Mihail Sebastian și Martha Bibescu

Nu numai la Breaza, Lacul Roşu şi Balcic fugea Sebastian de lume pentru a uita de greutăţi (cele financiare fiind destul de stringente). Loc „de refugiu”, fizic şi spiritual, a fost și Corcova, localitate aflată în apropierea oraşului Strehaia din judeţul Mehedinţi, unde bunul său prieten, prinţul Antoine Bibescu, avea un domeniu de peste 2000 de hectare de pământ, aici revenind cu mare plăcere din numeroasele sale călătorii făcute la Londra, Paris, Madrid sau în America. Bibescu îşi iubea mult conacul de pe podgoria de la Corcova, loc în care îşi invita numai prietenii apropiaţi. Aici ar fi trebuit să vină şi Proust (n-a ajuns decât cu gândul), dacă starea de sănătate i-ar fi permis, numeroasele scrisori schimbate între cei doi în timpul celui de-al Doilea Război, stabilind amănunte legate de venirea marelui scriitor în România.

Această onoare de a fi oaspete de seamă pe târâmul fabulos de la Corcova i-o face Anton Bibescu şi lui Sebastian, în timpul războiului când este „exilat” la conacul prinţului. Dacă în 1939 stă la Corcova doar două zile, în 1943 ajunge aici de două ori. Prima dată stă nouă zile, la sfârşitul lui aprilie şi începutul lui mai. Sunt nouă zile departe de război („E ca şi când aş fi dormit 9 zile de-a rândul”, notează Sebastian în Jurnal), zile de „vacanţă fericită”, din care se întoarce „ars de soare, odihnit şi liniştit”, conştient însă că viaţa sa de la Bucureşti şi războiul îl vor măcina şi îl vor slei. Răgazul de la Corcova îl stimulează, îi permite să-şi limpezească gânduri şi planuri, inclusiv literare. În această călătorie îi schiţează lui Antoine scenariul piesei Ursa Mare ce avea să fie scrisă, în mare parte, tot la Corcova (încurajat fiind de Antoine care se declară impresionat de proiect) şi redenumită Steaua fără nume. Între 29 iulie şi 5 septembrie va „evada” din nou la Corcova unde se va bucura de linişte şi, mai ales de ospitalitatea Bibeştilor.

Deşi nu s-au întâlnit la Corcova, Martha Bibescu a fost o prezenţă concretă, dar puţin accesibilă, în viaţa lui Sebastian. Prima însemnare în acest sens din Jurnal, surprinde o dezamăgire, provocată de un refuz al acesteia, refuz ce echivalează pentru sensibilul Sebastian cu o jignire. În mai 1939, concentrat în compania a 11-a, aflată în „cantonament” la Mogoşoaia, Sebastian este terorizat de perspectiva condiţiilor mizerabile, dar mai ales de pierderea în anonimat ce-l aşteaptă, trăind câteva zile cu iluzia că va fi de ajuns să afle principesa Bibescu că este în apropiere, ca să-l cheme la castel. Îşi face chiar şi planuri: „Mă vedeam instalat acolo ca într-un fel de vilegiatură şi număram orele de lectură care-mi vor rămâne seara, după întoarcerea de pe câmp. Mă şi întrebam dacă nu trebuie să încep a lucra acolo la capitolul Sadoveanu din «Romanul românesc»”. Îl sună pe Antoine Bibescu la „Athénée Palace” ca să-i spună ce se petrece, dar acesta era plecat la Strehaia, unde îl invită pentru a discuta despre Proust. Urmează o telegramă şi o scrisoare pe care Sebastian i le trimite, făcându-i cunoscute problemele cu care se confrunta şi rugându-l să intervină pe lângă Martha Bibescu, cerându-i pentru el găzduire. Între timp, îi mai cere ajutorul prinţesei prin intermediul unei alte cunoştinţe, iar răspunsul este necruţător: „Prinţesa regretă, dar, deoarece n-a primit la castel pe nici unul dintre ofiţeri, i-ar fi greu să primească un soldat”. Răspunsul îl face pe Sebastian să-şi simtă şi mai acut „degradarea morală”, „pierderea mândriei de om”: „Asta e tot. Poate că are dreptate. Poate că a fi soldat mă decade din orice altă calitate. Nu sunt nici romancier, nici critic, nici autor dramatic, nici prieten: nu sunt nimic: sunt soldat – şi un soldat nu poate fi primit la castel. Mă silesc să înţeleg, mă silesc să nu fiu jignit, mă silesc să-i dau dreptate şi totuşi păstrez din întâmplarea asta un sentiment penibil de injurie”.

