EMIL BRUMARU - CÂNTEC DE TOAMNĂ

 

Blând clătinat pe marile cântare

 În toamna asta fără de folos,

 Nemaiiubind, cu actele pierdute,

 Eu, care nu mai știu să scriu frumos,

 

Şi-mi clipocesc în suflet untdelemnuri

Stoarse secret și surde bulioane,

Renunț; copilăros de ce să caut

Mingi chiflicite putred prin burlane?

 

Și cărei vidme dulci i-aș mai trimite

Plicuri lipite cu albuş de ou?

Brumele-și pun în pieptul meu urechea.

Lămpi moi se surpă c-un suav ecou...

Frumusețea privirii e frumusețea lumii

http://suplimentuldecultura.ro/33802/frumusetea-privirii-e-frumusetea-lumii

 Mustața lui Dalí și alte culori este una dintre cele mai bizare și mai frumoase cărți apă­rute anul acesta. Sub­intitulat „picto­roman“, volumul are pe co­per­tă numele pictorului Felix Aftene și al prozatorului Lucian Dan Teodorovici.

Ceea ce surprinde inițial este relația inedită dintre cele două arte, de data aceasta tablourile neavând rolul de a ilustra textele, ci de a le inspira. Așadar, la începutul acestei cărți nu a fost cuvântul, ci imaginea, culoarea, iar Lucian Dan Teodorovici a narativizat splendid cele șaisprezece tablouri create de Felix Aftene, pictoromanul dovedindu-se un fermecător duet rafinat, ludic, fantastic.

Pentru cei care nu sunt fa­miliarizați cu arta artistului ie­șean, ar prinde bine de știut că Felix Aftene este unul dintre cei mai valoroși artiști vizuali din România, aprecierea valorii sale depășind granițele României.

De-a lungul timpului a ilustrat mai multe cărți de proză și poezie, iar lucrările sale figurează pe mai multe coperți ale unor volume apărute la Editura Polirom. Așadar nu este pentru prima data când artistul plastic face ca operele sale să intre în dialog cu literatura, nu cu mult timp în urmă Felix Aftene realizând și ilustra­țiile pentru volumul Infernala comedie al lui Emil Brumaru. Au­to­portretul, colivia ca spațiu privilegiat al in­teriorității, al incursiunii în sine, albastrul cobalt cu frumusețea sa ireală, animalele fantastice care amintesc de fiin­țele imaginare a lui Borges, îmblânzitorii, măști­le – sunt doar o parte dintre elementele care îi individualizează arta despre care mărturisea: „Lucrările mele sunt ca o carte în care descriu o lume, o lume imaginară, iar despre imaginar se poate vorbi foarte mult. Din punctul meu de vedere, imaginarul este foarte important, e chiar mai important decât realitatea. Și nu numai pentru mine, ci pentru orice artist. Vin aici în atelier, tocmai pentru a decola în această lume imaginară a mea“.

Artistul și adevărul imagi­na­ției sale, frumusețea unei priviri ce scoate lumea din cenușiul văzutului și al înțelesului la îndemână fac din cele șaisprezece ca­pitole ale romanului o lectură savuroasă. Expresivitatea, culorile și simbolistica picturilor lui Felix Aftene sunt potențate prin literatura lui Lucian Dan Teodorovici, o scriitură care mustește de fantezie debordantă, de aso­ciații surprinzătoare, de umor subtil și ironie fină, de jocuri multietajate, de metafore și parabole. Și asta face ca duetul celor doi să se transforme într-o „feerie“ după cum o numea în Prefață Bogdan Crețu, pentru care pariul acestei cărți este „ca tabloul și narațiunea să alcătuiască o unică realitate, un discurs coerent, același, în care nu se mai pot distinge coduri diferite, care se pun în valoare prin puterea propriei lumini“.

 

Autoironie calină

 

Un pariu câștigat, spre satisfacția celor care îl vor însoți pe artist în aventura năstrușnicelor sale întâlniri magice pictate și povestite. Fiecare povestire începe cu câte un tablou semnat de Felix Aftene a cărui transpunere în poveste e greu de intuit, tocmai de aceea sunt surprinzătoare și fascinante textele pe care le ivește din aceste imagini Lucian Dan Teodorovici. Albastrul, una dintre culorile preferate ale pictorului (pe balconul său din Iași tronează o înaripată pisică albastră, o himeră) se re­găsește în mai toate tablourile, cel mai adesea în coroana de lauri ce înnobilează capul artistului. Mus­tața lui Dalí și laitmotivul privirii lipsite de conveniențe sunt alte elemente de recurență: „Totuși, pentru că în mod cert v-ați întrebat de ce artistul se bărbierea într-un ciob de oglindă, în loc s-o facă într-o oglindă întreagă, trebuie să mărturisesc un lucru pe care-l știe toată lumea: artiștii nu se privesc nicicând în oglinzi întregi, căci pentru ei lumea nu poate fi vreodată întreagă, altfel cu siguranță n-ar fi artiști. Lumea e făcută din cioburi, pe care ei le adună și le transformă. C-așa sunt artiștii, nimeni nu-i poate înțe­lege vreodată, însă asta e deja o a doua altă poveste, după cea despre Munch“. Autoironia calină îl ajută pe cititor să se simtă confortabil în noua lume: „Dar vă arătam mai sus cum stă treaba cu artiștii: nimeni nu-i înțelege, iar ei înșiși se înțeleg mai mult decât toți, dar mai puțin decât nimeni“.

O privire suprarealistă ce se întoarce mereu către sine, un spațiu invizibil, un cap care se deșurubează, un timp fluid, o memorie lichidă, care se scurge după bunul plac, o jumătate de infinit colorat – iată doar câteva dintre instrumentele inefabile cu care artistului călător colindă lumea sau se lasă colindat de ea, în căutarea înțelesurilor smulse din neînțelesuri.

