O viață de om inactual

Născut în 1966 la Viena, Robert Seethaler – scriitor, regizor și actor – trăiește în prezent la Berlin și este unul dintre cei mai apreciați scriitori de limba germană, mai ales datorită celui de-al patrulea roman al său – O viață de om, pe care l-a publicat în 2014 și care a fost nominalizat la Man Booker International Prize 2016 și International Dublin Literary Award 2017.

Romanul a avut parte de aprecierea cititorilor nu grație vreunei forme șocante de inedit, ci datorită stilului și psihologiei „perimate“ a personajului central, un om simplu, un marginal care, fără să-și propună în mod conștient, reușește ca preț de-o viață de om să poarte cu el o neclintită ordine pe fundalul haosului schimbător prin care trece omenirea. Romanul este cu atât mai atașant, cu cât scriitura este una detașată, iar frazele sunt simple și calme.

Eroul e un marginal, ființă aparent insignifiantă, ușor de zdrobit sub roțile zimțate ale istoriei. Andreas Egger este un copil din flori ce rămâne orfan de ma­mă la patru ani și pe care viața îl supune unor probe din ce în ce mai dure, dar care rămâne deschis frumuseții, și fidel principiilor sale. Și reușește, prin forța sen­­timentelor și a atitudinilor, să-și exorcizeze suferința, să treacă dincolo de umilințe și de moartea care îl înconjoară și să privească viața și oamenii din jur în mod senin, cu înțelepciunea primară de a lua totul de la început și cu luciditatea actului liber asumat, chiar dacă în mod instinctiv.

După moartea mamei, băie­țelul de patru ani e dus peste munți, la ferma unde va munci și va mânca bătaie până la optsprezece ani. Schilodit în urma bătăilor, va fi lucrător forestier în Alpii Austrieci. Se mulțumește cu o palmă de pământ pe care să o poată munci singur, să nu aibă nevoie nici măcar de animale, și cu un șopron în care să doarmă. E zilier pentru toate sezoanele și ocaziile. Până când va ajunge în Caucaz, pe front, de unde va trece în lagărul de muncă al rușilor, unde va sta opt ani. Și asta după ce scăpase cu viață dintr-o ava­lanșă care o omorâse pe Marie, singura femeie din viața sa. Va reveni din lagăr în satul total schimbat, tehnologizat și va prefera să trăiască izolat, într-o anexă a școlii, încercând să stea cât mai departe de agitația oamenilor și să se bucure de frumusețea simplă a vieții, câștigându-și traiul prin diverse munci, dintre care cea preferată va fi cea de însoțitor al turiștilor prin munți.

E de admirat coerența universului său interior

Odată cu această viață derulată prin fața ochilor noștri se petrec și marile evenimente istorice, dar în fundal. O întreagă lume se schimbă de mai multe ori din temelii, doar Egger rămâne chinuit și mulțumit. Muntele e brăzdat de electricitate, de teleferic, de pârtii, e animat de turiști. Oamenii locului îmbătrânesc și mor în jurul lui, satul se schimbă, apar televizoarele și Egger, cel care nu ieșise dintre văi decât pentru a merge pe front și nu cunoștea restul lumii decât din poveștile pe care i le citea Marie, vede la televizor primii pași pe lună.

O viață de om mi-a amintit de Stoner – romanul din 1965 al lui John William, care a fost descoperit ca roman-capodoperă abia în 2013, când nume mari precum Ian McEwan, Bret Easton Ellis sau Tom Hanks și-au exprimat păreri superlative. Eroii ambelor romane fac parte din categoria anonimilor care își urmează un drum al lor, tăcut și anevoios. Dacă Stoner era îndrăgostit de artă, Egger e îndrăgostit de simplitatea vieții în natură. În ochii celorlalți, cei doi par indiferenți, pasivi, resem­nați, înfrânți de viață. Dar ei știu că dacă au strict ce le trebuie, au totul. Contează felul în care se uită către viață, nu rolul pe care îl au în ea. De aici înțelepciunea acceptării lui Egger: „Era pe lume de atâta amar de vreme! Și văzuse cum se schimbă lumea, cum pare să se-nvârtă mai repede cu fiecare an, și se simțea ca o relicvă dintr-o epocă de mult îngropată, o buruiană cu spini care, atât cât mai putea, se întindea după soare“. Victoria sa e proporțională cu măsura în care reușește să nu-și atrofieze simțurile, în special simțul realității.