Îi trimite o scrisoare lui Antoine în care îl imploră să nu-i mai scrie nimic principesei şi notează, cu amară resemnare: „Şi cu aceasta, mica mea comedie princiară e terminată. Mă întorc la soarta mea de roturier. Mâine dimineaţă plec cu raniţa în spinare”. Nu ajunge la castel, în schimb, constată amuzat că, ironie a sorții, devine santinelă pe domeniile Marthei Bibescu al cărei soţ trece, în maşină, de două ori la un metru de el. Şi asta în condiţiile în care prietenia cu Antoine era una profundă şi făţişă: îi vizitase la Corcova, unde fusese fermecat de inteligenţa Elisabethei Bibescu, iar de la Antoine primea zilnic câte un mesaj, câte o carte ori câte o invitaţie, mergea cu acesta la teatru, lua masa la Palace…

În septembrie 1942, primeşte de la Martha o scrisoare care, pe lângă mângâiere, îi și acutizează temerile, umilințele: „Foarte frumoasă scrisoare de la Martha Bibescu despre Antoine. Sobră, severă, lucidă – prima ei scrisoare nefastuoasă. Dar ce să fac eu cu lumea asta de lux? Eu, care mâine trebuie să plătesc chiria? Eu, care nu ştiu unde să găsesc cei 100 000 lei mi-ar asigura din nou coşniţa casei pe un trimestru?”. Era, probabil, o scrisoare prin care Martha Bibescu îi răspundea epistolei pe care i-o trimisese Sebastian pe 6 decembrie 1942, după cele nouă zile petrecute la Corcova şi în care îi vorbea despre talentul lui Antoine Bibescu care nu făcea suficiente eforturi pentru a-şi termina cărţile. Sebastian găsea necesară intervenţia prinţesei, singura persoană din lume care, credea Sebastian, putea să-l convingă. Sebastian se foloseşte de acest prilej pentru a strecura în scrisoare şi aprecierile sale faţă de literatura Marthei Bibescu, pe care a susținut-o și a promovat-o fără rezerve.

Dacă la nivel epistolar, comunicarea dintre Sebastian şi Martha Bibescu pare să capete un aer firesc, în întâlnirile reale, dialogul dintre ei este stângaci. Puternica personalitate a Marthei Bibescu, cea mai influentă româncă a epocii respective, îl copleşeşte pe Sebastian, el care era un răsfăţat al femeilor. Pe 22 martie 1943 notează în Jurnal impresiile din ziua precedentă, când luase masa la Mogoşoaia: „Ieri, dejun la Mogoşoaia, cu Rosetti, Camil, un prinţ italian, un călugăr francez şi un diplomat elveţian. Martha Bibescu mai simplă, mai puţin somptuoasă decât altă dată. Extraordinara ei artă de a duce o conversaţie, de a încerca un subiect, două, trei, până-l găseşte pe cel just, de a varia atitudinile, de a grupa oamenii! E, în sensul acesta o mare actriţă. Personal, am fost şters, tăcut. Franţuzeasca mea are uneori faze proaste. Eram într-o asemenea fază şi nu aveam încredere să încep o frază căreia să nu-i văd, de la punctul de plecare, sfârşitul”.
Pe 8 mai 1943 ia din nou masa la Mogoşoaia, unde ratează din nou comunicarea cu Martha. În prezența acestei femei, Sebastian e un Ştefan Valeriu (cel din Jocul de-a vacanţa) cu flori în mână, pe care nu ştie cum să le ţină, unde să le pună sau să le arunce, cui să le dea. E incitat, dar şi copleşit: „Dejun la Mogoşoaia cu Antoine, Elisabeth, soţii Basdevant (reîntâlniţi după cam 3 ani). Imposibil să stabilesc o legătură cu Martha Bibescu. Nu o doresc la urma urmelor, dar, de vreme ce stau de vorbă cu ea, aş vrea să pot lega cât de cât un început de comunicaţie. Sunt în asemenea împrejurări deplorabil de stângaci şi neinteresant”.

În condiţiile în care volumul cu care debutase Matha Bibescu în 1908 (şi pe care îl scrisese la sugestia lui Maurice Barrès) – Les Huit Paradis – fusese premiat de Academia Franceză, iar Proust însuşi îi scrisese o scrisoare în care îi lăuda cartea, printre prietenii şi cunoştinţele ei numărându-se de-a lungul vremii importanţi scriitori şi oameni politici (Proust, Rainer Maria Rilke, Max Iacob, François Mauriac, Jean Cocteau, Paul Valéry, Francis Jammes, Paul Morand, Charlles de Gaule, Winston Churchill, Ramsey MacDonald, etc), Sebastian regretă pe bună dreptate ignorarea unei scriitoare de valoare ca Martha Bibescu de către editorii şi de către publicul român care se arată mai degrabă interesaţi de romane franţuzeşti mult puţin valoroase, dacă nu chiar mediocre, şi ignoră romanele scriitoarei de origine română, singura traducere din cărţile principesei fiind o carte de portrete (Două portrete. Ferdinand al României, Anatole France, Cultura Naţională, 1931).