O primă întâlnire în propriul atelier este cu un canar, mai precis cu o cănăriță, pe care în virtutea obișnuințelor o crede canar, atrăgându-și eticheta de misogin. Odată depășit impasul confuziei, neobișnuita vizită îi oferă prilej cititorului să se întâlnească ba cu o melodie spaniolă, ba cu galbenul lui Goya și cu pictura lui Greuze, dar mai ales să ia parte la dis­cuțiile despre anormalitatea normală a artiștilor. Apoi o întâlnire cu un corb ateu e prilej de întâlnire cu van Gogh, cu Picasso, cu Edgar Allen Poe, cu Gioconda, cu Pollock și ocazia de a discuta despre credința în Dumnezeu, înțele­sul neînțelesurilor putând fi acesta: „Mă gândesc că, uneori, e mai important să crezi în cre­dința în Dumnezeu decât în Dumnezeu însuși“. După care, în chip firesc, gândurile omenești alunecă spre o ciorbă de burtă cu ardei iute.

 

Prilej de a savura o copleșitoare frumusețe

 

Un fluture plânge pentru că nu-și mai suportă ochii mici prin care privește lumea. Iar artistul care își poate deșuruba capul, se poate lipsi și de un ochi preț de o oră. Prin ochiul artistului, chiar și pentru un fluture, viața e vis, dar unul adevărat. Aflat pe o plajă din Insulele Solomon, artistul meditează la necesitățile naturii uma­ne, bineînțeles cu laurii albaștri la locul lor: „Când nu atingi sau nu ești atins, când pielea îți este suspendată în nimic, nimic nu-i mai întristător decât acest nimic înconjurător“. Și va fi salvat de pașii micuți, tropăinzi ale unei colonii de furnici care împânzesc pielea primitoare a artistului. Va primi de la ele, în semn de recunoștință pentru lumea din piele de artist ce le fusese returnată, umbra lăsată de poveștile unei vieți de furnică, iar „umbrele, atunci când sunt oferite în semn de recu­noș­tință, reușesc destul de ușor să treacă dincolo de piele, să treacă dincolo de carne, să treacă dincolo de oase, să ajungă până la gânduri. Și să le pirograveze pe acestea în toate nuanțele de culori inventate vreodată de oameni, de furnici sau de un întreg univers“.

Toate întâlnirile de poveste ale artistului îi oferă cititorului prilej de a savura o copleșitoare frumusețe, din jobenul artistului care știe să se privească pe sine, dar și lumea (în cioburi de oglindă, fără a o acoperi cu propriul chip), ivindu-se mereu făpturi de minune și povești cu tâlc, jucăușe. Privirea în oglindă, prin ochii unui artist, oferă nebănuite reflexii ale lumii, asocierea culorilor și a cuvintelor născând în­țelesuri infidele lumii opac-cenușii în care cu greu mai vedem minunile.

Mustața lui Dalí și alte culori ne propune o lectură înnoitoare, „lunatică“ a lumii. O lume care ni se dezvăluie infinit de frumoasă, dacă o privim deschis, inocent, lu­dic, ironic și în același timp adânc, prin ochii unui pictor și ai unui prozator, ambii niște dirijori de­săvârșiți ai privirii lor și ai privirii noastre.

 

Felix Aftene, Lucian Dan Teodo­rovici, Mustața lui Dalí și alte culori. Pictoroman, prefață de Bogdan Crețu, Polirom, 2020

Sjón - 1918, gripă spaniolă, cinematograf, homosexualitate și un adolescent orfan

 

Cu romanele Vulpea albastră și Din pântecul balenei, scriitorul islandez Sjón și-a câștigat deja mulți cititori și în România. Recent, a fost tradusă de către Ovio Olaru o altă carte  - Mánasteinn. Băiatul care n-a existat niciodată. Sjón a publicat acest scurt roman în 2013, cea mai mare parte a acțiunii fiind plasată în Islanda, în toamna anului 1918. Gripa spaniolă, homosexualitatea și cinematograful sunt cele trei mari teme ale romanului, pe care Sjón reușește să le aducă laolaltă, grație marginalității unui personaj.

Așadar, este perioada imediat următoare Primului Război Mondial, când Islanda se va confrunta cu gripa spaniolă, dar în prim-plan trece viața băiatului de șaisprezece ani, orfan, locuind într-o mansardă cu o străbunică. E homosexual și este pasionat de filmele care rulează la cinematograf. Abandonase școala, iar privirea asupra realității are drept filtru viața din filme. Prin ele își face educația, ele îi permit să vadă mai mult și altfel decât ceilalți:

„Dar ar fi nedrept să spunem că băiatul pierde vremea degeaba pe trotuarul din fața hotelului El se distrează analizând viața din jur cu o atenție dobândită din vizionarea a cel puțin cinci sute de filme, unde fiecare expresie, fiecare gest, fiecare privire și fiecare postură sunt încărcate de sensuri și indicii asupra vieții interioare și intenţiilor personajelor, fie ele bune sau rele. Da, citeşte comportamentul tuturor oamenilor ca într-o carte deschisă - cum se poartă în grupuri restrânse sau largi, relația lor cu orice lucru imaginabil, mişcările lor în tot felul de locuri, pe stradă, la țară sau la oraş - căci jocul exagerat și rudimentar al actorilor a făcut ca toate astea să i se sedimenteze mai bine în minte”.

 Confruntat cu moartea care face ravagii în comunitatea sa, datorită filmelor își va păstra și în această situație o atitudine detașată, care îl va ajuta să salveze multe vieți.

Apariția gripei spaniole și descoperirea homosexualității băiatului îi permit autorului să ofere instantanee cu concepțiile comunității islandeze asupra homosexualității, dar cel mai mult surprind perspectivele limitate, adesea hilare, pe care le au islandezii acelei vremi asupra cinematografului, filmele fiind privite drept periculoase pentru moralitatea oamenilor, sursă de hrănit perversiunea. Și evident, loc de contaminare cu gripa spaniolă. E bine de precizat că felul în care se conturează în carte viziunea islandezilor față de cinematograf și homosexualitate are în spate o temeinică muncă de documentare, Sjón citind multe articole din presa vremii.

