Scrisori către Vera a fost nu doar una dintre cele mai
cumpărate cărți de la Gaudeamusul din 2016, ci și cartea pentru care, în cadrul aceluiași
târg, traducătoarea Veronica D. Niculescu (aflată la a opta traducere
din Nabokov) a câștigat premiul „Antoaneta Ralian” pentru traducere din limba
engleză în limba română, juriul fiind format din Denisa Comănescu și Ion Bogdan
Lefter. Ediția Penguin a volumui Letters to Vera (texte traduse din limba rusă
și editate de Olga Voronina și Brian Boyd) a apărut în 2014, an în care a
început și munca de traducere în limba română.
Ca și Originalul Laurei (publicat în 2009, deși Nabokov își
dorise ca manuscrisul să fie distrus), publicarea scrisorilor a fost o decizie
controversată și e bine de spus că selectarea scrisorilor sau a fragmentelor de
scrisori publicate a fost asigurată chiar de Vera și de Dmitri, fiul lui Nabokov,
care a murit însă înainte de publicarea scrisorilor. Volumul este însoțit de o
consistentă prefață semnată de Brian Boyd, cel mai mare nabokovian, scrisorile
fiind aranjate și adnotate tot de acesta, o muncă făcută cu pasiune și grijă
extremă, așa cum este și traducerea în limba română.
Cele mai multe scrisori datează din anii 1923-1939, când cei
doi au stat separați pentru perioade mai lungi de timp, mai ales din cauza
problemelor de sănătate ale Verei. Astfel, între 2 iunie și 19 iunie 1926, când
aceasta se află în sanatoriu, Nabokov îi trimite nu mai puțin de 50 de
scrisori. Distanța dintre ei este provocată și de problemele politice provocate
regimul politic din Rusia și de nazism, plecarea din Rusia în Germania fiind
urmată de un alt exil, de căutarea unui refugiu în Franța, impus de evreitatea
Verei.
Scrisorile acoperă peste peste 700 de pagini și peste 50 de
ani din viața celor doi, din 1923 (prima poezie pe care Nabokov i-o scrie
Verei) până în 1976. Scrisorile scrise de Nabokov (nu sunt cuprinse în volum și
scrisorile Verei) oferă cititorilor nu una, ci două povești de iubire: iubirea
lui Nabokov pentru Vera, dar și iubirea acestuia pentru literatură, cele două
neputând fi nicidecum separate. Vera i-a fost nu doar soție, ci și cea mai atentă
cititoare, omul care a susținut, de aproape sau de departe, tot ce a însemnat
munca acestuia. Nevoia de scris se întrepătrunde cu nevoia de Vera. Vera i-a
fost centrul lumii, iar el și-a asumat asta pe de-a-ntregul, cu bucurie și cu
recunoștință:
„Da, am nevoie de tine, basmul meu. Fiindcă tu eşti singura
cu care pot să vorbesc despre nuanţa unui nor, despre cîntecul unui gînd – şi
despre cum, cînd am ieşit astăzi la muncă şi am privit în faţă o floarea
soarelui înaltă, ea mi-a zîmbit din toate seminţele”.
„Ai intrat în viaţa mea – nu cum se vine în vizită (ştii,
„fără să-ţi scoţi pălăria“), ci cum vii într-o împărăţie unde toate rîurile au
aşteptat reflexia ta, toate drumurile, paşii tăi. Soarta a vrut să-şi îndrepte
greşeala – de parcă mi-ar fi cerut iertare pentru toate greşelile sale din
urmă. Astfel încît, cum te-aş putea eu lăsa, basmul meu, soarele meu? Vezi,
dacă te-aş iubi mai puţin, atunci ar trebui să plec. Dar aşa – nu are sens. Şi
nici să mor nu vreau. Există două feluri de „fie ce-o fi“. Involuntar şi
deliberat. Iartă-mă – dar eu mă ghidez după cel de-al doilea. Şi nu-mi poţi
răpi încrederea în ceea ce mă tem să gîndesc – ar fi fost o fericire atît de
mare… Şi uite altă codiţă. Da: o lentoare demodată a vorbirii, simplitate oţelită… Şi astfel, ardoarea mai puternică a inimii: oţel, incandenscent prin zbor…”.