E de admirat coerența universului său interior, căci Egger – spre deosebire de eroul lui Knut Hamsun din Foamea, de exemplu – alege să nu coboare din viață în vreun soi de subrealitate sau să devină creație fantasmatică a avatarurilor conștiinței de sine. Rămâne în spațiul normalității de gândire și de simțire. Zona mar­ginalității și a dramelor trăite nu este pentru el și o zonă a eșecului. Nu se zvârcolește prin tenebrele minții și ale sufletului. Nu rătă­cește, nu bâjbâie.

Moartea este o prezență firească încă de la începutul romanului

Simplitatea și frumusețea morală a unui astfel de om sunt izbitoare, mai ales dacă suntem obișnuiți cu personaje care despică firul în patru. Își apără cu îndărătnicie liniștea puținului, respinge lamentările, în ciuda singurătății, a dizabilităților, a tragediilor trăite. Rămâne mulțumit. Și tenace în a ocupa în lumea absurd de agitată un loc de care să fie mulțumit. Își cunoaște, intuitiv, posibilitățile, limitele, nevoile și nu are nici o așteptare de la altcineva. Vorbește foarte puțin, căci nu vrea atenție, tăcerea sa fiind în sine un spectacol: „În realitate, părerile și indignările sătenilor îl lăsau mai degrabă rece. Pentru ei, nu era decât un bătrân care trăia într-o gaură-n pământ, vorbea singur, iar dimineața se lăsa pe vine ca să se spele pe marginea unui pârâu rece ca gheața“.

Victoriile sale în fața celor­lalți sunt discrete, subtile: „Uneori se simțea singur acolo sus, dar nu-și privea singurătatea ca pe un neajuns. N-avea pe nimeni, dar avea tot ce-i trebuia, iar asta-i era destul“. Trăiește neomenește de singur, dar nu are vreo clipă sen­zația de înfrângere sau de vlăguire nevrotică.

Deși moartea este o pre­zență firească încă de la începutul romanului, ba chiar personificată în Femeia Rece, prezentă și la începutul cărții, dar mai ales la final, întâlnirea decisivă cu aceas­ta stă tot sub semnul răbdării împăcate: „Se înduioșă gândindu-se la piciorul lui, la lemnul ăsta putrezit care-l purtase atâta vreme prin lume. În același timp, nu mai știa dacă acesta încă era un gând sau dacă începuse să viseze. Auzi un sunet, foarte aproape de ureche. Un susur lin, ca și cum ar fi vorbit cineva cu un copil mic. «S-a făcut târziu», se auzi el spunând și i se păru că propriile-i vorbe plutiră câteva clipe în fața lui, ca apoi să explodeze în lumina micii luni din fereastră. Simți o durere vie în piept și văzu cum bustul i se înclină încet în față, iar capul îi cade cu obrazul pe masă. Își auzi inima. Și ascultă liniștea care urmă după ce inima încetă să-i mai bată. Aș­teptă răbdător următoarea bătaie. Iar când bătaia nu mai veni, renunță și muri“.

Pe cât de traumatizante sunt evenimentele și pe cât de tragică e viața personajului, pe atât de senin și de cald e scrisă povestea. O viață de om place și convinge prin absența tonului excesiv, a patetismului, a teoretizărilor, a zorzoanelor calofile sau a balastului narativ, strategie care pune și mai bine în lumină straturile profunde ale protagonistului. E multă tandrețe în cartea asta în care conștiința personajului central nu problematizează lumea, nu pune întrebări inutile, ci o simplifică, păstrându-și sinele limpede, amintindu-ne de Michael K., eroul lui J.M. Cotezee, altă ființă de hârtie care a reușit să se sustragă nivelării și să trăiască așa cum a simțit că i se po­trivește.

Robert Seethaler, O viață de om, traducere din limba germană de Andrei Anastasescu, Polirom, 2019

Articol apărut în revista „Suplimentul de cultură” nr. 636, 2019