al altor victime aparent nevinovate. Protagoniști sunt șeriful Ed Tom Bell, veteran și fals erou de război, Anton Chigurt, un personaj întunecat, geniu al morții, „profet al nimicirii“, în urma căruia nu rămâne nimeni în viață și sudorul Llewelyn Moss, veteran al războiului din Vietnam care dă peste o mulțime de morți în deșert, dar și peste o valiză cu două milioane de dolari, care va aduce pe urmele sale două grupări criminale.

Desfășurarea evenimentelor este foarte alertă, cartea putând fi considerată la o lectură superficială, un western modern violent, o poveste palpitantă, terifiantă, de tip thriller. Însă autorul recurge în construcția cărții la două voci: una a naratorului impersonal care decupează scenele „vânătorii” și ni le prezintă sec, precis și o voce la persoana întâi, vocea șerifului care va întrerupe iureșul împușcăturilor și al morților, introducând astfel în roman și o fundamentală diferență între descrierea realității brute și interpretarea acesteia. Această voce a șerifului – total atipic, nu omorâse niciodată pe nimeni –, pare să plutească peste tot ce se întâmplă, este una profundă, reflexivă, contemplând și cugetând nu numai la evenimentele la care este mai mult martor decât actor principal, ci și la condiția umană surprinsă în tăvălugul așa-zisei evoluții.

Amărăciunea sa este întreținută de iluzoria evoluție/emancipare a lumii și de indiferența oamenilor. Spectacolul din paginile carții este al unei „lumi care se duce dracului“ cu fiecare zi ce se scurge prin fața noastră, ilustrativă fiind compararea unor chestionare completate în aceleași școli, la patruzeci de ani distanță. Fiind puși să răspundă la întrebarea ce viza cele mai mari probleme din școli, se observă că de la vorbitul în timpul orei, alergatul pe coridoare și mestecatul gumei în timpul orelor se ajunge nici mai mult, nici mai puțin, la viol, crimă, incendiu, sinucidere și droguri, fără ca oamenii să poată conștientiza gravitatea acestor diferențe.

Gândurile șerifului (multe dintre ele, din păcate, nu se regăsesc și în film) se distanțează de evenimentele rememorate, patrunzând în consistența internă a realității lumii aflate sub semnul iremediabilei descompuneri. El își arogă în acest roman rolul de a trăi în lumea pe care se străduiește să o înțeleagă și să o vegheze ca un simplu păzitor, regăsindu-se mai tot timpul la marginea evenimentelor, mereu surpins de acestea, dezamăgit în sine de propria-i lipsă de importanță.

Ca și călătorul lui Yeats, și Bell este un călător ce poartă cu sine și urmează o anumită viziune asupra vieții, resimțind dureros drumul omenirii nu spre un oraș al eternității, nu spre un paradis cu păsări de aur, cântând în copaci de aur, ci către ținuturi apocaliptice. Meditațiile sale sfredelesc neîncetat în această obsesivă natură a lumii lipsite de temelie și fără rânduială.

La un moment dat, lumea îi apare împărțită între tineri și bătrâni, el însuși se va simți un  bătrân care nu-și mai găsește locul în noua lume. Este o figură trist-luminoasă, un om al vremurilor trecute, pentru care diferenta dintre bine și rău nu este relativă, capabil să privească lumea de la înalțimea necesară unui diagnostic tranșant: „La oamenii de-acum, dacă le explici ce-i bine și ce-i rău, s-ar putea să îți zâmbească. Dar eu n-am avut niciodată îndoieli cu lucruri din astea. Când îmi făceam gânduri legate de lucruri din astea“. Insensibilitatea oamenilor la invazia răului pe care îl poartă în ei și primejdia ideilor aparent progresiste ies mereu la suprafață, așa cum se vede și din acest dialog pe care șeriful îl are cu o distinsă doamnă: „Nu-mi place în ce direcție se îndreaptă țara asta. Eu vreau ca nepoata mea sa aibă voie să facă avort. Și-atuncea eu i-am zis, știi ce, doamnă, nu cred că dumneata îți faci griji pentru direcția în care se îndreaptă țara. După cum văd eu că merg lucrurile, nu-mi fac cine știe ce probleme că n-o să poată să facă avort, ci că o să aibă voie să te eutanasieze pe dumneata“. Senzația finală de înfrângere îi pare mai amară ca moartea, căci îi este aneantizată orice speranță, atâta timp cât, o dată cu lumea bâtrânilor, moare și amintirea acesteia, iar principiul său că totul poate fi înțeles, încetul cu încetul, se dovedește o iluzie.