Sebastian consideră un noroc traducerea acestei cărţi, în care identifică şi delimitează cu o mână sigură, principalele atribute ale scrierilor acesteia, printre care şi arta de a realiza portrete, Martha Bibescu fiind, mai târziu, aleasă să ilustreze în manualele franceze specia portretului literar: „Astfel cetitorul lua cunoştinţă de latura esenţială a literaturii acesteia, care nu este o artă de imaginaţie, ci una de adevăr şi cunoaştere. Principesa Bibescu este un «moralist», în înţelesul francez al termenului: un scriitor de esenţă şi ţinută clasică, atras de peisagiul pasiunilor umane, pe care le înţelege cu un perfect simţ de ordine interioară, cu o perfectă claritate, ce nu exclude desigur emoţia, dar o stăpâneşte prin demnitatea expresiei, claritate care mai ales nu exclude misterul şi miracolul. Este o artă de psichologie şi pasiune, ce se realizează deplin în portret, unde Principesa Bibescu a trăit câteva siluete statutare, de mare pregnanţă epică, dar şi de complexă dramă interioară”(M. Sebastian, „Principesa Martha Bibescu: Destinul lordului Thompson of Cardington”, România literară, nr. 69, 10 iunie 1939).
Comentând romanul Destinul lordului Thomson of Cardington, Sebastian remarcă capacitatea scriitoarei de a acorda semnificaţie substanţială lucrurilor mici: „Nu există detalii indiferente pentru ochiul ei, nu există momente fără semnificaţie, nu există gesturi, replici sau amintiri fără gravitate. Puţini scriitori ştiu să dea o mai substanţială semnificaţie lucrurilor mici. […] în cărţile sale se apropie întotdeauna de aşa zisele «fapte mărunte» cu o fervoare lucidă, care le face să exprime cele mai hotărâtoare drame ale existenţei.”

Prezentă în cele mai multe dintre istoriile literare, dicţionarele şi lucrările de specialitate, inconfundabila Martha Bibescu fascinase cu personalitatea ei cele mai distinse cecuri politice, culturale sau mondene din Franţa sau Anglia. Contribuția sa la dezvoltarea literaturii contemporane fusese recunoscută chiar de Paul Souday care, într-o recenzie la romanul Le perroquet Vert, afirma că literatura contemporană îi datorează foarte mult surorii sale latine, România. Nu mai puţini entuziaşti de scrierile Marthei Bibescu fuseseră şi Guillaume Apollinaire, Anatole France, Rémy de Gourmont, Jean Moréas, Thibaudet sau Robert de Montesquiou. Preţuirii acestora i se adaugă şi preţuirea lui Mihail Sebastian, în condițiile în care G. Călinescu nu a menţionat-o pe Martha Bibescu decât în „Bibliografia” Istoriei sale.

(Acest subiect este dezvoltat în volumul Sebastian și lumea lui, Editura ART, 2013)

Saramago – absurdul ca realitate cotidiană

„E o nebunie, Trebuie să fie, suntem într-un spital de nebuni”.

Ca și în Orbirea lui Canetti, și în Eseu despre orbire – admirabilul roman din 1995 al lui Saramago – orbirea devine o metaforă pentru neputința ori refuzul omului de a vedea esența vieții și a propriului sine, ignorând astfel riscurile la care se expune sau îi expune pe ceilalți, nevăzând ori nerecunoscând ceea ce vede, ceea ce trăiește.

Într-o ţară oarecare, nişte oameni – oarecare – orbesc. O orbire albă, chinuitoare, ce creează senzația unei mări de lapte intrate în ochi, punând stringent problema separării văzutului de nevăzut, a rătăcitului esențial de aiuritoarele suprafețe obscure, orbitoare prin definiție: „Ajunse chiar să creadă că întunericul în care trăiau orbii nu era, de fapt, decât simpla absență a luminii, că ceea ce numim orbire nu face decât să ascundă aparențele ființelor și lucrurilor, lăsându-le intacte în dosul vălului ei negru. Acum, dimpotrivă, iată că se trezise cufundat într-un alb atât de luminos, atât de absolut, încât mai curând devora decât absorbea, nu doar culorile, ci şi obiectele şi fiinţele, făcându-le astfel dublu invizibile”. Orbind, omul devine de două ori orb, însă, paradoxal, această orbire secundă se poate transforma în revelație. Lumina de fapt, gândește şi unul dintre personaje, nu se stinge, ci se aprinde, atunci când ceea ce e la vedere dispare: „sunt șanse care nu prisosesc, uneori trebuie să fii bătrân și să ai o legătură neagră acoperindu-ți orbita pe veci oarbă”.

La început orbesc doar unii, iar societatea se grăbește să se împartă în „ei” şi „ceilalţi”. Granița este însă fragilă, contaminarea este inevitabilă. Azi unul, mâine altul. Sunt închişi, rând pe rând, într-un spital de nebuni gol. Carantina e o iluzie. Cruzimea „celorlalţi” însă nu e. Într-un final, toţi orbesc, devenind oarecare. Instituţiile statului sunt neputincioase, medicina e inutilă, banii sunt zadarnici. În fața răului nu contează statutul social, nici profesia. Nici „guvernul și națiunea” ce așteaptă ca fiecare să-și facă datoria. Nici ideea de autoritate sau de regulă.

