Monday, June 27, 2022

Revoltă cu poezie și muzică

https://suplimentuldecultura.ro/38249/revolta-cu-poezie-si-muzica

 Ryū Murakami este printre cei mai cunoscuți, dar și printre cei mai controversați scriitori din Japonia. A mizat pe ne­așteptat, pe surprinzător – și a câștigat, devenind celebru grație unor romane întunecate ce explorau violența, furia, sexul sau drogurile și puneau în fața cititorului copii abuzați, prostituate, personaje brutale, psihopate, rebeli cu sau fără cauză, oameni bolnavi care caută sens într-o societate superficială, supusă ma­te­rialismului.

Cărțile și filmele sale au stârnit mereu vâlvă. Declara Ryū Murakami într-un interviu: „În ceea ce privește conștiința, noi, ființele umane, avem un întreg univers de întuneric și haos. Facultatea ra­țională este doar o mică parte din noi. Încercăm să controlăm păr­țile întunecate cu legi, morală, bun simț și așa mai departe, dar ființele umane sunt prea profunde, diverse și libere pentru a fi cuprinse de astfel de lucruri“.

Viața unor personaje bizare, scufundate în întuneric și haos, constituie teritoriul obișnuit al scriitorului japonez. Însă omul din spatele lor este o prezență calmă, relaxată. Este un om cu poftă de viață, binevoitor, empatic, lucid și mai ales implicat. Ryū Murakami a fost mereu preocupat de evoluția societății japoneze în cadrul căreia nu există interes pentru individ, ci doar pentru colectivitate.

 

Un prototip al multora dintre personajele sale rebele

 

Prezența americană în Japonia și influența pe care aceasta continuă să o aibă asupra niponilor este o temă constantă în romanele sale. Autorul scoate din adâncurile întunecate ale societății japoneze oameni revoltați, dar care nu știu ce formă să dea revoltei, frustrărilor, violența fiind cel mai adesea manifestarea pe care o acceptă. Furia, componentă vitală a romanelor sale, devine o formă de exprimare, uneori fără țintă în lumea reală, exterioară. Mai ales în cazul tinerilor care se simt în­singurați și irelevanți în societate, el însuși având o copilărie și o adolescență nu tocmai liniștite.

Mulți consideră că arta une­ori violentă și sadică a Japoniei are tocmai acest rol de a atenua astfel de tendințe în lumea reală. Murakami mărturisea că prin literatura sa încearcă să-și înfurie cititorii, să le arate cum să-și canalizeze furia. Și crede că japonezii chiar ar trebui să fie mai supărați, în special din cauza opor­tunităților pentru tineri. Literatura sa nu îi poate forța, dar îi poate orienta, scriitorul invocând o zicală celebră care spune că poți conduce un cal la apă, dar nu îl poți forța să bea.

Ryū Murakami a fost un adolescent furios și a găsit modalități de a-și exprima furia. Fiu de profesori, în timpul liceului s-a baricadat pe acoperișul școlii sale în cadrul unei mișcării studențești împotriva războiul din Vietnam. A simpatizat cu mișcarea hippie, s-a alăturat unei trupe rock și a început să facă filme indie. El a devenit, cu alte cuvinte, un prototip al multora dintre personajele sale rebele.

 

Un ultim an de liceu, an al răzvrătirilor adolescentine

 

Așa cum este și cazul romanului 69 publicat de către Ryū Murakami în anul 1987 și tradus în 2022 la Editura Polirom de către Iolanda Prodan. Este un roman efervescent, cu substrat autobiografic, o cronică a anului 1969, așa cum l-a trăit protagonistul, un tânăr nonconformist de șapte­sprezece ani, aflat în ultimul său an de liceu, în condițiile în care, după Al Doilea Război Mondial, un puternic val al culturii americane a cuprins Japonia.

Un an pentru care personajul narator are încă din primul paragraf următoarele repere: „O mie nouă sute șaizeci și nouă. Anul în care examenul de admitere la Universitatea Tokyo a fost anulat, în care The Beatles au lansat The White Album, Yellow Submarine și Abbey Road, iar cei de la The Rolling Stones au scos cel mai tare single al lor, Honky Tonk Women, în care tinerii cu plete, cărora li se spunea hipioți, scandau pentru dragoste și pace. La Paris, de Gaulle demisionase, războiul din Vietnam era în plină desfășurare, iar fetele de liceu nu foloseau tampoane, ci cârpe din bumbac“.