La fiecare pagină se simte empatia puternică pe care o are Sjón  pentru eroul său, pentru marginalitatea pe care i-o conferă nonconformismul, mania pentru filme și imaginația sa bogată, ceea ce îi permite autorului să introducă în roman și secvențe de natură suprarealistă, povestea începând chiar cu un poem fantastic scris de Robert Desnos. Pe care vă invit să îl descoperiți. Și nu doar pe acesta, ci și finalul surpinzător, plasat în 1929, dar și parfumul unei eșarfe roșii, ori tainele imaginilor și fotografiilor din volum.

 

Sjón, Mánasteinn. Băiatul care n-a existat niciodată, Traducere din limba islandeză și note de Ovio Olaru, Polirom, 2020

György Dragomán – proze scurte intense și subtile

 

György Dragomán (Gheorghe Dragoman) este unul dintre cei mai apre­ciați scriitori maghiari contemporani. S-a născut în 1973, în România, la Tîrgu-Mureș, mutându-se cu familia în Ungaria, chiar înainte de Revoluție, în 1988. După romanul cu un succes impresionant – Regele alb (publicat în 1995, tradus în aproxi­ma­tiv 30 de limbi), în 2014 scriitorul maghiar a pu­blicat un alt roman – Rugul, în care temati­zează, dintr-o altă perspec­tivă, tot comunismul românesc. Cele două romane au fost traduse la Editura Polirom și recent, la aceeași editură, i-a fost publicat un volum de proză scurtă, Ildikó Gábos-Foarță transpu­nând și de data aceasta literatura lui Dragomán într-o română expresivă.

Ca și în cazul romanului Rugul, prima senzația pe care mi-au provocat-o prozele scurte din volumul Corul leilor a fost aceea de lectură hipnotizantă. Proza lui Dragomán are o forță extraordinară, te surprinde prin intensitatea imaginilor și prin subtilitatea reflecției, prin adâncimea oglindirii. Toate întâmplările și imaginile sunt interiorizate, intens-poetice.

Cele treizeci de proze scurte din acest volum au fost scrise de-a lungul mai multor ani, vreo treisprezece, relațiile de familie și de cuplu fiind explorate din variate unghiuri. Muzica este unul dintre nevăzutele fire unificatoare. Tema muzicală, mărturisea autorul, a fost inspirată de camera sa de lucru, mai exact de căștile în care asculta muzică în timp ce își scria romanele.

 

Adevărul nemijlocit și spiritul critic sunt încă posibile

 

În toate aceste proze regăsim o poezie dură, o poezie încordată, care mie îmi amintește de proza Hertei Müller. Imagini senzorial-metaforice dezvăluie înțelesuri și neînțelesuri sufletești, textele fiind concentrate și șlefuite cu o precizie uimitoare. Intensitatea surdă a interiorității este una apăsătoare, eliberându-și ecourile în cercuri concentrice.

În Arcușul de fier, prima pro­ză din volum, un tată își for­țează băiețelul să cânte la vioară, ame­nințarea și înfricoșarea fiindu-i armele. Băiatul primește tortura cu seninătate, convins că Tatăl, scris cu majusculă, îi vrea binele: „Când sunt obosit într-un asemenea hal, încât nu mai sunt în stare să cânt, ieșim în curte, Tata mă ajută să mă așez în ligheanul pe care l-a montat în locul găleții, la capătul lanțului de la fântână, apoi mă coboară în adânc până jos de tot, până când aproape că ating suprafața apei cu tălpile, asta pentru ca răcoarea fântânii să-mi dea noi puteri. Acolo jos e cel mai greu să cânți, pentru că în jurul meu e numai ecou și clipoceală, de zici că-i furtună, lanțul se leagănă, dar eu continui să cânt, mă las pe spate, cu trupul întins paralel cu apa, așa cum m-a în­vățat Tata, lăsând ca răceala jilavă să-mi răcorească ceafa, apoi mă uit în sus, la pata de cer albastră și mică […]. După ce Tata mă scoate din fântână, mă întreabă dacă am văzut stelele, mă gândesc la cerul albastru și-i spun că da, atunci Tata îmi zâm­bește, dinții-i scânteiază în lumină de parcă ar fi din aur, își vâră degetele-i strâmbe in părul meu, apoi îmi zice că-i bine, e foarte bine, atunci sută la sută n-o să fie nici un bai“.

Cu melodia Cry me a river în fundal, contemplăm spectacolul vieții unei femei, din adolescență, de la iubirea ca aspirație, până la operația de cancer, trecând prin cele mai importante evenimente sufletești ale acesteia, tristețea imensă a melodiei fiind ritmul vieții sale, dar și suportul sufletesc.

Privirea mai mult sau mai puțin candidă a unui copil asigură unora dintre prozele volumului un farmec aparte. Perspectiva inocent-lucidă asupra lumii nu este o noutate în literatura lui György Dragomán. Regele alb are ca protagonist un băiețel de 11-12 ani care trăiește în plin comunism ceaușist (1970-1980), iar Rugul are în centru o adolescentă ce resimte consecințele tragice ale aceluiași comunism în primii ani de după Revoluție. Felul în care privesc copiii lumea nu este contaminat de prejudecăți, alături de înțelegerea rațională așezându-se și intuiția esenței aparentului insignifiant sau pur și simplu înregistrarea unor detalii care prind un sens mai profund abia în mintea cititorului. Este o vârstă la care uimirea, revelația, adevărul nemijlocit și spiritul critic sunt încă posibile, și tocmai aceasta este perspectiva prin care György Dragomán își ține cititorii foarte aproape în proze precum Drăcovenii, Karcsika, O, brad frumos, Fotoliul cu urechi etc.

 

Fiecare proză este o bomboană de ciocolată

 

În Skanderberg, Paris, femeia despuiată un băiețel își privește bunicul în diverse ipostaze. Pe el, dar și pe bărbatul care îi face masaj, amuzându-l pe băiat cu câte o partidă de skanderberg. După o vre­me, îl reîntâlnește pe stradă:

„Mă opresc, mă uit la geamantane, de când nu mai veniți, pe bunicu’ îl doare tot mai rău spatele, îi zic. Ambrus bácsi se uită la mi­ne, dă din cap, transmite-i salutări din partea mea, zice el.