Nu întâmplător, figura centrală, obsedantă pentru toți este Anton Chigurt (interpretat exceptional de Javier Bardem), o umbră aducătoare de moarte, ale cărei principii scapă înțelegerii celorlalți. El se află mereu cu un pas înaintea șerifului. De o răceală inumană, îi împușcă privindu-i în ochi pe toți cei care îl incomodează sau care îi văd fața în situații limită, arma sa preferată fiind una cu glonț captiv, asemănătoare cu cea folosită la uciderea vitelor. Logica sensului, atat de mult căutată de șerif, nu există în cazul lui Chigurt, care crede mai degrabă în fatalitatea destinului. Însă, pe cei doi tineri care îl ajută să scape după ce este rănit într-un banal accident de circulație, îi cruță. O umbră de umanitate pare să mai existe. Doar că îi plătește și le cere să uite că l-au văzut. De parcă ai putea uita că ai văzut moartea! Moartea propriei lumi…

Urmând această logică, în romanul Drumul lumea imaginată de McCarthy va fi una post-apocaliptică. Relația tată-fiu, introdusă încă din finalul romanului Nu există țară pentru bătrâni (când șeriful se reîntâlnește în vis cu tatăl său mort la o vârstă mai mică decât a lui, rolurile putând fi reversibile), devine esențială pentru supraviețuire, întrucât transmiterea valorilor de la o generație la alta pare a fi singura speranță pentru umanitate.

Cormac  McCarthy, Nu există țară pentru bătrîni (ediție de buzunar), Traducere din limba engleză și note de Radu Pavel Gheo, Polirom 2020

Text publicat în Suplimentul de cultură

Rețeaua de internet a pădurii

 

Citesc „Lumea de sub noi. O călătorie în adâncul pământului„ scrisă de Robert Macfarlane și aflu cu uimire despre ”wood wide web", altfel spus despre rețeaua de internet a pădurii. Este o descoperire din 1997, potrivit căreia niște ciuperci din sol asigură legătura dintre rădăcinile copacilor, aceștia având astfel posibilitatea de a comunica între ei, de a se ajuta, putând să-şi trimită resurse prin rețeaua micorizală. S-a constatat că un copac bătrân era conectat chiar și la alți patruzeci și şapte de copaci, prin sistemul fungic. Zaharurile, azotul şi fosforul pot fi partajate între copacii dintr-o pădure: de pildă, un copac pe moarte poate să-şi descarce resursele în reţea spre folosul comunităţii; sau un copac în dezvoltare poate fi ajutat cu un plus de resurse de vecinii acestuia.

Frumoasă lume e pădurea!

Sábato și zona obscură a subconștientului

 

                                         

 „Orbirea m-a fascinat mereu şi sinistru” declara Ernesto Sábato. În așa măsură, încât s-a transformat într-o supratemă a celor trei romane ale sale. Obsesia scriitorului argentinian pentru orbi a avut o semnificativă legătură și cu pictorul român Victor Brauner, ambii preocupaţi de premoniţie şi de simbolistica ochilor. Premoniţia în cazul lui Brauner a atins punctual culminant prin pictarea unui autoportret (1931) cu ochiul scos. În 1938, la Paris, în timpul unei încăierări între artişti, un ciob de sticlă îl lasă pe Brauner fără un ochi. De altfel, şi fațada casei în care s-a petrecut incidentul fusese reprodusă într-unul dintre tablourile sale de către Victor Brauner, cu câţiva ani înainte. Sábato a fost puternic impresionat de această întâmplare pe care a investit-o cu valoare simbolică şi a relatat-o pe larg în romanul Abaddón. Exterminatorul, dar a facut trimitere la ea și în Despre eroi şi morminte. Ochiul se transformă în personaj al picturii lui Brauner, iar orbirea în suprapersonaj al literaturii lui Sábato.