Ca roman distopic, Eseu despre orbire, plăsmuiește o lume guvernată de violenţă, ură, egoism, lăcomie, dispreţ, dorinţa de putere, viol, furt, indiferenţă, crime săvârşite în numele supravieţuirii şi chiar al demnităţii individuale. Este tot ceea ce poate naște orbirea faţă de ceilalţi şi faţă de propriul sine. Atitudinea „contra lor” face legea, inclusiv în lumea orbilor. La rândul lor, aceștia se împart în buni şi răi. Cei din stânga și cei din dreapta spitalului de nebuni. Atmosfera pare desprinsă parcă din tablourile lui Munch. Foamete, putregai, duhori. Haos. Imagini terifiante, dar credibile. Ceea ce pare un joc al imaginației, o plăsmuire SF, coține, de fapt, germenii realității. Absurdul e realitatea cotidiană. Devastarea, distrugerea, constrângerea, marginalizarea şi umilirea se produc cel mai adesea, culmea, în numele protecţiei celorlalţi. Veghea strânsă exclusiv pe marginea propriilor interese devine autodistructivă.

Într-o lume construită ca eternă reîntoarcere a răului ce își schimbă măștile, problema vinovăţiei şi a responsabilităţii rămîne mereu deschisă: „azi e azi, mîine e mâine, astăzi am responsabilitate, nu mâine, dacă voi fi oarbă”. Unica întrebare al cărei răspuns mai poate avea sens este: ce mai contează în acest infern!? Răspunsul dat de Saramago printre rândurile poveștii sale este simplu, la îndemână: contează fărâmele de umanitate pe care omul le poate scoate la suprafaţă. Dacă le mai găseşte. Contează faptul că o singură persoană poate şi vrea să vadă – soţia doctorului. Ea devine ochii pe care ceilalți nu-i mai au. Vede pentru ea, dar mai ales pentru ceilalți. Contează că o fostă prostituată, oarbă acum, îşi asumă grija unui copil cu strabism, rămas singur. Contează, în general, deschiderea către ceilalți, către viață: „Dar oamenii cum sunt, întrebă fata cu ochelari negri, Sunt ca nişte fantome, asta trebuie să fie o fantomă, să fii sigur că viaţa există, pentru că o spun patru simţuri, şi să n-o poti vedea”. Contează șansa pe care fiecare om și-o acordă, sperând: „Orbire e și asta, să trăiești într-o lume unde s-a terminat speranța”. Are însemnătate posibilitatea de a avea ochi atunci când ceilalți i-au pierdut și de a te strecura în spatele suprafețelor: „își dori să fie și ea oarbă, să traverseze pielea vizibilă a lucrurilor și să pătrundă înăuntrul lor, spre fulguranta și iremediabila ei orbire”. A nu abandona viața e vital: „În camera fetei, pe comodă, era o vază cu flori uscate, apa se evaporase, într-acolo se îndreptară mâinile oarbe, degetele atinseră petalele moarte, ce fragilă e viața, dacă o abandonăm”.
Lumea percepţiilor de care dispun orbii, a condiţiilor limită pe care le presupune supravieţuirea este atât de bine, de empatic construită de Saramago, încât sunt multe momentele în care ai senzaţia că eşti unul dintre orbi. Şi când vezi că nu eşti, rămâi cu senzaţia apăsătoare de a fi un privilegiat. Unul inconştient, nerecunoscător: „Din aluatul ăsta suntem făcuţi toţi, jumătate indiferenţă, jumătate răutate”. Fără a cădea în generalizări simplificatoare ori într-o retorică ieftin-moralizatoare, povestea lui Saramago scoate în evidență puterea extraordinară a dăruirii, a compasiunii și a toleranței. O bătrână spune misterios: „Moartea umblă pe străzi, dar în curți, viața nu s-a terminat”.

Rătăcirile orbilor în căutarea unui spațiu protector, călătoria lor printr-un deșert al ororilor și abjecțiilor umane, amintește de lupta pentru supraviețuire din Împăratul muștelor sau din Drumul lui McCarty, dar și de imaginea terifiantă a lumii create de Doris Lessing în Memoriile unei supraviețuitoare (1974), necruțător tablou al poverilor civilizației ajunse la capăt de drum, lume a barbariei şi a primitivismului. Ca și romanul lui Doris Lessing, și Eseu despre orbire pune în fața cititorilor un univers apocaliptic, menit să demonstreze eșecul societăților moderne de a păstra sau de a crea o societate umană durabilă. În ambele romane cauzele dezastrului nu sunt la vedere, fiind vorba mai degrabă de o amenințare latentă ce pluteşte primejdios în aer decenii întregii, o ameninţare inerentă evoluţiei societăţii noastre. O amenințare născută, la nivel colectiv, din proasta funcţionare a structurilor politice de conducere şi de organizare a societăţii umane actuale, iar la nivel individual din abuzul şi indiferenţa pe care, din comoditate ori din interes, nu le luăm în seamă. Atitudinea era etichetată în Memoriile unei supraviețuitoare drept „ignoranţă neajutorată“ sau „conştientizare neajutorată“. Oamenii se trezesc atât de departe de lume, încât nu mai știu cine sunt și transformă lumea din infern în infernul infernului. O orbire este înlocuită cu o altă orbire, limitele răului neexistând. Iar eforturile din întuneric sunt sortite eșecului: „Indiferent, un orb făcu un nod pe sfoara pe care o ținea în mână, apoi încercă să le numere, nodurile, zilele, însă renunță, erau noduri suprapuse, oarbe, ca să zicem așa”.