Dau din cap, gata să plec, dar Ambrus bácsi întinde brusc mâ­na, mă ia de după ceafă, mă trage spre el, știi, băiete, îi bai mare, campionul de la abator a fost învins, îmi șoptește, băutura mi-a pus capac, îmi șoptește, berea, vinul și palinca. Tu să nu bei niciodată. Promite-mi că n-o să bei niciodată! Acum nu mai șoptește, o zice cu voce tare în timp ce-mi ține capul între mâini, promite-mi, zice iar.

Îi promit. Ambrus bácsi îmi dă drumul, bagă mâna în buzunar, scoate o gumă de mestecat, mi-o întinde. Gumă, zice, bătân­du-mă pe spate. Dau din cap, îi mulțumesc. Ambrus bácsi nu mai e atent la mine. Mă răsucesc pe călcâie și plec.

Staniolul lamelei de gumă de mestecat și-a pierdut complet luciul în buzunarul lui Ambrus bácsi, e și complet uscată, se face așchii în timp ce o mestec. Are iz de faină, dar e dulce. Întorc capul, Ambrus bácsi șade picior peste picior pe geamantanul mai mare, abia atunci observ că e desculț, are tălpile complet negre“.

Într-o altă povestire, o harfă eoliană cântă în surdină, în timp ce, pe o bancă, într-un parc, un bărbat divorțat trebuie să plătească drept preț pentru niște bomboane de ciocolată împărtăși­rea unui secret. Și asta unei fetițe care colecționează secrete, tocmai pentru că la vârsta de șase ani vânduse securității secretele oamenilor, în schimbul ciocolatei. În fața bomboanelor învelite elegant în negru, ies la suprafață, în doar câteva pagini, și cleptomania bărbatului, și violența familială, și direcția în care hotărăște bărbatul să-și îndrepte viața.

Și s-ar putea spune că fiecare proză a lui György Dragomán este precum o bomboană fină de ciocolată – unică, învelită cu eleganță, ascunzând un miez multistratificat, cu arome intense și schimbătoare.

 

György Dragomán, Corul leilor, traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarță, Editura Polirom, 2020

http://suplimentuldecultura.ro/33642/gyorgy-dragoman-proze-scurte-intense-si-subtile

Teodora Coman

la munte a nins deja, stratul se vede pe vârfurile depărtate ale Făgărașilor.

în oraș, temperatura n-a fost suficient de scăzută pentru depunere,

fulgii s-au dezintegrat pe drum

ca intențiile repetate, mereu în picaj, ale celor singuri

din nerăbdarea de-a realiza contactul cu prima suprafață întâlnită în cale.

da, așa a nins: ca exersarea ratată a unei apropieri

sau mai degrabă ca o nouă încercare prin care mintea a încercat să influențeze corpul

pentru ca eu să devin un om mai bun.

azi-noapte a căzut un meteorit în Suedia și, pentru câteva secunde, noaptea a devenit zi:

cine profită de surplusul ăsta de lumină

în afară de învingători, care și-o adjudecă abuziv?

ce devine deșertul când se-ntâmplă să ningă din senin?

fapt divers? accident? simplu breaking news?

ce mai poți face în fața unei șanse asimilate doar de sol,

nu de oameni,

suspicioși cu tot ce li se oferă în mod inexplicabil

și gratuit?

 

Foto Dana Pîrvan

Delta ospățului

       

         O mâncare gustoasă, savurată pe îndelete și mai ales la masă cu prieteni (musai convivi cu spirit la purtător!) rămâne una dintre plăcerile simple și vitale ale vieții. Mai ales într-o zi ori o perioadă grea. Și mai ales când ritmul vieții face ca cel mai adesea să mâncăm singuri și pe fugă. În tăcere, mestecând din mers, fără poveștile care fac din statul la masă un act de cultură, nu unul de supraviețuire. Se pare că apariția limbajului și a focului a avut la origine relația intensă, chiar cosmică a oamenilor cu hrana.  De aceea, la întrebarea „Ce mai înseamnă azi să fii uman?” aș putea răspunde că și să acorzi timp și prețuire unei mese ieșite din sfera industrialului. 

        

        Călătoriile au însemnat mereu și bucuria de a descoperi bucătăria altor ținuturi, de aceea când hoinăresc prin lume mă așez la masă cu  o singură dorință: să mănânc ce nu am mai mâncat. 

        În această toamnă am ajuns pentru prima dată în Delta Dunării. Nu mă dădeam în vânt după pește, dar nici intoleranță nu aveam, așa că proiecția asupra meselor din cele câteva zile pe care urma să le petrec acolo era mai degrabă neutră. Asta până la primul ospăț. Și când spun ospăț nu exagerez cu nimic. Nu chiar pantagruelic, dar lui Sadoveanu i-ar fi plăcut. Și așa, înghițitură cu înghițitură, am ajuns la concluzia că nicăieri în altă parte nu am mâncat mai bine și mai mult decât în Delta Dunării. Și că peștele chiar poate fi mai bun decât ceea că aveam eu pe lista preferințelor până atunci. Recunosc că mi-am depășit limitele, am putut mai mult decât credeam. Și nu m-am simțit vinovată că nu am rezistat ispitei. 

                                                                         

           Storceagul, omleta cu pește, racii proaspăt înroșiți, ciorba rusească de legume roșii, alături având în așteptare crutoane arămiu-crocante de pește, rasolul, plachia, icrele inedite  - au fost doar o parte dintre deliciile care mă fac și acum să înghit în sec și care mi-au procurat amintiri atât de savuroase. Cu atât mai mult cu cât în jurul lor s-a râs mult, ba chiar s-a și dansat.  

Claritate în secolul dezinformării și al epidemiei de stres – Yuval Noah Harari, „21 de lecții pentru secolul XXI”

 

Trăim vremuri în care schimbările sunt mai numeroase și mai rapide decât în oricare perioadă din istoria omenirii. Iar cantitatea de stres e proporțională cu schimbările. În plină „epidemie de stres” a societăților de azi, în miezul feluritelor campanii de dezinformare și distragere a atenției, Yuval Noah Harari – celebrul istoric și filosof israelian, binecunoscut prin volumele Sapiens. Scurtă istorie a omenirii (2014) și Homo Deus (2016), traduse în peste 50 de limbi, a publicat în 2018 volumul 21 de lecții pentru secolul XXI, în care își propune să ne ofere, înainte de toate, claritate asupra chestiunilor concrete din prezentul omenirii și asupra viitorului imediat.