Obsesia pentru imaginile subconştientului le-a fost, de asemenea, comună celor doi, arta devenind în acest caz expresia obsesiilor profunde ale creatorilor. Sábato nu a fost un scriitor care şi-a ales temele, ci unul posedat de fantasme. Literatura i-a oferit posibilitatea exprimării unei realități obscure, ascunse, de aici și recurența tenebrelor, a iraționalului,  a coborârii în subterane, a cavernelor care se cer străbătute în singurătate. Viața oamenilor este imaginată ca un tunel cu pereții transparenți (în romanul Tunelul), contactul cu ceilalți fiind unul iluzoriu, sau ca o rețea de tunele care se întretaie, dar nu comunică (în Despre eroi și morminte).

Orbii reprezintă pentru Sábato acele părți din noi ce corespund unei realități ascunse vederii, umbrele pe care nu le putem reduce la tăcere, pe care nu le putem opri să nu se miște atunci când noi înșine dorim să rămânem nemișcați. Pierderea vederii constituie pentru Sábato, ieșirea din zona conștiinței diurne pentru a plonja în zona obscură a existenței.

Toate personajele sale sunt atrase de zonele opace, strivitoare ale subconștientului. Rătăciți, singuratici, ființe amestecate, stând sub semnul nebuniei sau al demonicului, personajele lui Sábato din romanul Despre eroi și morminte sunt greu de uitat. Bântuite până la visceralitate de un demon interior, bântuie la rândul lor mintea cititorilor. Incertitudini maladive, povara personalităților mutiple, trecerea dincolo de zidurile de apărare ale ființei, fascinația unor relații sado-masochiste greu de lămurit ori de controlat, anxietăți, nebunie – creează toate o coborâre în infernul omenesc. Amintind puternic de Dostoievski, Alejandra și Fernando Vidal Olmos sunt personajele care întruchipează cel mai bine dualitatea ființei umane, coborârea în abisul dedublărilor, rătăcirea pe hotarul dintre normalitate și nebunie, dintre bine și rău, pe un „teritoriu îmbogățit și devastat de dragoste, deziluzii și moarte”, unde timpul nu se măsoară în ani, ci „în catastrofe spirituale și în zile de singurătate absolută, de tristețe de nedescris; zile ce se lungesc și își schimbă forma precum fantasme tenebroase pe zidurile timpului”. Urmași ai unei familii care a scris istoria Argentinei, sunt condamnați la a trăi într-o lume infernală (mame ce încearcă să-și omoare copiii înainte de a se naște, copii ce trăiesc cu conștiința de a fi o greșeală, iubiri suprapuse, incest, ură, senzualitate plină de sadism, vise profetice, coșmaruri, halucinații, oamenii care nu știu să râdă). Infernul din afară este dublat de unul lăuntric (unul mai ales al contradicțiilor), ai cărui eroi devin.

Alejandra este cel mai misterios personajul al romanului, ființă cvasi-fabuloasă, dragon-prințesă în ochii naivului Martin, adolescentul fragil și ingenuu, care se îndrăgostește de ea, în ciuda tuturor avertismentelor fetei. Moartea acesteia nu oprește frământările și întrebările: „încă, încă! mai spera să găsească cheia acelei tragice şi minunate nepotriviri, supunându-se dorinţei arzătoare, dar naive a oamenilor de a găsi presupusa cheie; deşi, dacă există, asemenea chei trebuie să fie la fel de neclare şi, în acelaşi timp, la fel de insondabile ca însăşi evenimentele pe care pretind să le lămurească". Alejandra e o ființă a paradoxurile, figură aparte prin angoasele, melancolia, disparițiile ciudate, relații tenebroase cu bărbații, în special cu Fernando, tatăl ei, dar și cu propria mamă, pe care preferă s-o considere moartă. E un ghem de taine care îi atrag pe ceilalți, lăsându-i, însă, în afara lor. Liniștea este pentru Alejandra o „paranteză tot atât de precară și inconsistentă ca aceea pe care un bolnav de cancer o obține printr-o injecție cu morfină”.

