Obsesia pentru
imaginile subconştientului le-a fost, de asemenea, comună celor doi, arta devenind
în acest caz expresia obsesiilor profunde ale creatorilor. Sábato nu a fost un scriitor
care şi-a ales temele, ci unul posedat de fantasme. Literatura i-a oferit
posibilitatea exprimării unei realități obscure, ascunse, de aici și recurența
tenebrelor, a iraționalului, a coborârii
în subterane, a cavernelor care se cer străbătute în singurătate. Viața
oamenilor este imaginată ca un tunel cu pereții transparenți (în romanul Tunelul), contactul cu ceilalți fiind
unul iluzoriu, sau ca o rețea de tunele care se întretaie, dar nu comunică (în Despre eroi și morminte).
Orbii reprezintă
pentru Sábato acele părți din noi ce corespund unei realități ascunse vederii,
umbrele pe care nu le putem reduce la tăcere, pe care nu le putem opri să nu se
miște atunci când noi înșine dorim să rămânem nemișcați. Pierderea vederii
constituie pentru Sábato, ieșirea din zona conștiinței diurne pentru a plonja
în zona obscură a existenței.
Toate
personajele sale sunt atrase de zonele opace, strivitoare ale subconștientului.
Rătăciți, singuratici, ființe amestecate, stând sub semnul nebuniei sau al
demonicului, personajele lui Sábato din romanul Despre eroi și morminte sunt greu de uitat. Bântuite până la
visceralitate de un demon interior, bântuie la rândul lor mintea cititorilor. Incertitudini
maladive, povara personalităților mutiple, trecerea dincolo de zidurile de
apărare ale ființei, fascinația unor relații sado-masochiste greu de lămurit
ori de controlat, anxietăți, nebunie – creează toate o coborâre în infernul
omenesc. Amintind puternic de Dostoievski, Alejandra și Fernando Vidal Olmos
sunt personajele care întruchipează cel mai bine dualitatea ființei umane,
coborârea în abisul dedublărilor, rătăcirea pe hotarul dintre normalitate și
nebunie, dintre bine și rău, pe un „teritoriu îmbogățit și devastat de
dragoste, deziluzii și moarte”, unde timpul nu se măsoară în ani, ci „în
catastrofe spirituale și în zile de singurătate absolută, de tristețe de
nedescris; zile ce se lungesc și își schimbă forma precum fantasme tenebroase
pe zidurile timpului”. Urmași ai unei familii care a scris istoria Argentinei,
sunt condamnați la a trăi într-o lume infernală (mame ce încearcă să-și omoare
copiii înainte de a se naște, copii ce trăiesc cu conștiința de a fi o
greșeală, iubiri suprapuse, incest, ură, senzualitate plină de sadism, vise profetice,
coșmaruri, halucinații, oamenii care nu știu să râdă). Infernul din afară este
dublat de unul lăuntric (unul mai ales al contradicțiilor), ai cărui eroi devin.
Alejandra este
cel mai misterios personajul al romanului, ființă cvasi-fabuloasă, dragon-prințesă
în ochii naivului Martin, adolescentul fragil și ingenuu, care se îndrăgostește
de ea, în ciuda tuturor avertismentelor fetei. Moartea acesteia nu oprește
frământările și întrebările: „încă, încă! mai spera să găsească cheia acelei
tragice şi minunate nepotriviri, supunându-se dorinţei arzătoare, dar naive a
oamenilor de a găsi presupusa cheie; deşi, dacă există, asemenea chei trebuie
să fie la fel de neclare şi, în acelaşi timp, la fel de insondabile ca însăşi
evenimentele pe care pretind să le lămurească". Alejandra e o ființă a
paradoxurile, figură aparte prin angoasele, melancolia, disparițiile ciudate,
relații tenebroase cu bărbații, în special cu Fernando, tatăl ei, dar și cu
propria mamă, pe care preferă s-o considere moartă. E un ghem de taine care îi
atrag pe ceilalți, lăsându-i, însă, în afara lor. Liniștea este pentru Alejandra
o „paranteză tot atât de precară și inconsistentă ca aceea pe care un bolnav de
cancer o obține printr-o injecție cu morfină”.
