Sebastian a fost unul dintre foarte puţinii prieteni pe care Camil Petrescu a reuşit să şi-i ţină aproape, căci mai toți s-au transformat, rând pe rând, în parteneri de polemici. Extrem de numeroşi, de altfel, pentru cel care s-a dovedit un intelectual straniu și un om cu vocaţia nemulţumirii, un incomod abrupt, înfruntând nu numai filozofii cu care s-a tot luat la trântă, ci şi „vecinii de viaţă”, printr-un discurs nu de puţine ori agonal. Poate că doar Arghezi i-ar putea face concurenţă lui Camil Petrescu la statutul de outsider în spaţiul culturii noastre. Ursuz, irascibil, certat cu toată lumea şi izolat de toţi, deoarece orgoliul său exacerbat şi deloc disimulat (amintind de Macedonski) avea darul de a isca imediat antipatii, Camil Petrescu a fost perceput ca o prezenţă incomodă printre confraţii de generaţie.
Așa cum observa Anton Adămuț (în capitolul „Sub zodia nereuşitei – încercare incompletă de portret”, din vol. Şi filosofia lui Camil Petrescu, Editura Timpul, Iaşi, 2007), lui Camil Petrescu i-a plăcut să ofere drama refuzului, răsplătit fiind cu drama refuzatului. Ideea sinuciderii l-a urmărit o vreme, dar a renunțat, autosugestionându-se în maniera-i inconfundabilă: „Trebuie să mă port ca un stăpân și să nu mă intereseze părerea celorlalți. […] un măcelar nu cere despre el părerea boului pe care-l taie. Deci n-am nevoie de stima bunilor mei vecini de viață”. Doar că nu poate trăi fără atenția acestora și îi provoacă permanent. Nici umor care să-l salveze nu a avut. Considerându-se de cele mai multe ori nedreptăţit şi boicotat, a avut faima, după cum observa Ralea, de a face parte din categoria celor care nu se pot defini decât contra cuiva, singurătatea însemnând anulare. Şi a tot făcut schimb de antipatii, şi s-a tot definit contra lui Lovinescu, G. Călinescu, Eliade, Noica, Ralea, Toma Vlădescu, Eugen Ionescu, Petre Ţuţea, Victor Eftimiu etc., aceştia definindu-l, la rândul lor, într-o manieră deloc flatantă. „Vreau să am ultimul cuvânt chiar și, mai ales, față de mine însumi” – era una dintre frazele preferate ale lui Camil Petrescu…
Dacă, aşa cum reiese din scrisori şi din articolele publicate, Sebastian l-a idealizat pe scriitor, omul Camil Petrescu (a cărui imagine cu toate nuanţele ei apare în jurnalul său) i-a adus multe dezamăgiri, fără ca asta să-l împiedice pe Sebastian să-i rămână un prieten statornic şi treaz, poate cel mai răbdător şi înţelegător.
Deşi înscrisă pe o traiectorie sinuoasă, previzibilă dacă se ţine cont de personalitatea contradictorie a lui Camil Petrescu, amestec de delicateţe şi violenţă (în caietul său cu note zilnice, îşi motiva violenţa ca pe o expresie a unui fond de delicateţe neînţeleasă, ultragiată, respinsă, nebănuită, o expresie a unui spirit traumatizat), prietenia cu Mihail Sebastian a fost una de „rară forţă şi longevitate în capricioasa lume literară”. O prietenie „omenească, prea omenească”, dar mai ales o veritabilă „prietenie literară”, aşa cum avea s-o descrie Camil Petrescu, atunci când şi-o va asuma public, într-un articol din 1933, intitulat chiar „Mihail Sebastian sau despre prietenia literară”.
Aflându-se în situaţia delicată de a scrie unul despre celălalt (Sebastian despre Patul lui Procust, Camil despre Femei) în acelaşi număr al României literare, Camil Petrescu (membru cu drepturi depline în zodia suspiciunii) ţine să înlăture orice bănuială de interese josnice, vorbind despre frumuseţea acestei prietenii „strict literare”, care, însă nu implică nicio concesie, ci doar sinceritate. Că, din acest punct de vedere, între cei doi lucrurile stăteau întocmai o dovedesc şi circumstanţele receptării volumului Fragmente dintr-un carnet găsit. Cartea nu s-a dovedit pe gustul „maiestrului”, dar Sebastian i-a acceptat senin părerea şi refuzul acestuia de a a scrie o cronică a fost primit ca un gest prietenesc. Mai mult, Sebastian chiar îi prevăzuse reacţia, după cum reiese şi din dedicaţia de pe volumul rămas în biblioteca lui Camil Petrescu: „Lui Camil Petrescu, aceste pagini care, în bună logică, nu trebuie să-i placă, dar pentru scuza cărora va vorbi admiraţia şi dragostea ce i-o poartă perpetuu Mihail Sebastian. 29 aprilie 1932”.