Acțiunea se petrece în Sasebo, orășelul de provincie în care a crescut și Ryū Murakami, oraș în care se află și o bază militară americană, influența americană asupra vieții din Japonia fiind tema recurentă a literaturii sale. Romanul este scris la persoana întâi de către personajul care, la treizeci și doi de ani, rememorează anul în care avea șaptesprezece ani, un ultim an de liceu, an al răzvrătirilor adolescentine. La șaisprezece ani fugise puțin de acasă, pentru a avea timp să mediteze și pentru a scăpa de maratonul impus de școală. Dar și de povara virginității.

Ken, copilul-lup, e hrănit de nihilismul lui Nietzsche și urăște învățatul. E fascinat de muzica rock, de poeziile lui Rimbaud, de filmele lui Godard, de festivaluri și de actele de frondă. Recită din Rimbaud, se lasă tulburat de violetul apusului de soare și fredonează cântecele celor de la Rolling Stones. Entuziasmat de nou și de neobișnuit, de tot ce ar fi putut intra în categoria underground, vrea cât mai multă distracție și cât mai multe fete, dar la șapte­spre­zece ani e încă virgin, eliberarea de această povară fiind în sine o aventură și o cauză.

 

Îngrijorarea legată de lipsa oportunităților tinerilor din Japonia

 

În paralel cu tabloul sistemului de învățământ din Japonia și al atitudinii unei generații de tineri, tabloul societății japoneze se conturează și el cu ușurință: „Cu 150 de yeni primiți de la maică-mea, eu mi-aș fi putut lua un bol de supă cu tăiței, lapte, două chifle, una cu aromă de pepene galben și una cu sos de curry, plus o go­goașă cu gem. Renunțam la lapte, mulțumindu-mă doar cu o chiflă cu sos picant de curry. Puneam banii rămași deoparte, ca să-mi cumpăr cărți de Sartre, Genet, Céline, Camus, Bataille, Anatole France și Kenzaburō Ōe. Pe naiba! Era lista mea lungă de baliverne sub care ascundeam adevăratul motiv pentru care aveam nevoie de bani – ca să pot intra în cafenelele și discotecile unde puteam agăța puicuțele ușuratice de la colegiul de fete Junwa, o școală privată unde procentul de zeițe ale frumuseții trecea lejer de douăzeci la sută“.

Lăsând la o parte tenebrele și violența din Albastru nemărginit, aproape transparent sau Copii de aruncat, Ryū Murakami continuă și în acest roman să își exprime îngrijorarea legate de lipsa oportu­nită­ților tinerilor din Japonia. Adolescenții din 69 își exprimă revolta față de așteptările înă­bușitoare prin intermediul unor simboluri ale culturii pop occidentale, paginile cărții devenind un savuros amestec de poezie, muzică, filme, filosofie, festivaluri, iubiri și mai ales de stări de spirit de la sfârșitul anilor ’60.

Neliniștea și bravada adolescentină, onestitatea și dezinvoltura vocii narative, provocarea senzorială a amestecului de cuvinte din frazele lui Murakami, pasajele amuzante, tonul sprințar și ritmul alert al relatării poznelor adolescentine, îmblânzite de muzică și de poezie, fac din acest roman o carte care se citește cu plăcere, adesea cu zâmbetul pe buze, Ryū Murakami surprinzân­du-și din nou cititorii.

 

Ryū Murakami, 69, traducere din limba japoneză și note de Iolanda Prodan, Polirom, 2022

Friday, June 17, 2022

Trei surori - Heather Morris. Oroarea prin ochi de copii



https://www.observatorcultural.ro/articol/oroarea-prin-ochi-de-copii/

 După Tatuatorul de la Auschwitz și Călătoria Cilkăi, scriitoarea Heather Morris a publicat în 2021 un alt roman bazat pe o poveste adevărată de la Auschwitz – Trei surori, carte care încheie trilogia dedicată ororilor din lagărul nazist. La Editura Humanitas Fiction a apărut deja traducerea acesteia, o traducere  care poartă tot semnătura Luanei Schidu, o traducătoare cu un deosebit simț al limbii.

