O mâncare gustoasă, savurată pe îndelete și mai ales la masă cu prieteni (musai convivi cu spirit la purtător!) rămâne una dintre plăcerile simple și vitale ale vieții. Mai ales într-o zi ori o perioadă grea. Și mai ales când ritmul vieții face ca cel mai adesea să mâncăm singuri și pe fugă. În tăcere, mestecând din mers, fără poveștile care fac din statul la masă un act de cultură, nu unul de supraviețuire. Se pare că apariția limbajului și a focului a avut la origine relația intensă, chiar cosmică a oamenilor cu hrana. De aceea, la întrebarea „Ce mai înseamnă azi să fii uman?” aș putea răspunde că și să acorzi timp și prețuire unei mese ieșite din sfera industrialului.
În această toamnă am ajuns pentru prima dată în Delta Dunării. Nu mă dădeam în vânt după pește, dar nici intoleranță nu aveam, așa că proiecția asupra meselor din cele câteva zile pe care urma să le petrec acolo era mai degrabă neutră. Asta până la primul ospăț. Și când spun ospăț nu exagerez cu nimic. Nu chiar pantagruelic, dar lui Sadoveanu i-ar fi plăcut. Și așa, înghițitură cu înghițitură, am ajuns la concluzia că nicăieri în altă parte nu am mâncat mai bine și mai mult decât în Delta Dunării. Și că peștele chiar poate fi mai bun decât ceea că aveam eu pe lista preferințelor până atunci. Recunosc că mi-am depășit limitele, am putut mai mult decât credeam. Și nu m-am simțit vinovată că nu am rezistat ispitei.
Storceagul, omleta cu pește, racii proaspăt înroșiți, ciorba rusească de legume roșii, alături având în așteptare crutoane arămiu-crocante de pește, rasolul, plachia, icrele inedite - au fost doar o parte dintre deliciile care mă fac și acum să înghit în sec și care mi-au procurat amintiri atât de savuroase. Cu atât mai mult cu cât în jurul lor s-a râs mult, ba chiar s-a și dansat.
No comments:
Post a Comment