Prevăzător, Camil Petrescu face, ca din treacăt, observaţia că e capital să-ţi faci prieteni care să nu oblige la compromisuri, recunoscându-şi şi motivându-şi apropierea de Sebastian: „Căci e o prietenie strict literară, de oameni care au crezut în scris, care au încercat disoluţia tuturor îndoielilor, şi au căutat dezlegări cu trudă comună, această participare din aceeaşi esenţialitate de artă, care dăinuie fără şovăire, de aproape şase ani, de când un tânăr licean a bătut la uşa cetăţii literare. […] În definitiv nu o tarabă de brânzeturi ne-a adunat şi ne ţine laolaltă de atâta vreme şi nici încântare reciprocă pentru presupuse avantaje fizice, fireşte. E o prietenie strict literară care urmează soarta comuniunii noastre în năzuinţe şi nu e activitatea literară aceea care se subordonează cine ştie căror relaţii de restaurant sau joc de biliard. […] Căci afinităţile elective nu sunt probabil o formulă goală”.
Iată că veşnicul nemulţumit C. Petrescu nu a crezut doar în personalitatea sa, aşa cum scria în notele sale zilnice („eu nu am crezut în «talentul» nimănui… Nu cred decât în personalitatea mea”).
Aflat la Paris în 1930, Sebastian era copleşit de personalitatea scriitorului. De aici, îi scrie constant lui Camil Petrescu (unul dintre puţinii oameni din ţară cu care alege să păstreze legătura), împărtăşindu-i cu generozitate evenimentele ale sejurului său, dar şi gânduri dintre cele mai intime, mereu temător că prietenul şi maestrul său ar putea fi supărat din cauza întârzierii unor scrisori. Cu atât mai mult cu cât Sebastian trimitea mai multe epistole decât primea, situaţie care îl nelinişteşte şi de aici bucuria primirii unei scrisori de la Camil Petrescu:
„Ieri am avut o zi bună: bani, veşti din ţară şi – în sfârşit – scrisoarea dtale. Era singura uitare care mă necăjea. Căci întâmplător sau intenţionat, am întrerupt cu vremea legăturile cu amicii şi cunoscuţii mei din ţară. Nu le scriam, nu-mi scriau. Aveam un fel de bucurie copilăroasă de a-mi stabili mai puternic depărtarea. Voiam să fiu la Paris şi atât. Voiam să lipsesc din România, dar să lipsesc în toată regula. Dar urma dumitale nu voiam s-o pierd. E greu să-ţi spun – şi poate nici nu e util – cât de mult m-am obişnuit cu prezenţa dumitale. Să-ţi comunic sau sa aflu o veste despre ce citeşti sau ce lucrezi devenise pentru mine un lucru necesar. Observaţiile dumitale precise, judecăţile de ultimă instanţă, simpatiile şi antipatiile dumitale mă instruiau. Juste sau nu, aveau întotdeauna un accent scuturător, după care te recunoşteam. Nu pot fi niciodată insistent în legăturile mele de prietenie. Dar dtale trebuie să-ţi spun că faptul de a te fi cunoscut e capital în existenţa mea. Nu scriu o pagină de literatură, nu şterg un cuvânt şi nu adaug vreunul, fară să mă gândesc: «asta i-ar plăcea, asta nu i-ar plăcea lui Camil Petrescu»”.