Volumul pleacă de la premisa că, în general, nu suntem capabili să înțelegem lumea în care trăim și reușește să identifice problemele cheie cu care se confruntă azi omenirea, să investigheze cauze, să ofere interpretări inedite, să propună soluții, să lase deschise întrebări și posibilități. În concepția analistului israelian, claritatea este echivalentă cu puterea, de aceea esențială devine în acest volum identificarea forțelor majore care modelează societățile din întreaga lume, fără a neglija nivelul personal și găsirea unei baze etice solide într-o lume care scapă tot mai mult de sub controlul omului.

Cartea este structurată în cinci părți: „Provocarea tehnologică”, „Provocarea politică”, „Disperarea și speranța”, „Adevărul” și „Flexibilitatea”, problemele expandate fiind multe și, din păcate, nu mărunte: inteligența artificială, locurile de muncă, irelevanța crescândă a omului, naționalismul, dispariția libertății de a alege, de a lua decizii, dictaturile digitale, inegalitatea, comunitatea, facebook-ul, brexitul, viziunea lui Trump, amenințarea nucleară, provocarea ecologică, provocarea tehnologică, modificările genetice, colapsul biosferei, tonusul mental insuficient, algoritmii interconectați, religia, probleme de identitate, imigrația, rasismul, discriminarea culturală, terorismul, armele de distrugere în masă, războiul și prostia omenească, marșul nebuniei, smerenia, etica, Dumnezeu, secularismul, adevărul și post-adevărul, ignoranța, dreptatea, științifico-fantasticul, educația, sensul, industria credinței, meditația etc.

După destrămarea poveștii fasciste și a celei comuniste, Yuval Noah Harari consideră că singura poveste care mai susținea umanitatea – povestea liberală – este la capăt de drum. Oamenii se trezesc fără o poveste care să le mobilizeze energiile și să le ofere un sens. Unul nou, căci cel vechi nu mai există: „Trăim încă momentul nihilist al dezamăgirii și furiei, după ce oamenii și-au pierdut încrederea în vechile povești, dar înainte să fi îmbrățișat una nouă. Așadar, ce urmează? Primul pas este să ne potolim puțin cu profețiile apocaliptice și să înlocuim panica cu nedumerirea. Panica este o formă de hybris. Este generată de sentimentul arogant că știu încotro se îndreaptă lumea – în jos. Nedumerirea este mai umilă și, drept urmare, oferă o viziune mai clară. […] Oricărei povești care va încerca să atragă loialitatea omenirii îi va fi testată înainte de toate capacitatea de a face față celor două revoluții – cea din tehnologia informației și cea din biotehnologie. Dacă liberalismul, islamul sau o nouă credință va dori să modeleze lumea anului 2050, vor trebui nu numai să înțeleagă inteligența artificială, algoritmii Big Data și bioingineria, ci și să le încorporeze într-o nouă poveste cu sens”.

Întrebările ridicate în volum sunt dintre cele mai incomode. Oamenii flămânzi pot avea libertate? Ați votat vreodată în ceea ce privește internetul, cel care deține acum puterea? Care mai e locul omului în viața omului? În ce fel inteligența artificială ne ajută și în ce fel ne distruge? Mai contează nevoile fundamentale ale oamenilor, le este protejat statutul social și respectul de sine? Ce înseamnă „universal”? Ce mai înseamnă adevărul în epoca Google? Câtă democrație și egalitate mai poate exista în secolul dictaturilor digitale? De ce sunt datele atât de importante? Cine deține datele? Pregătesc școlile elevii pentru schimbare? Cât este de important echilibrul emoțional? Ce putere poate avea naționalismul în fața distrugerii nucleare? Există vreo soluție naționalistă la amenințarea ecologică? Ne ajută religiile să ne rezolvăm problemele? Să primești imigranți e o datorie sau o favoare? Ce înseamnă integrarea imigranților în cultura locală? Ce înseamnă intoleranța când e vorba de diferențele culturale? Poate reuși Europa să nu fie destabilizată de oamenii care nu îi împărtășesc valorile? Cum a ajuns terorismul (armă a unei părți marginale și slabe a omenirii) să domine politica globală? Cum putem face astfel încât națiunile, religiile și culturile să fie mai puțin realiste și mai modeste în ceea ce privește adevăratul lor loc în lume?

Fiecare pagină a eseurilor tematice deschide întrebări aspre legate de punctul în care a ajuns omenirea, de direcțiile care se întrevăd până în 2050. Scenariile imaginate de Yuval Noah Harari îi oferă cititorului perspective realiste, dar și unele greu de imaginat, deși nu imposibile. Cele mai multe dintre răspunsurile sale sunt nuanțate și convingătoare, dar există și afirmații cu care am putea să nu fim de acord. Nici nu este nevoie, căci odată provocările lansate și problema articulată, pe baza evidențelor, contează cel mai mult ca noi să ne găsim răspunsurile la nivel personal sau de comunitate, fie ea virtuală sau (mai ales) fizică, răspunsuri ce ar putea fi valabile, chiar dacă nu se suprapun opiniilor eseistului israelian.

„Oamenii seamănă cu alte animale domestice. Am crescut vaci docile care produc cantități enorme de lapte, dar care în alte privințe sunt net inferioare strămoșilor lor sălbatici. Sunt mai puțin agile, mai puțin curioase și mai puțin descurcărețe. Acum creăm oameni docili care produc un volum enorm de date și funcționează ca niște cipuri foarte eficiente într-un mecanism uriaș de procesare a datelor, dar aceste vaci de date nu maximizează nici pe departe potențialul uman. De fapt, habar nu avem care este întregul potențial al omului, deoarece știm atât de puțin despre mintea omenească.”

„Deși provocările nu au precedent, iar dezacordurile sunt profunde, omenirea poate face față dacă ne ținem temerile sub control și avem vederi puțin mai umile.”