În Eseu despre orbire, existența devine o multiplicare a absenței, un labirint al umbrelor pierdute în umbră, tocmai din cauza dispariției celor mai mărunte forme de manifestare a umanității, din cauza descompunerii oamenilor în plasa idealurilor superficiale. Romanul lui Saramago creează, desăvârșit, o imagine terifiantă, sumbru-răscolitoare a rămășițelor unui univers, dar și o extraordinară analiză a psihologiei individuale, a omului călător către înfrângere, către moartea propriei lumi. O călătorie ce poate fi, însă, întoarsă din drum cu o simplă privire. Una vie – a înțelegerii, a deschiderii, a speranței.

JOSÉ SARAMAGO, Eseu despre orbire, Traducere din limba portugheză de Mioara Caragea, Polirom, 2013, 276 p.

Stoner nu e Don Quijote

Stoner – romanul din 1965 al lui John William a fost descoperit ca roman-capodoperă abia în 2013, când nume mari precum Ian McEwan, Bret Easton Ellis sau Tom Hanks și-au exprimat păreri superlative. Romanul, în scurt timp tradus în numeroase limbi, este privit ca un fel de Lazăr al literaturii. Odată cu această reînviere, au curs și nelămuririle privind cauza ignorării, a „pierderii” acestui roman. Unul dintre răspunsurile care îmi par plauzibile ar fi acela al nepotrivirii acestei cărți în canonul american, din cauza psihologiei eroului care este una sucită, cu mari șanse să-și frustreze cititorii, căci Stoner nu e un nici pe de parte un om de acțiune, pragmatic, ci mai degrabă un contemplativ, fără a fi însă nici măcar un visător ce se luptă cu morile de vânt.

Aparent încremenit psihologic și social, îi seamănă până la un punct lui Bartleby. Funcționează în planul carierei, altfel preferând să se abțină. Cel puțin aparent. Stoner pare liniar în indiferența lui, o victimă a propriei slăbiciuni. De fapt, Stoner face mai degrabă parte din rândul eroilor discreți, îndrăgostiți de artă, atât de dragi și lui Vargas Llosa, acei „eroi” anonimi care prin atitudinea lor resping și denunță superficialitatea și impostura ce se lăfăie în aparențele strălucitoare și zgomotoase. Acei anonimi care își urmează un drum al lor, tăcut și anevoios. În acest sens, erou este cel care își cunoaște și își apără identitatea.

Băiat crescut la o fermă, trimis de părinți la colegiu să studieze agronomia, este sedus de un sonet al lui Shakespeare despre ale cărui semnificații nu poate spune nimic. E un soi de revelație subconștientă pe care o are, legată de înțelegerea literaturii și a vieții totodată. Din acest moment nu se mai poate desprinde de literatură: „era conștient că în interiorul lui se producea o continuă schimbare; și conștient fiind de asta, ieșea din sine și pătrundea în lumea care îl cuprindea și pe el, și atunci știa că poemul lui Milton pe care îl citea sau eseul lui Bacon sau piesa lui Ben Jonson transformau lumea despre care vorbeau, o transformau pentru că depindeau de ea”.

Prin literatură învață să-și identifice propriile rațiuni, devine conștient de el însuși și nu mai poate lăsa viața negândită. Acum este momentul în care își asumă schimbarea cursului propriei existențe, „părăsind” idealul pe care părinții îl clădiseră pentru el, ca singurul posibil. Va deveni student meticulos la litere, va urma, la sugestia altora, doctoratul, tot la sugestia altora își va începe cariera universitară unde, cred ceilalți, se va plafona. Va refuza însă înrolarea pe front, negăsind în el convingeri patriotice, așa cum, la un moment dat, va refuza și un post de conducere în universitate, nevăzând rostul, cum, la fel de bine, în momente cheie, Stoner nu se va da în lături de la a reacționa public și a sancționa nedreptatea. În ochii unora, eroul nu pare a face nimic, lasă războaiele să treacă pe lângă el, nu luptă pentru relația cu propria fiică, nu luptă pentru iubire, nu face nimic pentru a ieși ori a schimba căsnicia de coșmar, la Universitate nu se opune suficient celui care, devenindu-i șef, îl umilește și îl persecută fără încetare, până în momentul pensionării. Pare indiferent, pasiv, lipsit de reacție. Un ratat.