Oriunde l-au purtat drumurile sale – la Paris, Balcic, Corcova – Mihail Sebastian i-a trimis mereu scrisori lui Camil Petrescu. Şi de fiecare dată îl ruga pe Camil să-i răspundă. Scrisori calde, afectuoase, cele mai multe lungi, trădând un Sebastian nerăbdător să-i destăinuie grijile, bucuriile, impresiile de călătorie, planurile literare, dezamăgirile, entuziasmele, dar şi scrisori grijulii, în care îşi „ceartă” maestrul pentru risipirile sale:
„Nu accept deprimarea dumitale. Şi vreau să o cred – ca totdeauna – trecătoare. Dar îngăduie-mi să-ţi spun că dta eşti în bună parte vinovat de tot ce se întâmplă. Ai dus şi duci, cum bine spui, «ridicule şi mici lupte intestine». La ce? Pentru cine? E vreo utilitate în faptul de a denunţa un imbecil, de a scutura o falsă glorie literară sau de a pune la locul lui un polemist capşist? Schimbă asta ceva din simplele dtale adevăruri personale, adaugă poate ceva vieţii dtale interioare, care singură preţuieşte pentru că singură e creatoare? Nu cred. Să presupunem că «luptele dtale intestine» ar avea un rezultat practic imediat. Să presupunem că denunţul dtale îl elimină pe Tita Bobeş din critica dramatică, pe Cezar Petrescu din literatură şi pe Mihai D. Ralea din filozofie! Ei şi? Crezi că toate izbânzile astea la un loc şi alte o sută în plus valorează cât faptul de a fi scris Actul veneţian?”.
Însemnările din Jurnal, însă, ne lasă să pătrundem şi în spatele aparentei frumuseţi gratuite a „prieteniei literare”, descoperind şi un alt strat al acestei relaţii. În ciuda evidentului numitor comun, prietenia a cunoscut şi momente tensionate, disensiuni mocnite, provocate de situări surprinzătoare. Numele lui Camil este unul dintre cele mai des menţionate în Jurnal, fie că e vorba de mesele luate împreună la Capşa, Corso, Continental sau la Mogoşoaia, fie de călătorii la Sinaia, Predeal sau Câmpulung, fie de discuţii (când relaxant-amuzante, când discret-încordate) pe care le au cu diverse prilejuri. Imaginea lui Camil din Jurnal lasă cititorului o altă impresie decât cea din scrisori, o impresie apăsătoare, chiar dezagreabilă: aceea a unui om egolatru şi versatil, dispus să-şi pună interesele imediate mai presus decât prietenii. Sebastian acceptă înţelegător şi îl iartă fără prea mari eforturi:
„Dejun la «Corso», cu Camil, care mă chemase să revedem împreună Teze şi antiteze – despre care, înainte de a le publica, are o sumă de îndoieli şi ezitări. Amuzantă intrare în materie, printr-o declaraţie de admiraţie la adresa mea. […] Nu pot primi fără oarecare duioşie tactica atât de facilă, şi mereu aceeaşi, a admiraţiei lui totdeauna oportună. Dar îi păstrez neclintită vechea mea afecţiune. Micile lui «chestii» mă amuză totdeauna, nu mă indignează niciodată. Şi e sigur că e un tip remarcabil. Am recitit articole de-ale lui din 1922, 1924. Sunt uluitoare prin precizie, prin ton, prin stil”.
După o discuţie de la Capşa destul de neplăcută pentru Sebastian, în timpul căreia Camil Petrescu emite opinii cu tentă antisemită (prin afirmaţii de genul: antifasciştii ar trebui trimişi direct la închisoare, evreii se amestecă în lucruri care nu-i privesc, imperialismul evreilor este totuna cu comunismul), Sebastian are puterea de a face abstracţie de ele, chiar dacă tonul este unul amar şi situaţia în sine oferă măsura atmosferei generale din ţară: „Spune asta Camil Petrescu. Camil Petrescu este una dintre cele mai frumoase inteligenţe din România. Camil Petrescu este una dintre cele mai delicate sensibilităţi din România. Cum ar putea România să trăiască vreodată o revoluţie?”.
După o altă discuţie în care Camil se apreciază singur ca fiind singurul scriitor din acea perioadă capabil să dea un roman mare, Sebastian notează în Jurnal: „Mi-e imposibil să-mi explic candoarea lui – este aşa de inteligent – şi totuşi atât de profund naiv”.
În februarie 1939, după ce Camil a fost numit director la Teatrul Naţional, cei doi iau masa împreună, Sebastian notând sec în jurnal: „Mă tem de ce va face. Aş vrea să reuşească – e una din puţinele şanse mari care i se oferă”.
