Aparent încremenit psihologic și social, îi seamănă până la un punct lui Bartleby. Funcționează în planul carierei, altfel preferând să se abțină. Cel puțin aparent. Stoner pare liniar în indiferența lui, o victimă a propriei slăbiciuni. De fapt, Stoner face mai degrabă parte din rândul eroilor discreți, îndrăgostiți de artă, atât de dragi și lui Vargas Llosa, acei „eroi” anonimi care prin atitudinea lor resping și denunță superficialitatea și impostura ce se lăfăie în aparențele strălucitoare și zgomotoase. Acei anonimi care își urmează un drum al lor, tăcut și anevoios. În acest sens, erou este cel care își cunoaște și își apără identitatea.
Băiat crescut la o fermă, trimis de părinți la colegiu să studieze agronomia, este sedus de un sonet al lui Shakespeare despre ale cărui semnificații nu poate spune nimic. E un soi de revelație subconștientă pe care o are, legată de înțelegerea literaturii și a vieții totodată. Din acest moment nu se mai poate desprinde de literatură: „era conștient că în interiorul lui se producea o continuă schimbare; și conștient fiind de asta, ieșea din sine și pătrundea în lumea care îl cuprindea și pe el, și atunci știa că poemul lui Milton pe care îl citea sau eseul lui Bacon sau piesa lui Ben Jonson transformau lumea despre care vorbeau, o transformau pentru că depindeau de ea”.
Prin literatură învață să-și identifice propriile rațiuni, devine conștient de el însuși și nu mai poate lăsa viața negândită. Acum este momentul în care își asumă schimbarea cursului propriei existențe, „părăsind” idealul pe care părinții îl clădiseră pentru el, ca singurul posibil. Va deveni student meticulos la litere, va urma, la sugestia altora, doctoratul, tot la sugestia altora își va începe cariera universitară unde, cred ceilalți, se va plafona. Va refuza însă înrolarea pe front, negăsind în el convingeri patriotice, așa cum, la un moment dat, va refuza și un post de conducere în universitate, nevăzând rostul, cum, la fel de bine, în momente cheie, Stoner nu se va da în lături de la a reacționa public și a sancționa nedreptatea. În ochii unora, eroul nu pare a face nimic, lasă războaiele să treacă pe lângă el, nu luptă pentru relația cu propria fiică, nu luptă pentru iubire, nu face nimic pentru a ieși ori a schimba căsnicia de coșmar, la Universitate nu se opune suficient celui care, devenindu-i șef, îl umilește și îl persecută fără încetare, până în momentul pensionării. Pare indiferent, pasiv, lipsit de reacție. Un ratat.
Doar că aceasta este o iluzie provocată de lipsa spectaculosului, a ostentației. La suprafață viața sa pare monotonă, el pare un resemnat, un învins plămădit din inhibiții, compromisuri, renunțări, tăceri, acceptări. Nimic eroic în sensul comun al termenului nu îl însuflețește, căci nu are nimic de demonstrat ori de justificat în ochii lumii. E un foarte bun profesor, dar pentru ceilalși e prea puțin. Însă în intimitatea sa și nu doar, Stoner e un om care își rămâne fidel. În asta își găsește salvarea. Străduindu-se să înțeleagă literatura, el evoluează de fapt în înțelegerea propriului sine. Ceea ce contează este felul în care se uită către viață, nu rolul pe care îl joacă pe scena ei. În ochii celorlați e un timid, un profesor de literatură care dincolo de cărți nu trăiește, căci, în general, nu creează senzație. Când relația sa cu asistenta mai tânără ajunge la urechile celorlalți, toți se miră. Se miră și trec mai departe, născând legnde. Doar șeful se va împiedica și îi va plăti polițe mai vechi.
Tristețea lui Stoner este „neamericană”, este tristețea omului interior, care se rupe din vâltoarea zădărniciei exterioare spectaculoase. Nu fără a da, totuși, replică. Cea mai spectaculoasă scenă în acest sens se petrece când, în loc să participe la o ședință, pare a uita și își vede în continuare de curs. Vor veni după el: „Cei patru bărbați, în frunte cu președintele Universității, un bărbat înalt și greoi, cu piept impunător și rumen la față, au pășit în sală și s-au postat ca un pluton în dreptul catedrei. Președintele s-a încruntat și și-a dres glasul cu zgomot. Fără să se oprească o clipă din traducere, Stoner și-a ridicat ochii și a recitat senin următorul vers către președintele Universității și anturajul său: «Afară, afară, gali ticăloși și cruzi»”. Și nu este singura lui replică de acest gen. La fel de subtil, anulează războiul pornit de soția sa (la jignirile isterice ale acesteia răspunde cu un respect politicos, insuportabil de calm), ori i se opune șefului răzbunător, folosind chiar armele acestuia, propriul curs.