Cibi, Livia și Magda sînt cele trei surori evreice slovace ale căror vieți stau la baza acestei povești despre dezumanizare, dar și despre supraviețuire, speranță, curaj, devotament, înțelepciune, sacrificiu, iubire și de­spre forța pe care ți-o dă dragostea pentru familie, căci nu rămînerea în viață, ci abia întemeierea unor familii a fost resimțită drept victoria supremă. Două dintre cele trei surori supraviețuitoare ale Holocaustului încă trăiesc în Israel și au ales-o pe Heather Morris pentru a le scrie povestea care să ajungă pretutindeni.

În 2019, Heather Morris a primit un email de la fiul Liviei, din care a aflat că mama acestuia, după ce a citit Tatuatorul de la Auschwitz, și-a dat seama că a împărtășit experiențe de viață cu Gita, fiind nu doar colege de școală, ci și „colege“ de lagăr. Într-o conversație telefonică, femeia în vîrstă de 93 de ani i-a spus scriitoarei că ar vrea să scrie și povestea ei, cu speranța că astfel de orori nu se vor mai repeta, dar și pentru a aduce în atenție forța pe care ți-o dă lupta pentru familie.

Astfel a apărut romanul Trei surori, ce are ca punct de plecare  promisiunea făcută de cele trei fete tatălui lor înainte ca acesta să moară – aceea că vor rămîne împreună, că se vor sprijini mereu. În aprilie 1942, au fost despărțite. Livi și Cibi în vîrstă de cincisprezece și respectiv nouăsprezece ani au fost trimise la Auschwitz. De fapt, inițial, doar Livi, dar Cibi și-a urmat sora, în numele promisiunii făcute tatălui. Doi ani mai tîrziu, a fost capturată și Magda și a fost trimisă în lagăr. Astfel, cele trei surori s-au reunit și au supraviețuit mai mulți ani în condițiile de neimaginat de la Auschwitz, deși, din cauza înfometării mai ales, arătau precum niște morți care mergeau pe propriile picioare. Puterea do­rin­ței de a trăi și forța iubirii le-au ajutat să reziste și să-și întemeieze familii, ale căror fotografii pot fi văzute la sfîrșitul cărții.

Romanul are trei părți – PromisiuneaPorțile iadului și Pămîntul făgăduit – și spune povestea celor trei fete Meller începînd din adolescență, pînă acestea devin și străbunici, în atenția scriitoarei intrînd, mai ales migrația lor în Israel, o țară nouă în care și-au construit o viață nouă. Drumul le este puternic marcat de traumele complexe pe care le-au avut de înfruntat, inclusiv vinovăția supraviețuitorului. În Israel și-au întemeiat familii, alături de care au cunoscut bucuria și frumusețea vieții – adevărata lor victorie. „Familia mea e victoria mea“ îi va mărturisi, peste ani, una dintre cele trei surori nepoatei sale.

În scrierea acestui roman, autoarea a dat dovadă de multă empatie, de tandrețe, de înțelegere și a știut să gradeze acțiunea și să mențină suspansul. Ororile lagărului sînt răsfrînte prin ochii a trei copile care pînă și în iad rămîn împreună, fiindu-și una alteia sprijin permanent. Un număr întîmplător tatuat pe mînă le fură identitatea, după ce viața le fusese smulsă chiar de către cei cu care se jucaseră înainte de război. Ca să nu ajungă în camerele de gazare trebuie să pară sănătoase, apte de muncă, în ciuda muncilor incredibil de grele, în ciuda frigului, a înfometării, a bolii, a violențelor, în ciuda amenințării morții.

Întalnim adesea în roman scene care pun față în față oroarea și inocența, așa cum se întîmplă cînd cele două surori sînt tunse, dar Livi refuză să conștientizeze, să accepte ce i se întîmplă. Abia mai tîrziu, la spital, se ză­rește într-o oglindă și îi reproșează lui Cibi că nu i-a spus, recunoscînd pînă la urmă că, deși a simțit mașina de tuns pe piele, „nu am vrut să mă gîndesc la asta. În timp ce mergea, îmi imaginam că-mi umblă mama prin păr. Știi că-mi place să-mi prind buclele cu agrafe“.  Cînd fiecare zi trece fără să știi dacă în ziua următoare mai ești în viață, mintea are nevoie de astfel de mecanisme de autoprotecție, de negare. Alteori este vital umorul: „Singura masă e prînzul, cînd vine căruţa cu cinci cazane de supă şi cinci oameni care o împart. Cibi a auzit poveștile nebunești despre ce poate ajunge în aceste «supe», apoi vede cu ochii ei: o periuţă de dinți, o brățară de lemn, benzi elastice plutesc printre fire de ceapă și sardine. Unul din rarele momente în care fetele rîd împreună e cînd una dintre ele scoate un pieptăn din castronul ei cu supă și anunță cu voce tare: «Am un pieptăn, ce bine-ar fi să am şi nişte păr!»“.