Doar că aceasta este o iluzie provocată de lipsa spectaculosului, a ostentației. La suprafață viața sa pare monotonă, el pare un resemnat, un învins plămădit din inhibiții, compromisuri, renunțări, tăceri, acceptări. Nimic eroic în sensul comun al termenului nu îl însuflețește, căci nu are nimic de demonstrat ori de justificat în ochii lumii. E un foarte bun profesor, dar pentru ceilalși e prea puțin. Însă în intimitatea sa și nu doar, Stoner e un om care își rămâne fidel. În asta își găsește salvarea. Străduindu-se să înțeleagă literatura, el evoluează de fapt în înțelegerea propriului sine. Ceea ce contează este felul în care se uită către viață, nu rolul pe care îl joacă pe scena ei. În ochii celorlați e un timid, un profesor de literatură care dincolo de cărți nu trăiește, căci, în general, nu creează senzație. Când relația sa cu asistenta mai tânără ajunge la urechile celorlalți, toți se miră. Se miră și trec mai departe, născând legnde. Doar șeful se va împiedica și îi va plăti polițe mai vechi.

Tristețea lui Stoner este „neamericană”, este tristețea omului interior, care se rupe din vâltoarea zădărniciei exterioare spectaculoase. Nu fără a da, totuși, replică. Cea mai spectaculoasă scenă în acest sens se petrece când, în loc să participe la o ședință, pare a uita și își vede în continuare de curs. Vor veni după el: „Cei patru bărbați, în frunte cu președintele Universității, un bărbat înalt și greoi, cu piept impunător și rumen la față, au pășit în sală și s-au postat ca un pluton în dreptul catedrei. Președintele s-a încruntat și și-a dres glasul cu zgomot. Fără să se oprească o clipă din traducere, Stoner și-a ridicat ochii și a recitat senin următorul vers către președintele Universității și anturajul său: «Afară, afară, gali ticăloși și cruzi»”. Și nu este singura lui replică de acest gen. La fel de subtil, anulează războiul pornit de soția sa (la jignirile isterice ale acesteia răspunde cu un respect politicos, insuportabil de calm), ori i se opune șefului răzbunător, folosind chiar armele acestuia, propriul curs.

Victoriile sale în fața celorlalți sunt însă discrete, subtile, iar el le privește „mereu amuzat și disprețuitor, ca pe un triumf al plictisului și al indiferenței”.

Arma sa este aparenta detașare. Aproape tot ce face pare a fi făcut automat, fără plăcere și fără chin. Își duce zilele părând un om impasibil. Sfâșiat în fond. Revolta sa e una umilă, născută din conștiința limitelor în care se zbate: „Găsea o plăcere macabră și ironică în gândul că învățătura pe care reușise să o acumuleze, atâta câtă era, îl condusese la următoarea înțelegere: că pe termen lung, toate lucrurile, chiar și învățătura care făcuse posibilă această înțelegere, sunt goale și inutile și în final se reduc la un vid pe care, orice-ar face, nu-l pot schimba”.

Dintre toți cei care îl înconjoară, însă, el este singurul care trăiește cu adevărat iubirea, la 43 de ani. O trăiește pentru scurt timp, dar cu intensitate, în ciuda conștiinței finitudinii acesteia. Nu e un învins din cauza lipsei de voință, a fricii, a neputinței. Doar că știe că, dacă și-ar pierde amândoi locurile de muncă și ar pleca departe, s-ar anihila, ar deveni alții și prin urmare… nimic. Așa măcar, renunțând, sunt și știu cine sunt. Perspectiva lui asupra iubirii este aceea a omului care a înțeles, în roman găsindu-se multe astfel de fragmente care își prelungesc ecourile în cititori: „Când era extrem de tânăr, Stoner credea că iubirea e o stare absolută a fiinţei, la care, dacă ai noroc, poţi accede; la maturitate, ajunsese la concluzia că iubirea e paradisul unei religii mincinoase, spre care omul ar trebui să privească cu neîncredere amuzată, cu dispreţul blând al celui care a încercat-o pe pielea lui şi cu nostalgie jenată. Ajuns la mijlocul vieţii, a început să înţeleagă că nu e o stare absolută, dar nici o iluzie; o vedea ca pe o devenire cât se poate de omenească, o stare inventată şi modificată clipă de clipă şi zi de zi prin voinţă, prin inteligenţă şi cu inima”.

Stoner cunoaște prin iubire încrederea, sentimentul cald și omenesc de a te încredința celuilalt, revelația că viața minții și viața sufletului nu sunt potrivnice, ba din contră, se amplifică reciproc. Cunoaște și plăcerea visului, dar: „Era un adevăr nerostit pe care îl știau amândoi, acela că posibilitățile pe care și le închipuiau și le construiau erau gesturi de iubire și o sărbătoare a clipei pe care o trăiau împreună”. Iubirea lor este până în ultimul moment un dans al vieții pe trupul morții. Știu că aparțin lumii, dar se prefac pentru o vreme, că nu: „Dorință și cunoaștere, a spus o dată Katherine. Asta-i tot de fapt, nu?”.