Atracție
demonică aruncă în jurul său și Fernando – a cărui cruzime șochează încă din
copilărie, când scotea cu acul ochii la păsări. Această obsesie a sa pentru
ochi și pentru orbi se transformă în paranoia, imaginându-și o conspirație
tainică a orbilor împotriva cărora este dator să lupte, pretext pentru a coborî
în tenebrele apocaliptice ale lumii. Ale propriei lumi. Această coborâre este
materia primă a raportului despre orbi pe care îl scrie Fernando înainte de a
fi omorât de Alejandra. Un raport scris de dincolo de moarte: „Când a început oare povestea asta care acum se va
termina cu asasinarea mea?”. Un raport ce se vrea o eliberare prin mărturisire,
o găsire a identității, dar care amendează și suprafețele pline de ipocrizie
ale lumii văzute: „Brusc, doream să fiu închis într-un ospiciu, să mă odihnesc,
pentru că acolo nimeni nu are obligaţia de a menţine realitatea aşa cum
pretinde că este". Explorarea universului orbilor echivalează cu explorarea
propriei lumi sumbre, lume abominabilă a zbuciumului, a temerilor, a spaimelor,
a senzualității maligne, a hățișurilor halucinante.
În analiza
psihologică a lui Sábato, accentul cade pe latura irațională a vieții, autorul
fiind convins că rațiunea nu este suficientă pentru a putea pătrunde în
realitatea complexă, profundă a omului: „Cred acum că în căutările de felul
ăsta există ceva mai puternic care ne călăuzeşte, o ascunsă, dar infailibilă
intuiţie, la fel de sigură ca acea orientare a somnambulilor, care le permite
să meargă drept la ţintă. Spre inexplicabila lor ţintă". În viziunea sa, nu
ideile salvează lumea, nu intelectul şi nici raţiunea ori adevărul, ci tocmai
contrariul lor: acele speranţe nesăbuite ale oamenilor, furia lor statornică de
a supravieţui, dorinţa lor aprigă de a respira cât le va fi cu putinţă,
măruntul, înverşunatul şi grotescul lor eroism din fiecare zi în faţa
nenorocirii: „Cred că adevărul e bun în matematică, în chimie, în filozofie. Nu
şi în viaţă. În viaţă sunt mai importante iluzia, imaginaţia, dorinţa,
speranţa. Şi apoi, ştim oare ce e adevărul? Dacă eu îţi spun că bucata aia de
fereastră e albastră, spun un adevăr. Dar e un adevăr parţial, şi prin urmare
un fel de minciună. Pentru că bucata aia de fereastră nu e singură, face parte
dintr-o casă, dintr-un oraş, dintr-un peisaj. E înconjurată de cenușiul zidului
de beton, de azuriul cerului, de norii aceia prelungi, de o infinitate de alte
lucruri. Şi, dacă nu spun tot, absolut tot, mint. Dar a spune tot e imposibil,
chiar şi în cazul ferestrei, al unui simplu crâmpei din realitatea concretă.
Realitatea e infinită şi pe deasupra infinit nuanţată, și dacă uit fie şi o
singură nuanţă înseamnă că mint. Ei bine, imaginează-ţi ce este realitatea
fiinţelor omeneşti, cu complicaţiile, meandrele şi contradictiile lor, care mai
sunt şi schimbătoare!"
Despre eroi și morminte este o carte complexă, multistratificată, plină
de tensiune. Planurile și vocile narative multiple ale romanului scot la iveală
numeroase nuclee tematice: problematica identității, linia invizibilă ce
desparte totul de nimic, potențialul autodistructiv al oamenilor, legătura
puternică dintre suflet și trup („una din tragicele netemeinicii ale
spiritului, dar și una din subtilitățile lui cele mai profunde, era imposibilitatea
lui de a ființa altfel decât prin mijlocirea cărnii”), iubirea obsesivă,
relațiile anormale dintre părinți și copii, suprapunerea straturilor trecutului
individual sau colectiv, violența pasiunilor, povara autocunoașterii („Sunt un
individ care a pătruns adânc în propria-i conștiință, și cine dintre cei care
se cufundă în ascunzișurile conștiinței lor se mai poate respecta pe sine?”) sau
puterea salvatoare a literaturii: „Și numai cufundându-mă în cărți aveam
impresia că întâlnesc din nou realitatea, de parcă existența aceea din stradă
ar fi fost doar un fel de somn adânc al unor oameni hipnotizați”. Și odată
scufundat în romanul Despre eroi și
morminte, cititorul are puține șanse să iasă fără a-și pune problema
înfruntării propriei ambiguități.
ERNESTO SABATO, Despre eroi și morminte, Traducere din spaniolă și note de Tudora
Șandru-Mehedinți, Humanitas Fiction, Ediția a II-a, 2020
No comments:
Post a Comment