Victoriile sale în fața celorlalți sunt însă discrete, subtile, iar el le privește „mereu amuzat și disprețuitor, ca pe un triumf al plictisului și al indiferenței”.
Arma sa este aparenta detașare. Aproape tot ce face pare a fi făcut automat, fără plăcere și fără chin. Își duce zilele părând un om impasibil. Sfâșiat în fond. Revolta sa e una umilă, născută din conștiința limitelor în care se zbate: „Găsea o plăcere macabră și ironică în gândul că învățătura pe care reușise să o acumuleze, atâta câtă era, îl condusese la următoarea înțelegere: că pe termen lung, toate lucrurile, chiar și învățătura care făcuse posibilă această înțelegere, sunt goale și inutile și în final se reduc la un vid pe care, orice-ar face, nu-l pot schimba”.
Dintre toți cei care îl înconjoară, însă, el este singurul care trăiește cu adevărat iubirea, la 43 de ani. O trăiește pentru scurt timp, dar cu intensitate, în ciuda conștiinței finitudinii acesteia. Nu e un învins din cauza lipsei de voință, a fricii, a neputinței. Doar că știe că, dacă și-ar pierde amândoi locurile de muncă și ar pleca departe, s-ar anihila, ar deveni alții și prin urmare… nimic. Așa măcar, renunțând, sunt și știu cine sunt. Perspectiva lui asupra iubirii este aceea a omului care a înțeles, în roman găsindu-se multe astfel de fragmente care își prelungesc ecourile în cititori: „Când era extrem de tânăr, Stoner credea că iubirea e o stare absolută a fiinţei, la care, dacă ai noroc, poţi accede; la maturitate, ajunsese la concluzia că iubirea e paradisul unei religii mincinoase, spre care omul ar trebui să privească cu neîncredere amuzată, cu dispreţul blând al celui care a încercat-o pe pielea lui şi cu nostalgie jenată. Ajuns la mijlocul vieţii, a început să înţeleagă că nu e o stare absolută, dar nici o iluzie; o vedea ca pe o devenire cât se poate de omenească, o stare inventată şi modificată clipă de clipă şi zi de zi prin voinţă, prin inteligenţă şi cu inima”.
Stoner cunoaște prin iubire încrederea, sentimentul cald și omenesc de a te încredința celuilalt, revelația că viața minții și viața sufletului nu sunt potrivnice, ba din contră, se amplifică reciproc. Cunoaște și plăcerea visului, dar: „Era un adevăr nerostit pe care îl știau amândoi, acela că posibilitățile pe care și le închipuiau și le construiau erau gesturi de iubire și o sărbătoare a clipei pe care o trăiau împreună”. Iubirea lor este până în ultimul moment un dans al vieții pe trupul morții. Știu că aparțin lumii, dar se prefac pentru o vreme, că nu: „Dorință și cunoaștere, a spus o dată Katherine. Asta-i tot de fapt, nu?”.
Ajuns în pragul morții, va răsfrânge înțelegerea asupra sa și va vedea în dăruirea iubirii miezul întregii sale vieți: „Nu era o pasiune a minții, nici a cărnii; mai curând o forță care le cuprindea pe amândouă, ca și cum n-ar fi fost altceva decât substanța din care e făcută iubirea, însăși esența ei. Fie că era vorba de o femeie sau de un poem, spunea simplu: Uite-mă! Trăiesc! […] L-a fulgerat sentimentul propriei identități și i-a simțit forța. Era din nou el și nici nu mai avea vreo îndoială cine fusese”.
Revolta lui Stoner e mocnită, dureroasă, tenacitatea sa manifestându-se în încercările de a se construi pe sine și de a deveni conștient de el însuși, de locul său în lume, de posibilitățile și de limitele actelor sale. Stoner este, pentru că știe cine este. Așa cum îi intuise destinul unul dintre foarte puținii prieteni pe care îi are, e prea slab și prea puternic în același timp. Și nu are unde să se ducă în lumea asta.
John Williams, Stoner, Traducere din limba engleză de Ariadna Ponta, Polirom 2014
No comments:
Post a Comment