Ajuns în pragul morții, va răsfrânge înțelegerea asupra sa și va vedea în dăruirea iubirii miezul întregii sale vieți: „Nu era o pasiune a minții, nici a cărnii; mai curând o forță care le cuprindea pe amândouă, ca și cum n-ar fi fost altceva decât substanța din care e făcută iubirea, însăși esența ei. Fie că era vorba de o femeie sau de un poem, spunea simplu: Uite-mă! Trăiesc! […] L-a fulgerat sentimentul propriei identități și i-a simțit forța. Era din nou el și nici nu mai avea vreo îndoială cine fusese”.

Revolta lui Stoner e mocnită, dureroasă, tenacitatea sa manifestându-se în încercările de a se construi pe sine și de a deveni conștient de el însuși, de locul său în lume, de posibilitățile și de limitele actelor sale. Stoner este, pentru că știe cine este. Așa cum îi intuise destinul unul dintre foarte puținii prieteni pe care îi are, e prea slab și prea puternic în același timp. Și nu are unde să se ducă în lumea asta.

John Williams, Stoner, Traducere din limba engleză de Ariadna Ponta, Polirom 2014

Să-i spui păsării să tacă

         

       Cât e iarna de lungă și de lată, mă încăpățânez să-i fur drept plăcere căldura vreascurilor ce trosnesc în sobă. Și mângâierea încinsă a vinului fiert. 

    Ardere și abur păstrate până când dă colțul potecii de ghiocei, în căldura răcoroasă a dimineților și a serilor de primăvară. Fiecare cu cântecul ei de pasăre ce umple  bătătura casei. Chiar și în miezul nopții, de-l trimiți pe omul de lângă tine tine să-i spună păsării să tacă. Măcar până la 4-5 dimineața. Liniștea aia în care nu urlă nici șacalii. 

      Anul ăsta am potcovit casa-n soare. În soarele adunat dintre acele de brad, strajă ferestrei și ochilor leneși. Mărțișor al serilor când vinul nu se mai fierbe. Îi ajunge aburul lunii. 

   

O viață de om inactual

Născut în 1966 la Viena, Robert Seethaler – scriitor, regizor și actor – trăiește în prezent la Berlin și este unul dintre cei mai apreciați scriitori de limba germană, mai ales datorită celui de-al patrulea roman al său – O viață de om, pe care l-a publicat în 2014 și care a fost nominalizat la Man Booker International Prize 2016 și International Dublin Literary Award 2017.

Romanul a avut parte de aprecierea cititorilor nu grație vreunei forme șocante de inedit, ci datorită stilului și psihologiei „perimate“ a personajului central, un om simplu, un marginal care, fără să-și propună în mod conștient, reușește ca preț de-o viață de om să poarte cu el o neclintită ordine pe fundalul haosului schimbător prin care trece omenirea. Romanul este cu atât mai atașant, cu cât scriitura este una detașată, iar frazele sunt simple și calme.

Eroul e un marginal, ființă aparent insignifiantă, ușor de zdrobit sub roțile zimțate ale istoriei. Andreas Egger este un copil din flori ce rămâne orfan de ma­mă la patru ani și pe care viața îl supune unor probe din ce în ce mai dure, dar care rămâne deschis frumuseții, și fidel principiilor sale. Și reușește, prin forța sen­­timentelor și a atitudinilor, să-și exorcizeze suferința, să treacă dincolo de umilințe și de moartea care îl înconjoară și să privească viața și oamenii din jur în mod senin, cu înțelepciunea primară de a lua totul de la început și cu luciditatea actului liber asumat, chiar dacă în mod instinctiv.

După moartea mamei, băie­țelul de patru ani e dus peste munți, la ferma unde va munci și va mânca bătaie până la optsprezece ani. Schilodit în urma bătăilor, va fi lucrător forestier în Alpii Austrieci. Se mulțumește cu o palmă de pământ pe care să o poată munci singur, să nu aibă nevoie nici măcar de animale, și cu un șopron în care să doarmă. E zilier pentru toate sezoanele și ocaziile. Până când va ajunge în Caucaz, pe front, de unde va trece în lagărul de muncă al rușilor, unde va sta opt ani. Și asta după ce scăpase cu viață dintr-o ava­lanșă care o omorâse pe Marie, singura femeie din viața sa. Va reveni din lagăr în satul total schimbat, tehnologizat și va prefera să trăiască izolat, într-o anexă a școlii, încercând să stea cât mai departe de agitația oamenilor și să se bucure de frumusețea simplă a vieții, câștigându-și traiul prin diverse munci, dintre care cea preferată va fi cea de însoțitor al turiștilor prin munți.

E de admirat coerența universului său interior

Odată cu această viață derulată prin fața ochilor noștri se petrec și marile evenimente istorice, dar în fundal. O întreagă lume se schimbă de mai multe ori din temelii, doar Egger rămâne chinuit și mulțumit. Muntele e brăzdat de electricitate, de teleferic, de pârtii, e animat de turiști. Oamenii locului îmbătrânesc și mor în jurul lui, satul se schimbă, apar televizoarele și Egger, cel care nu ieșise dintre văi decât pentru a merge pe front și nu cunoștea restul lumii decât din poveștile pe care i le citea Marie, vede la televizor primii pași pe lună.

