György Dragomán (Gheorghe Dragoman) este unul dintre cei mai apreciați scriitori maghiari contemporani. S-a născut în 1973, în România, la Tîrgu-Mureș, mutându-se cu familia în Ungaria, chiar înainte de Revoluție, în 1988. După romanul cu un succes impresionant – Regele alb (publicat în 1995, tradus în aproximativ 30 de limbi), în 2014 scriitorul maghiar a publicat un alt roman – Rugul, în care tematizează, dintr-o altă perspectivă, tot comunismul românesc. Cele două romane au fost traduse la Editura Polirom și recent, la aceeași editură, i-a fost publicat un volum de proză scurtă, Ildikó Gábos-Foarță transpunând și de data aceasta literatura lui Dragomán într-o română expresivă.
Ca și în cazul romanului Rugul, prima senzația pe care mi-au provocat-o prozele scurte din volumul Corul leilor a fost aceea de lectură hipnotizantă. Proza lui Dragomán are o forță extraordinară, te surprinde prin intensitatea imaginilor și prin subtilitatea reflecției, prin adâncimea oglindirii. Toate întâmplările și imaginile sunt interiorizate, intens-poetice.
Cele treizeci de proze scurte din acest volum au fost scrise de-a lungul mai multor ani, vreo treisprezece, relațiile de familie și de cuplu fiind explorate din variate unghiuri. Muzica este unul dintre nevăzutele fire unificatoare. Tema muzicală, mărturisea autorul, a fost inspirată de camera sa de lucru, mai exact de căștile în care asculta muzică în timp ce își scria romanele.
Adevărul nemijlocit și spiritul critic sunt încă posibile
În toate aceste proze regăsim o poezie dură, o poezie încordată, care mie îmi amintește de proza Hertei Müller. Imagini senzorial-metaforice dezvăluie înțelesuri și neînțelesuri sufletești, textele fiind concentrate și șlefuite cu o precizie uimitoare. Intensitatea surdă a interiorității este una apăsătoare, eliberându-și ecourile în cercuri concentrice.
În Arcușul de fier, prima proză din volum, un tată își forțează băiețelul să cânte la vioară, amenințarea și înfricoșarea fiindu-i armele. Băiatul primește tortura cu seninătate, convins că Tatăl, scris cu majusculă, îi vrea binele: „Când sunt obosit într-un asemenea hal, încât nu mai sunt în stare să cânt, ieșim în curte, Tata mă ajută să mă așez în ligheanul pe care l-a montat în locul găleții, la capătul lanțului de la fântână, apoi mă coboară în adânc până jos de tot, până când aproape că ating suprafața apei cu tălpile, asta pentru ca răcoarea fântânii să-mi dea noi puteri. Acolo jos e cel mai greu să cânți, pentru că în jurul meu e numai ecou și clipoceală, de zici că-i furtună, lanțul se leagănă, dar eu continui să cânt, mă las pe spate, cu trupul întins paralel cu apa, așa cum m-a învățat Tata, lăsând ca răceala jilavă să-mi răcorească ceafa, apoi mă uit în sus, la pata de cer albastră și mică […]. După ce Tata mă scoate din fântână, mă întreabă dacă am văzut stelele, mă gândesc la cerul albastru și-i spun că da, atunci Tata îmi zâmbește, dinții-i scânteiază în lumină de parcă ar fi din aur, își vâră degetele-i strâmbe in părul meu, apoi îmi zice că-i bine, e foarte bine, atunci sută la sută n-o să fie nici un bai“.
Cu melodia Cry me a river în fundal, contemplăm spectacolul vieții unei femei, din adolescență, de la iubirea ca aspirație, până la operația de cancer, trecând prin cele mai importante evenimente sufletești ale acesteia, tristețea imensă a melodiei fiind ritmul vieții sale, dar și suportul sufletesc.
Privirea mai mult sau mai puțin candidă a unui copil asigură unora dintre prozele volumului un farmec aparte. Perspectiva inocent-lucidă asupra lumii nu este o noutate în literatura lui György Dragomán. Regele alb are ca protagonist un băiețel de 11-12 ani care trăiește în plin comunism ceaușist (1970-1980), iar Rugul are în centru o adolescentă ce resimte consecințele tragice ale aceluiași comunism în primii ani de după Revoluție. Felul în care privesc copiii lumea nu este contaminat de prejudecăți, alături de înțelegerea rațională așezându-se și intuiția esenței aparentului insignifiant sau pur și simplu înregistrarea unor detalii care prind un sens mai profund abia în mintea cititorului. Este o vârstă la care uimirea, revelația, adevărul nemijlocit și spiritul critic sunt încă posibile, și tocmai aceasta este perspectiva prin care György Dragomán își ține cititorii foarte aproape în proze precum Drăcovenii, Karcsika, O, brad frumos, Fotoliul cu urechi etc.
Fiecare proză este o bomboană de ciocolată
În Skanderberg, Paris, femeia despuiată un băiețel își privește bunicul în diverse ipostaze. Pe el, dar și pe bărbatul care îi face masaj, amuzându-l pe băiat cu câte o partidă de skanderberg. După o vreme, îl reîntâlnește pe stradă:
„Mă opresc, mă uit la geamantane, de când nu mai veniți, pe bunicu’ îl doare tot mai rău spatele, îi zic. Ambrus bácsi se uită la mine, dă din cap, transmite-i salutări din partea mea, zice el.
Dau din cap, gata să plec, dar Ambrus bácsi întinde brusc mâna, mă ia de după ceafă, mă trage spre el, știi, băiete, îi bai mare, campionul de la abator a fost învins, îmi șoptește, băutura mi-a pus capac, îmi șoptește, berea, vinul și palinca. Tu să nu bei niciodată. Promite-mi că n-o să bei niciodată! Acum nu mai șoptește, o zice cu voce tare în timp ce-mi ține capul între mâini, promite-mi, zice iar.
Îi promit. Ambrus bácsi îmi dă drumul, bagă mâna în buzunar, scoate o gumă de mestecat, mi-o întinde. Gumă, zice, bătându-mă pe spate. Dau din cap, îi mulțumesc. Ambrus bácsi nu mai e atent la mine. Mă răsucesc pe călcâie și plec.
Staniolul lamelei de gumă de mestecat și-a pierdut complet luciul în buzunarul lui Ambrus bácsi, e și complet uscată, se face așchii în timp ce o mestec. Are iz de faină, dar e dulce. Întorc capul, Ambrus bácsi șade picior peste picior pe geamantanul mai mare, abia atunci observ că e desculț, are tălpile complet negre“.
Într-o altă povestire, o harfă eoliană cântă în surdină, în timp ce, pe o bancă, într-un parc, un bărbat divorțat trebuie să plătească drept preț pentru niște bomboane de ciocolată împărtășirea unui secret. Și asta unei fetițe care colecționează secrete, tocmai pentru că la vârsta de șase ani vânduse securității secretele oamenilor, în schimbul ciocolatei. În fața bomboanelor învelite elegant în negru, ies la suprafață, în doar câteva pagini, și cleptomania bărbatului, și violența familială, și direcția în care hotărăște bărbatul să-și îndrepte viața.
Și s-ar putea spune că fiecare proză a lui György Dragomán este precum o bomboană fină de ciocolată – unică, învelită cu eleganță, ascunzând un miez multistratificat, cu arome intense și schimbătoare.
György Dragomán, Corul leilor, traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarță, Editura Polirom, 2020
http://suplimentuldecultura.ro/33642/gyorgy-dragoman-proze-scurte-intense-si-subtile
No comments:
Post a Comment