Nevoia de poveste

 

                Scrise sau citite, poveștile care te trag de mânecă înspre viață, având ferestrele larg deschise către viul omenesc, sunt departe de a oferi doar plăcerea lecturii.

                De cele mai multe ori, ele se ivesc dintr-un deficit de existență, așa-zisa lor gratuitate umplând spărturile de viață în care locuim. Astfel că este imposibil să nu simți cum în ele ard deseori nemulțumiri și dorințe sau cum respiră, mai mult sau mai puțin ritmat, refuzul resemnării, nevoia de compensare, de libertate. Povestea înțeleasă își are dimensiunea ei soteriologică. Devine remediu temporar al vieții, luare în răspăr a limitelor acesteia, condiție a libertății umane, măsură a adevărului, a vitalului în lupta cu inerția, dibuire și reflectare a unei realități bine ascunse în ființa noastră și cale către liniștea ce ar trebui să urmeze aflării și acceptării unor adevăruri. Povestea poate aduce cu ea diminuarea traumelor existenței, atenuarea dezechilibrelor. Poate fi privită drept cale către întregul lăuntric al omului, alcătuit deopotrivă din logic și irațional, din realitate și din vis. Ori posibilitate de a pătrunde în tărâmuri existențiale confuze, pentru a oferi înțelegere. Luare în posesie a propriului sine pierdut, luptă împotriva gravitației durerii. Aflare a unei coerențe, fie ea și a întâmplării.

         Unele povești îți amintesc că totul ar putea depinde de puterea de a ști să te bucuri, de a ști să refuzi, să renunți, de a-ți asuma ceea ce simți că merită trăit, de a ști că fericirea ține în primul rând de întinderea și de adâncimea apelor lăuntrice, că uneori devine autentică doar pe spații restrânse, chiar dacă de neînțeles pentru toți ceilalți. Sunt povești care îți fac poftă să devii tu însuți propria poveste și să îți dorești să ai lângă tine pe cineva care să te citească, să te scoată din mulțime și să te reînvie cuvânt cu cuvânt. Să te facă să exiști. Apărându-ți povestea, îți aperi și șansa la fericire.

         Alte poveștile sunt încursiuni în noi înșine, diminuându-ne ipostaza de „asediați” ai vieții. Sunt interogare a esenței propriei ființe, decantare a unei atitudini de a merge prin lume cu sau fără „ciulini după noi”. Replică la ceva sau la întreaga lume, căci știu să se răsucescă în esența vieții, încălzindu-ne pe interior și ajutându-ne să luptăm cu rigidizarea din propriul suflet sau din sufletul celorlalți. Astfel, povestea devine o măsură a umanului sau posibilitate de reumanizare. Nu e viață care imită viața, ci chiar ieșire din acest tip de viață.

          Nu puțini scriitori au așezat în centrul cărților, explicit sau implicit, tocmai această putere a poveștilor ce pot întoarce sinele îmbogățit cu lumea în care se pierduse, pot transforma închiderile în noi deschideri. Sau pot recrea ființele dragi sub formă de poveste. Povești ce  te ajută uneori să înțelegi că viața merită efortul viețuirii pe care îl susțin uneori chiar ele, generând atitudini autoprotective sau umanizând naufragiul.