Surprinde în aceste scrisori dependența lui Nabokov de tot
ce înseamnă Vera, nevoia de a-i simți prezența în oricare dintre ipostazele
vieții sale, chiar nevoia de control din partea ei. Observă Brian Boyd:
„povestea ei editînd, bătînd la maşină, şofînd, predînd, corespondînd şi
negociind pentru el a devenit parte din legenda lui Nabokov”; „Vera îşi făcuse
soţul să-i promită că îi va trimite un raport zilnic – ce mînca, cu ce se
îmbrăca, ce făcea –, iar Vladimir s-a supus cu loialitate. Nicicînd nu vom mai avea
o asemenea redare neîntreruptă, de zi cu zi, a reacţiei lui faţă de lumea în
care trăia”.
Cel mai des, Nabokov va fi nemulțumit că Vera îi scrie prea
rar. Se pare că el i-a trimis de cinci ori mai multe scrisori. Ce visează, ce
mânâncă, ce citește, ce și cum scrie, cu cine se întâlnește, detalii ale
plimbărilor sale, filme văzute la cinema, partidele de tenis, starea vremii,
probleme financiare, detalii ale contractelor de publicare a cărților, senzații
venite din contactul cu natura din jur – configurează uimitoare
scrisori-jurnal, în care toate capătă mai mult sens când sunt trimise către
Vera. Și se amestecă frumos:
„Acum e nouă şi zece, mă duc la culcare curînd. S-a oprit
ploaia, dar – dacă judec după bălţile din curte – nu o să pot juca tenis nici
mîine. E extrem de plictisitor. Pisoiaşul meu, astăzi m-am hotărît să te sărut
din nou. Bursa de valori a fost uluitor de liniştită în ultima vreme. Există
vreo cerere de oale de vreun fel prin Schwarzwald? Scrie, Pisoiaşule. Nu
credeam că o să-mi scrii aşa de rar. Noapte bună, Pisoiaşule”.
Vraja dintre ei începuse la un bal mascat, în 1923, ce a
simțit Nabokov dincolo de masca Verei fermecându-l definitiv. În cel mai greu
an din viața lor (1937), când Nabokov va avea o relație cu altă femeie,
încrederea, senzația de a fi „acasă” lângă Vera îi va ține alături:
„Ştii, nu am avut niciodată încredere în nimeni aşa cum am
în tine. În tot ceea ce este fermecat există un element de încredere”.
Cu siguranță, scrisorile lui Nabokov sunt unele dintre cele
mai frumoase din istoria literaturii, iar Vera e posibil să fie una dintre cele
mai alintate femei. Nabokov își începe scrisorile cu surprinzătoare
dezmierdări, cu nume de alint năstrușnice: „zgrunțurel”, „smocușor”, „pisoiaș”,
„vrăbiuța mea”, „țânțărelule”, „tufișelule”, „sconculeț”, „șoareşcelemeu”
„bufniţimea mea”… În plus au o colecție de jucării, de prichindei: Spectacoluț,
Smocuț…
Poezii, desene, fotografii, rebusuri întregesc lumea
nabokoviană răsfrântă în aceste scrisori care deschid multe uși nu doar către
omul Vladimir Nabokov, ci și către cărțile sale pe care cititorii le vor simți
poate mai aprope sau pe care le vor (re)citi într-o altă lumină.
„Încîntarea mea, iubirea mea, viaţa mea, nu pricep nimic:
cum poţi să nu fii cu mine? Sînt atît de infinit de obişnuit să fiu cu tine,
încît acum mă simt pierdut şi pustiu: fără tine, sufletul meu. Îmi transformi
viaţa în ceva luminos, uluitor, irizat – tu adaugi o scînteiere de fericire
peste toate –mereu diferit: uneori poţi fi de un roz fumuriu, pufoasă, alteori
întunecată, înaripată – şi nu ştiu cînd îţi iubesc mai mult ochii – cînd sînt
deschişi sau închişi”.
Autor: Dana Pîrvan
Scrisori către Vera,
Vladimir Nabokov, traducere din limba engleză şi note de Veronica D. Niculescu,
Polirom 2016
(articol apărut inițial pe Bookaholic.ro)
No comments:
Post a Comment