„Diabetul și glicemiile ridicate ucid anual circa 3, 5 milioane de oameni, iar poluarea aerului cam șapte milioane. Așadar, de ce ne temem mai mult de terorism decât de zahăr și de ce guvernele pierd alegeri din cauza unor atacuri teroriste sporadice, dar nu și din pricina poluării cronice a aerului?”

Articol publicat inițial pe bookaholic.ro

---

Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI, traducere de Lucia Popovici, Editura Polirom, 2018

Delta Dunării - o lume albastră

 

        De câte ori m-am gândit la Delta Dunării, unde până în această toamnă încă nu ajunsesem, imaginația mi se colora în albastru. Acel albastru al apelor și al cerului care însemna pentru mine frumusețe, vitalitate și liniște în același timp. O simplitate rafinată, amintind de peisajele grecești sau de Maroc, rămânând totuși unică, a noastră, a românilor. 

            

            Tărâm aspru, prins între ape, Delta Dunării e locul în care se lăfăie liber ceea ce specialiștii au numit arhitectura fără arhitecți sau arhitectura fără pedigree. Stuful, pământul, lemnul și albastrul oferă ochiului plăceri intense, oglindind spiritualitatea unei comunități speciale.

            

            Albastrul lipovenesc al Deltei e ușor, luminos, are miros de vacanță, de soare, de apă și de tihnă. Ca în picturile lui Marc Chagall, unde albastrul era o lume a calmului și a iubirii, a plutirii și a bucuriei de a trăi.

         Până și Pasărea albastră a lui Chagall zboară prin Deltă întrupată în pescărușul albastru ce scânteiază dintre stufărișuri, când te aștepți mai puțin. Prea sprinten ca să-l fi prins eu într-o fotografie. Prins însă de Nichita Stănescu: 

Când obosit m-aplec peste ruine,

Acelaşi început îmi pare greu,

Tu pescăruş al zilelor senine

De ce nu-mi poţi zbura mereu ?

L-am întrebat, şi nu vrea să-mi răspundă,

Din nou am să aştept să plece norii,

Şi-l voi urma sau poate-l voi visa din umbră,

Pe-albastrul pescăruş ce va aduce zorii.

Apa nu este niciodată doar apă - Maja Lunde, „Istoria apelor”

 

De aproape un an trăim cu toții parcă într-un roman apocaliptic, care continuă să se scrie zi de zi. Viața tuturor a fost dată peste cap. Trăim pandemia cel puțin dramatic, mulți dintre noi chiar tragic, uitând că marile probleme ale omenirii nu au dispărut odată cu ea și în momentul în care se va sfârși ne vom confrunta cu ele probabil într-o formă mai gravă.

 Protejarea resurselor naturale ale planetei a fost și va rămâne motiv de îngrijorare majoră pentru viitorul omenirii, iar romanul Istoria apelor ne readuce în atenție importanța apei pe Pământ, în condițiile în care am conștientizat mai mult ca oricând în ce măsură depindem de grija celorlalți.

 „Toată viața este apă, toată viața a fost apă, pretutindeni unde m-am dus a existat apă. Apă care se revărsa din cer sub formă de ploaie, sau sub formă de zăpadă, alimentând micile râuri din munți, se așternea pe ghețar și se transforma în gheață, curgea în jos pe pantele abrupte ale munților, prefăcându-se în mii de pâraie mici, care se vărsau în râul Breio, formând în fața satului din fiord o suprafață lină, care devenea una cu oceanul dacă îl urmai înspre vest. Întreaga mea lume era apă. Pământul, munții, pășunile erau doar insule minuscule în ceea ce era de fapt lumea; și eu îi spuneam lumii mele Pământ, dar mă gândesc că ar fi fost mai bine să se fi numit apă”.

 Maja Lunde este cea cea mai apreciată scriitoare din Norvegia, volumele sale fiind traduse și publicate în peste patruzeci de limbi. A scris mai multe cărți pentru copii și adolescenți, iar în 2015 i-a apărut primul roman pentru adulți – Istoria albinelor. În 2017 a publicat romanul tradus de către Ivona Berceanu pentru Humanitas Ficțion cu titlul Istoria apelor, o carte care pune în discuție fragilitatea sistemului nostru ecologic și  supraviețuirea umanității într-un viitor nu foarte îndepărtat.

Romanul împletește în capitole succesive două fire narative plasate în locuri și perioade distincte. Cele două povești sunt interconectate, capitolele alternează și formează un tablou al impactului pe care industrializarea și încălzirea globală îl au asupra planetei, dar mai ales asupra relațiilor interumane, mai cu seamă la nivel de familie, de cuplu și de generații.

Una dintre povești o are în centrul său pe Signe, o femeie de șaptezeci de ani care se aventurează să traverseze oceanul în barca primită când împlinise optsprezece ani, bântuită fiind de pierderea marii iubirii. A trăit toată viața în Norvegia, luptând pentru protejarea resurselor naturale. Autoarea ne-o descrie plastic drept o micuță doamnă cenușie, cu o căciulă scămoșată, bătrână precum muntele, precum ghețarul Blaffona. E permanent bântuită de trecutul său, de relația cu mama sa și cu Magnus, bărbatul iubit, de amândoi despărțind-o felul fiecăruia de a raporta la natură. În cazul mamei, protejarea unui rîu, în cazul lui Magnus, protejarea ghețarului.

 Exploatarea industrială a apei pentru producerea energiei și a gheții (luate din mediul ei natural pentru a pluti în băuturile scumpe din alte țări) ne este înfățișată din perspectiva distrugerii frumuseții naturii, dar mai ales a distrugerii mediului de viață al unor viețuitoare, cum ar fi mierlele de râu și midiile. Autoarea își pune personajul în dificila situație de a se afla în tabăra adversă chiar cu ființele cele mai apropiate: mama și bărbatul iubit.