Deşi notaţia din Jurnal e scurtă, Sebastian scrie un articol admirativ în Viaţa Românească despre această numire. Translarea convingerilor din planul privat în cel public suferă modificări esenţiale. Temerea lui Sebastian nu mai ajunge la cititori. În stilul său specific, Sebastian caută în text o „structură de personalitate”, o „structură de existenţă” în care îşi proiectează şi propria-i fiinţă. Astfel, aceasta numire este mai mult decât un eveniment teatral, căci îi găseşte are un sens mai grav şi mai profund, contrazicând ideea aceptată cvasiunanim că fără a-ţi pleca spinarea şi fără a recurge la menajamente, nu poţi atinge nimic în ţara asta. Apreciază verticalitatea lui Camil şi rezistenţa acestuia în faţa adversităţilor şi imposturilor coalizate, având ca singură armă scrisul său, fără concursul presei şi fără adeziunea marelui public. Sebastian se arată impresionat că în ciuda lipsei de popularitate şi-a câştigat în spaţiul cultural o autoritate de necontestat, consecinţă a lipsei de concesii, iar numirea are în special un sens moral, fiind văzută de Sebastian ca o justă a concluzie a unei atitudini. Sebastian vede în această „victorie” a lui Camil una dintre puţinele obţinute cu mijloace care să nu fie străine de cultura, de aceea semnificaţiile acestei numiri depăşesc domeniul teatrului, fiind „victoria unei activităţi intelectuale care nu s-a trădat niciodată pe sine”…
La câteva luni de la acest articol, mai precis în septembrie, când se dezlănţuise războiul, Camil Petrescu îşi manifestă dorinţa de a pleca de la Teatrul Naţional pentru a lua conducerea operaţiilor tehnice de apărare antiaeriană, convins că doar el poate salva ţara de la un dezastru. Iată ce notează Sebastian în Jurnal, cu detaşare comprehensivă, dar şi cu umor relativizant, pe marginea acestor noi, dar deja previzibile şi, într-o oarecare măsură amuzante „camilisme”: „Îl ascult şi nu ştiu ce atitudine să iau. Uneori mă tem să nu izbucnesc în râs. Alteori mă întreb, cu o subită îngrijorare, dacă omul ăsta nu e nebun. Şi rămâne, în sfârşit – peste toate astea – posibilitatea, mai amuzantă decât toate, să aibă dreptate…”.
Acest episod – în care Camil Petrescu îşi manifestă dorinţa de a pleca pe front, având pretenţia că doar el şi Carol (şi, de fapt, nici acesta, va considera mai tarziu) pot conduce la victorie trupele – este relatat şi de Camil în jurnalul său: „Sebastian s-a speriat moale… Radu Cioculescu, la afirmaţia mea faţă de Sebastian că aş vrea să mi se încredinţeze conducerea apărării pasive, mi-a spus «să-mi fac injecţiile»”.
Contrariat va fi Sebastian şi atunci când prietenul său îi va împărtăşi liniştit dezamăgirea că nu va primi şi el o casă confiscată de la evrei. Nu este singura dată când Camil s-a dovedit insensibil la drama evreilor şi mai ales la drama lui Sebastian, nu la modul general, ci chiar în discuţiile cu acesta. Atunci când Camil se plânge că va fi afectat de inflaţie, Sebastian îi răspunde că el nu va fi, deoarece nu are bani. Tot ce are de spus Camil este: „De!”. În plus, e de acord şi să li se interzică evreilor profesiunea de ziarişti. Nici plecarea trenului cu deportaţi nu are mai multe şanse de a-l impresiona pe Camil. La un moment dat, Sebastian îl simte temându-se ca prietenul evreu să nu-i ceară vreun ajutor care să-l „compromită”. Însemnarea din Jurnal, din 1941 – „Camil e ultimul om căruia m-aş adresa într-un moment greu” – denotă, nu lipsa de încredere, aşa cum ar putea lăsa impresia, ci, grija, grija profund omenească a lui Sebastian de a-şi proteja prietenul. Scurtele comentarii care însoţesc înregistrarea unor astfel de reacţii ale lui Camil Petrescu sau adeziunea acestuia la diverse curente de idei sunt scurte, tonul e măsurat, ironia destul de blândă. Nu găsim explozii de indignare şi nici impulsul de a se răzbuna în vreun fel.
E incontestabil că Mihail Sebastian a fost animat de o disponibilitate admirativă impresionantă, evidentă şi în zona sensibilă a evaluării creaţiei literare a lui Camil Petrescu. Ipostazele mai puţin încurajatoare ale scriitorului încătuşat în propriu-i eu, incapabil de compasiune faţă de ceilalţi, se topesc în faţa admiraţiei pe care o resimte Sebastian faţă de arta scriitorului.
(Articol apărut inițial pe Bookaholic)
No comments:
Post a Comment