Atracție demonică aruncă în jurul său și Fernando – a cărui cruzime șochează încă din copilărie, când scotea cu acul ochii la păsări. Această obsesie a sa pentru ochi și pentru orbi se transformă în paranoia, imaginându-și o conspirație tainică a orbilor împotriva cărora este dator să lupte, pretext pentru a coborî în tenebrele apocaliptice ale lumii. Ale propriei lumi. Această coborâre este materia primă a raportului despre orbi pe care îl scrie Fernando înainte de a fi omorât de Alejandra. Un raport scris de dincolo de moarte: „Când  a început oare povestea asta care acum se va termina cu asasinarea mea?”. Un raport ce se vrea o eliberare prin mărturisire, o găsire a identității, dar care amendează și suprafețele pline de ipocrizie ale lumii văzute: „Brusc, doream să fiu închis într-un ospiciu, să mă odihnesc, pentru că acolo nimeni nu are obligaţia de a menţine realitatea aşa cum pretinde că este". Explorarea universului orbilor echivalează cu explorarea propriei lumi sumbre, lume abominabilă a zbuciumului, a temerilor, a spaimelor, a senzualității maligne, a hățișurilor halucinante.

În analiza psihologică a lui Sábato, accentul cade pe latura irațională a vieții, autorul fiind convins că rațiunea nu este suficientă pentru a putea pătrunde în realitatea complexă, profundă a omului: „Cred acum că în căutările de felul ăsta există ceva mai puternic care ne călăuzeşte, o ascunsă, dar infailibilă intuiţie, la fel de sigură ca acea orientare a somnambulilor, care le permite să meargă drept la ţintă. Spre inexplicabila lor ţintă". În viziunea sa, nu ideile salvează lumea, nu intelectul şi nici raţiunea ori adevărul, ci tocmai contrariul lor: acele speranţe nesăbuite ale oamenilor, furia lor statornică de a supravieţui, dorinţa lor aprigă de a respira cât le va fi cu putinţă, măruntul, înverşunatul şi grotescul lor eroism din fiecare zi în faţa nenorocirii: „Cred că adevărul e bun în matematică, în chimie, în filozofie. Nu şi în viaţă. În viaţă sunt mai importante iluzia, imaginaţia, dorinţa, speranţa. Şi apoi, ştim oare ce e adevărul? Dacă eu îţi spun că bucata aia de fereastră e albastră, spun un adevăr. Dar e un adevăr parţial, şi prin urmare un fel de minciună. Pentru că bucata aia de fereastră nu e singură, face parte dintr-o casă, dintr-un oraş, dintr-un peisaj. E înconjurată de cenușiul zidului de beton, de azuriul cerului, de norii aceia prelungi, de o infinitate de alte lucruri. Şi, dacă nu spun tot, absolut tot, mint. Dar a spune tot e imposibil, chiar şi în cazul ferestrei, al unui simplu crâmpei din realitatea concretă. Realitatea e infinită şi pe deasupra infinit nuanţată, și dacă uit fie şi o singură nuanţă înseamnă că mint. Ei bine, imaginează-ţi ce este realitatea fiinţelor omeneşti, cu complicaţiile, meandrele şi contradictiile lor, care mai sunt şi schimbătoare!"

Despre eroi și morminte este o carte complexă, multistratificată, plină de tensiune. Planurile și vocile narative multiple ale romanului scot la iveală numeroase nuclee tematice: problematica identității, linia invizibilă ce desparte totul de nimic, potențialul autodistructiv al oamenilor, legătura puternică dintre suflet și trup („una din tragicele netemeinicii ale spiritului, dar și una din subtilitățile lui cele mai profunde, era imposibilitatea lui de a ființa altfel decât prin mijlocirea cărnii”), iubirea obsesivă, relațiile anormale dintre părinți și copii, suprapunerea straturilor trecutului individual sau colectiv, violența pasiunilor, povara autocunoașterii („Sunt un individ care a pătruns adânc în propria-i conștiință, și cine dintre cei care se cufundă în ascunzișurile conștiinței lor se mai poate respecta pe sine?”) sau puterea salvatoare a literaturii: „Și numai cufundându-mă în cărți aveam impresia că întâlnesc din nou realitatea, de parcă existența aceea din stradă ar fi fost doar un fel de somn adânc al unor oameni hipnotizați”. Și odată scufundat în romanul Despre eroi și morminte, cititorul are puține șanse să iasă fără a-și pune problema înfruntării propriei ambiguități.

 

 

ERNESTO SABATO, Despre eroi și morminte, Traducere din spaniolă și note de Tudora Șandru-Mehedinți, Humanitas Fiction, Ediția a II-a, 2020