„Se scoate gheață din ghețar, gheața pură și albă din Norvegia, și se comercializează drept cea mai exotică gheață pe care o poți servi într-o băutură, un mini-iceberg care plutește într-o băutură aurie, dar nu le-o vând și clienților norvegieni, nu, nu, ei sunt cei care efectiv nu pot plăti pentru ea. Gheața trebuie exportată în țările deșertice, în țările bogate în petrol, și acolo va fi vândută precum aurul, de parcă ar conține aur”.

 Celălalt fir al poveștii configurează o viziune apocaliptică a viitorului, fiind plasat în viitor, în 2041, într-o Franță înecată în haos, răvășită  de incediile de vegetație pentru care rezervele de apă și de medicamente se dovedesc insuficiente.  David fuge cu fiica sa, Lou,  despărțiți fiind de restul familiei, de soția și de fiul, încă bebeluș. De peste douăzeci de zile fug din calea focurilor, cu hainele mirosind acru a fum. Merg spre nordul Europei, spre tărâmul apelor, oriunde ar fi fost acesta, plecând dintr-o țară aridă, din care seceta îi alungă pe oameni. Ajung într-o tabără de refugiați care la rândul său va arde, iar oamenii nu știu unde mai pot trăi. Autoarea are meritul de așeza în prim plan nevoia de afecțiune a oamenilor chiar și în aceste condiții limită de viață, nevoia de a simți căldura unui alt trup, de a umple goluri sufletești. 

Distopia imaginată de scriitoarea norvegiană este una plauzibilă, ba chiar previzibilă, în niciun caz una SF, și de aceea poate mai înfricoșătoate: imaginea pământului lipsit de apă, fără ploaie, fără râuri care să stabilească legături cu mările și oceanele, fără posibilitatea de a-ți spăla corpul, de a-ți potoli setea, de a-ți pregăti mâncarea, cu riscul de a muri oricând de la apa contaminată. Toate acestea sunt imaginate și descrise într-o manieră cât se poate de simplă și tocmai de aceea convingătoare:

 „Cozile la fructe și legume erau cele mai lungi. Erau atât de puține albine, atât de puține insecte. Și ele dispăruseră treptat, dar după ce a venit seceta procesul s-a accelerat. Dacă nu-s insecte, nu sunt nici fructe. Mi-era poftă de roșii, de pepene galben, de pere și de prune. Îmi era dor să mușc cu dinții dintr-o prună suculentă. De răcoarea din frigider.”

 La distanță de zeci de ani, atitudinea unui om salvează într-un mod surprinzător viețile altor oameni. Istoria apelor ne dovedește că timpul este elastic și trage astfel un semnal de alarmă privind responsabilitatea pe care fiecare dintre noi o are față de cei dragi, față de generațiile următoare, protejarea naturii fiind un act ce trebuie asumat cât se poate de personal. 

„Apa în sine este incoloră, lumea din jurul ei este cea care îi conferă culoare, prin reflexia cerului, prin împrejurimi; apa nu este niciodată doar apă”.

Istoria apelor, Maja Lunde, traducere de Ivona Berceanu, Humanitas Fiction 2020

https://fb.watch/1w99XabdVs/

Pe bicicletă, după scăpătat

 

 

Anul acesta, marea hoinăreală a fost mai mică. S-a petrecut cel mai adesea printre câmpurile dintre două sate, pe bicicletă. Și mai cu seamă seara, când soarele își întoarce fața către alte lumi.

Cea mai mare parte a copilăriei mi-am petrecut-o pe lângă bunica. Scăpătatul era apusul ei. De la ea l-am moștenit. De câte ori ies cu bicicleta, vânez scăpătatul și îmi amintesc mâna ei pusă streașină la ochi și toate acele treburi pe care le aducea ori le grăbea amurgitul.

 Îl privesc și îi fac multe poze, cam din  același punct din care orizontul se arată mărinimos și face risipă de nuanțe, în timp ce soarele alunecă de la stânga la dreapta și se lasă înghițit de pădurea din vârful dealului, aflat la câțiva kilometri de bicicletă, unde mergeam pe jos după toporași și viorele, ritual copilăresc de primăvară. Uneori îl vânez până acolo, de dragul versatilității mai ales.

              Și de câte ori iau urma scăpătatului, o fac și cu bucuria de a contempla și interioriza frumusețea efemerului pentru care cultura japoneză are un veritabil cult, materializat nu doar în frumusețea trecătoare a florilor de cireș, ci și în apusul soarelui, în ruginirea frunzelor, în lumina licuricilor. Și nu are doar un cult, ci și un concept și el foarte drag mie - mono no aware - , potrivit căruia secretul vieții constă în puterea de a vedea și de a savura frumusețea efemerului, de a putea simți freamătul vieții pe suprafața lucrurilor, grația trecerii timpului.

De pe la sfârșitul lui octombrie, începe să se întunece și scăpătatul. Dar tot mai găsește lumina câte o crăpătură prin care să se strecoare. Ca să nu scăpătăm. Așa ne-a învățat Leonard Cohen.

Ștefan Luchian – portretul unui „vânător de frumusețe”

A trecut un an de când la Editura Polirom a fost lansată colecția „Biografii romanțate“, care ne aduce mai aproape personalități din cultura română, scuturând praful de pe viața și opera lor, ori oferind pers­pec­tive inedite.

În acest prim an, au apărut opt volume, toate semnate de autori valoroși: Brâncuși sau cum a în­vățat țestoasa să zboare – Moni Stănilă, Caragiale. Scrisoarea pierdută – Bogdan-Alexandru Stănescu, Enescu. Caiete de repetiții – Dan Coman, Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos – Simona Antonescu, Ionesco. Elegii pentru noul rinocer – Liliana Corobca, Steinhardt. Bughi mambo rag – Lavinia Bălulescu, Cioran. Ultimul om liber – Andrei Crăciun.

Cea mai recentă apariție este biografia romanțată a pictorului Ștefan Luchian, recreată de Veronica D. Niculescu – Luchian. Ochii, sufletul, mâna. După mulți ani în care Veronica D. Niculescu ne-a oferit numeroase și dificile traduceri, Beckett și Nabokov fiind doar doi dintre marii autori tran­spuși de ea în limba română, în ultimii ani Veronica D. Niculescu a avut un mare succes la public grație propriei literaturi. Numai în anul 2020, autoarea a publicat trei cărți de factură diferită, biografia romanțată a lui Ștefan Luchian fiind una dintre ele.