Oboseala, frica, deprimarea, foamea, istovirea, tortura, abuzul necontenit asupra trupurilor și asupra minților nu le vor înfrînge însă pe fete. Își rămîn alături, ajutîndu-se permanent: „Surorile intră în cel de-al doilea an de captivitate şi Livi e vădit deprimată. În majoritatea dimineților, Cibi trebuie s-o tîrască jos din pat pentru apel. Refuză să mănănce, așa că Cibi trebuie să-i îndese mîncarea în gură sau să i-o păstreze pentru mai tîrziu. O dojeneşte deseori, dar asta nu face decît ca Livi să se retragă și mai mult în sine“.

 

„Cibi, Magda şi Livi se împleticesc, se îndreaptă iar şi iar, croindu-și drum prin zăpada adîncă, mînă în mînă. Nu-şi mai simt degetele, fețele. Bombardamentele se apropie. Înconjurate de mii de fete şi femei, toate plecate de la Auschwitz, surorile plonjează în necunoscut:

– Rămîneți în picioare, şuieră Cibi. În jur răsună împuşcături: cele care nu mai pot ține pasul, cele care s-au prăbuşit în zăpadă ca şi cum ar fi un pat, sînt eliminate cu un glonţ. Dacă una dintre noi cade, cădem toate. Ţineți minte asta, adaugă ea.

N-o să-şi dea drumul una alteia şi n-o să cadă, hotărăște fiecare în sinea ei“.

 

Doar astfel vor supraviețui ororilor și își vor cîștiga șansa unei vieți noi, pe un pămînt nou. Însă Heather Morris insistă și asupra unei realități psihologice: viața nouă înseamnă și sentimentul de vină al supraviețuitorului care nu își poate scoate din minte numele sau chipurilor tuturor celor care au murit alături de el. Livi va retrăi iar și iar moartea unei fete, această poveste devenind pentru ea simbolul microcosmosului întregului timp petrecut la Birkenau – o noapte în care ea a rămas în viață, iar o altă fată  a murit. Pe de altă parte, Magda, ajunsă mai tîrziu în lagăr, se va simți vinovată că nu suferise toate durerile și umilințele de care avuseseră parte surorile ei.

Amintirile trăiesc cu o simetrie îngrozitoare, credința în Dumnezeu se zdruncină și ea, lagărele vor face mereu parte din viețile lor. Însă iubirea și devotamentul înving dezumanizarea, iar poveștile spuse generațiilor următoare ascund în ele dorința ca răul să aibă mai puține șanse să se repete și urmașii să le cunoscă cu adevărat pe cele trei surori, să știe cine au fost fetele Meller și cum, împreună, au reușit să-i redea vieții frumusețea, în ciuda tuturor probabilităților.

Monday, June 13, 2022

Dana Pîrvan recomandă Culorile despărțirii de Berhard Schlink


 

,,Vis de primăvară'' de Teru Miyamoto. Prezentare de Dana Pîrvan


În anii '70, la Osaka, Tetsuyuki se mută într-o cămăruță neîngrijită pentru a fugi de creditorii răposatului său tată. Panoul electric nu funcționează, și în prima noapte, bătând un cui pe întuneric, Tetsuyuki descoperă că a străpuns corpul unei șopârle, care însă supraviețuiește. Tânărul îi dă șopârlei un nume - Kin - și începe să aibă grijă de micul animal. Noapte de noapte, Tetsuyuki vorbește cu Kin, povestindu-i fie despre complicata relație cu iubita lui, Yoko, fie despre fuga constantă de recuperatorii violenți. Zi după zi, tânărul înfruntă viața, refuză, primește și dăruiește prietenie și iubire. La capătul unui an de ciudată tovărășie, în lumina plăpândă de aprilie, Tetsuyuki va afla dacă rănile trecutului s-au vindecat suficient și daca are puterea de a-și urma calea.
 

Burhan Sönmez și povestea cioplitorului în piatră

  https://www.observatorcultural.ro/articol/burhan-sonmez-si-povestea-cioplitorului-in-piatra/ Burhan Sönmez este unul dintre cei mai import...

Cele mai citite