O viață de om mi-a amintit de Stoner – romanul din 1965 al lui John William, care a fost descoperit ca roman-capodoperă abia în 2013, când nume mari precum Ian McEwan, Bret Easton Ellis sau Tom Hanks și-au exprimat păreri superlative. Eroii ambelor romane fac parte din categoria anonimilor care își urmează un drum al lor, tăcut și anevoios. Dacă Stoner era îndrăgostit de artă, Egger e îndrăgostit de simplitatea vieții în natură. În ochii celorlalți, cei doi par indiferenți, pasivi, resem­nați, înfrânți de viață. Dar ei știu că dacă au strict ce le trebuie, au totul. Contează felul în care se uită către viață, nu rolul pe care îl au în ea. De aici înțelepciunea acceptării lui Egger: „Era pe lume de atâta amar de vreme! Și văzuse cum se schimbă lumea, cum pare să se-nvârtă mai repede cu fiecare an, și se simțea ca o relicvă dintr-o epocă de mult îngropată, o buruiană cu spini care, atât cât mai putea, se întindea după soare“. Victoria sa e proporțională cu măsura în care reușește să nu-și atrofieze simțurile, în special simțul realității.

E de admirat coerența universului său interior, căci Egger – spre deosebire de eroul lui Knut Hamsun din Foamea, de exemplu – alege să nu coboare din viață în vreun soi de subrealitate sau să devină creație fantasmatică a avatarurilor conștiinței de sine. Rămâne în spațiul normalității de gândire și de simțire. Zona mar­ginalității și a dramelor trăite nu este pentru el și o zonă a eșecului. Nu se zvârcolește prin tenebrele minții și ale sufletului. Nu rătă­cește, nu bâjbâie.

Moartea este o prezență firească încă de la începutul romanului

Simplitatea și frumusețea morală a unui astfel de om sunt izbitoare, mai ales dacă suntem obișnuiți cu personaje care despică firul în patru. Își apără cu îndărătnicie liniștea puținului, respinge lamentările, în ciuda singurătății, a dizabilităților, a tragediilor trăite. Rămâne mulțumit. Și tenace în a ocupa în lumea absurd de agitată un loc de care să fie mulțumit. Își cunoaște, intuitiv, posibilitățile, limitele, nevoile și nu are nici o așteptare de la altcineva. Vorbește foarte puțin, căci nu vrea atenție, tăcerea sa fiind în sine un spectacol: „În realitate, părerile și indignările sătenilor îl lăsau mai degrabă rece. Pentru ei, nu era decât un bătrân care trăia într-o gaură-n pământ, vorbea singur, iar dimineața se lăsa pe vine ca să se spele pe marginea unui pârâu rece ca gheața“.

Victoriile sale în fața celor­lalți sunt discrete, subtile: „Uneori se simțea singur acolo sus, dar nu-și privea singurătatea ca pe un neajuns. N-avea pe nimeni, dar avea tot ce-i trebuia, iar asta-i era destul“. Trăiește neomenește de singur, dar nu are vreo clipă sen­zația de înfrângere sau de vlăguire nevrotică.

Deși moartea este o pre­zență firească încă de la începutul romanului, ba chiar personificată în Femeia Rece, prezentă și la începutul cărții, dar mai ales la final, întâlnirea decisivă cu aceas­ta stă tot sub semnul răbdării împăcate: „Se înduioșă gândindu-se la piciorul lui, la lemnul ăsta putrezit care-l purtase atâta vreme prin lume. În același timp, nu mai știa dacă acesta încă era un gând sau dacă începuse să viseze. Auzi un sunet, foarte aproape de ureche. Un susur lin, ca și cum ar fi vorbit cineva cu un copil mic. «S-a făcut târziu», se auzi el spunând și i se păru că propriile-i vorbe plutiră câteva clipe în fața lui, ca apoi să explodeze în lumina micii luni din fereastră. Simți o durere vie în piept și văzu cum bustul i se înclină încet în față, iar capul îi cade cu obrazul pe masă. Își auzi inima. Și ascultă liniștea care urmă după ce inima încetă să-i mai bată. Aș­teptă răbdător următoarea bătaie. Iar când bătaia nu mai veni, renunță și muri“.

Pe cât de traumatizante sunt evenimentele și pe cât de tragică e viața personajului, pe atât de senin și de cald e scrisă povestea. O viață de om place și convinge prin absența tonului excesiv, a patetismului, a teoretizărilor, a zorzoanelor calofile sau a balastului narativ, strategie care pune și mai bine în lumină straturile profunde ale protagonistului. E multă tandrețe în cartea asta în care conștiința personajului central nu problematizează lumea, nu pune întrebări inutile, ci o simplifică, păstrându-și sinele limpede, amintindu-ne de Michael K., eroul lui J.M. Cotezee, altă ființă de hârtie care a reușit să se sustragă nivelării și să trăiască așa cum a simțit că i se po­trivește.

Robert Seethaler, O viață de om, traducere din limba germană de Andrei Anastasescu, Polirom, 2019

Articol apărut în revista „Suplimentul de cultură” nr. 636, 2019