 

Amestecul de realitate și ficțiune este extrem de reușit

 

Așa cum mărturisește autoarea în nota finală, scrierea acestei biografii nu a fost întâmplătoare, ci s-a ivit din afinități spirituale, Veronica D. Niculescu fiind deja îndrăgostită de picturile lui Luchian, traiul retras al acestuia fiind un alt element care a apropiat-o de viața și de creația marelui pictor. Aș mai adăuga și dragostea pentru flori. Oricine o cunoaște pe autoare sau i-a citit cărțile, știe asta. Și cred că doar astfel se poate explica frumusețea unui fragment ca acesta:

„Și-a amintit cum i se rupea inima înțelegând că, odată cu viața, el le lua macilor și culoarea. Căci nici o floare presată de mâinile lui nu reușea să-și păstreze, în cele din urmă, culoarea. Cum aducea macii acasă – asta și-a amintit amestecând pasta roșie –, cum se ofileau pe drum, deși îi așeza cu atâta grijă în tolba primită de la mama, cum doar câteva dintre flori își mai reveneau în salon, cu codița tăiată la capăt, puse într-un pahar înalt de cristal, pentru a-i bucura pe părinți, dar mai ales pe el, băiatul care stătea și-i privea îndelung în serile de vară, căutând să înțeleagă ceva ce nu se putea înțelege, la fel cum și mai demult, în Botoșani, în lunca pierdută a primilor ani de copilărie, din Ștefăneștiul natal, contempla păsările cântătoare din tufe, cu aripi colorate, în vre­me ce alți copii trăgeau cu praș­tia-n ele. […]

— Voi n-o să muriți, le-a zis anemonelor, cu gândul la macii copilăriei care, deși salvați de la moarte, păliseră lent și definitiv acolo unde fuseseră puși la păstrare, între foi de hârtie. Ați auzit? Voi n-o să îndrăzniți să-mi muriți“.

Așadar, înțelegerea cu sufletul a fost elementul esențial ce a permis plăcerea documentării și voluptatea imaginației ce a transformat informațiile în literatură și a oferit o viață nouă picturilor pe care le putem admira în muzee sau virtual și asupra cărora pu­tem proiecta o altă înțelegere după ce le vom vedea atât de frumos și uneori dureros integrate în existența lui Ștefan Luchian.

Documentarea pentru scrierea acestei biografii, ce poate fi citită și ca roman, a fost una ane­voioasă, pe de o parte pentru că nu există multe cărți despre viața lui Ștefan Luchian, iar pe de altă parte deoarece pentru a se naște această poveste a fost nevoie să se pună cap la cap informațiile culese din cărți vechi cu alte documente, texte, hărți, fotografii, articole din presă, cu scrisorile lui Luchian (o parte dintre ele chiar sunt reproduse în carte), cu replici ale acestuia consemnate în diverse volume sau cu „citirea“ contextualizată a unor tablouri. Amestecul de realitate și ficțiune este unul extrem de reușit, cititorul nesimțind granița dintre ele. Autenticitatea reconstituirii se simte mai ales când vine vorba de scrisorile lui Luchian reproduse în volum, personajul Luchian părând același cu cel care a scris scrisorile.

 

Geografia existenței lui Ștefan Luchian

 

Veronica D. Niculescu a surprins în această biografie romanțată ipostazele și vârstele lui Ștefan Luchian, în tot ce au avut ele mai relevant: copilul fascinat de fru­musețea mereu altfel a florilor de gheață de pe geamuri, fiul unei mame și al unui tată pentru care meseria de pictor (zugrav o numeau ei disprețuitor) nu oferea perspectiva unui viitor liniștit, fratele însingurat, studentul dezamăgit și dezgustat de nivelul formării care i se oferea și de caracterul oamenilor de cultură care făceau legea artelor prin demagogie și aranjamente, un Luchian care îl admiră nedezmințit pe Grigorescu, un Luchian îndrăgostit căruia iubirea îi aduce doar o scurtă bucurie, un Luchian cu trupul destrămat de boală care va ajunge să picteze cu pensula legată de mână, un Luchian sărac ce locuiește cu rudele care au grijă de el, dar mai ales un Luchian care a urmărit nedezmințit adevărul și frumusețea, un om al luminii, iubitor de oameni și de viață, care nu-și plângea niciodată de milă, nu cunoștea vanitatea, ochii și zâmbetul său înviorându-i pe cei din jur.

„Vedea cu acea nouă limpezime natura, îi pătrundea întreaga frumusețe, și la fel oamenii – mai cu seamă pe cei năpăstuiți de soartă, care ascundeau înlăuntrul lor suferințe. Suferința însăși și-ar fi dorit s-o picteze, dacă s-ar fi putut. Din asta venea lumina dul­ce a oamenilor: din bolile, sărăcia, nevoile și umilințele toate, închise în ei ca-n niște cufere mute, de carne, modest ferecate.“

Dincolo de literatură și pictură, minuțiozitatea documentării i-a permis autoarei să recon­stituie adesea în detaliu nu numai atmosfera vieții bucureștene, dar și geografia existenței lui Ștefan Luchian, cititorii având destule repere pentru a porni într-o plimbare prin București, pe urmele pictorului. Așa cum o vizită în muzeele care adăpostesc tablouri cu semnătura lui Luchian, lectura acestei cărți le poate oferi posibilitatea ca în picturi să vadă și secvențe din viața omului care a ținut pensula în mână sau legată de gât.

Grație talentului și empatiei cu care Veronica D. Niculescu a însuflețit biografia romanțată a lui Ștefan Luchian, asumându-și văzul lumii sale, avem și bucuria unui final surprinzător, cu alte taine frumoase, pe care vă invit să le descoperiți.

 http://suplimentuldecultura.ro/33336/stefan-luchian-portretul-unui-vanator-de-frumusete

Veronica D. Niculescu, Luchian. Ochii, sufletul, mâna, colecția „Biografii romanțate“, Polirom, 2020