Saturday, September 26, 2020

Biblioteca de pe Lună. Cărțile au miros de timp

 


         Francesc Miralles, cunoscut și cititorilor români, este unul dintre cei mai populari scriitori din Spania, literatura și atelierele de dezvoltare personală, conferințele de spiritualitate fiind bazate în principiu pe filozofia japoneză, asigurându-i un public numeros. Tânărul scriitor declara într-un interviu că a început să scrie literatură din pricina singurătății, ca să împărtășească cu alte suflete singuratice din misterele existenței, iar în copilărie și-a dorit să devină astronaut.

Deci nu întâmplător, Verne, protagonistul romanului Biblioteca de pe Lună - tradus recent la Editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, de către Tudora Șandru Mehedinți și Lavinia Similaru -  este un însingurat, care caută tocmai pe lună înțelegerea vieții și iubirea.

Biblioteca de pe Lună este un roman distopic, cu o acțiune plasată în viitorul nu tocmai îndepărtat al omenirii, când unul dintre miliardarii planetei noatre, un magnat indian, construiește pe lună un hotel, acesta devenind cea mai scumpă și apreciată atracție pentru bogătașii planetei noastre, o planetă pe care, pentru a fi protejate pădurile, de zeci de ani sunt interzise cărțile pe suport de hârtie. Unii oameni mai au amintiri cu ele, de când erau mici, majoritatea nu au habar ce înseamnă să ții în mână o carte și ce miros au cărțile. Doar pe Lună se poate simți mirosul de timp al cărților tipărite pe hârtie, căci decretul pământenilor nu prevăzuse și interzicerea acestora pe Lună.

Filolog, cunoscător al sancritei, Verne ajuge ca pe Pământ să-și câștige existența de pe urma tarotului online. Abia pe Lună, unde o urmează pe femeia iubită,  pregătirea sa va avea un temei. Frumusețea primei părți a romanului este dată de schimbul lor de scrisori care circulă între pământ și lună, în timp ce în a doua jumătate în prim plan trece puterea pe care o au cărțile ca moștenire spirituală a omenirii și ca prieteni tăcuți ai omului.

Dincolo de răsucirile de intrigă și de peisajele lunare, puteți afla cum se manifestă melancolia lunară, cât de romantică și de prielnică iubirii de dovedește a fi luna, cum se vede din spațiu viața lăsată în urmă pe pământ, dar mai ales, printre aventurile lunare, puteți citi unele dintre cele mai frumoase haikuri din literatura pâmântenilor.

 

 Francesc Miralles, Biblioteca de pe Lună, Traducere de Tudora Șandru Mehedinți și Lavinia Similaru, Humanitas Fiction, 2020

Wednesday, September 23, 2020

Dana Pîrvan recomandă „Luchian. Ochii, sufletul, mâna” de Veronica D. Niculescu, volum apărut de curînd la Editura Polirom în colecţia Biografii romanţate.


 


Dana Pîrvan recomandă „Luchian. Ochii, sufletul, mâna” de Veronica D. Niculescu, volum apărut de curînd la Editura Polirom în colecţia Biografii romanţate.

Îmblânzirea trecutului

 


        


Anuradha Roy este, la ora actuală, una dintre cele mai citite și premiate scriitoare din India. Romanul Toate viețile pe care nu le-am trăit a fost publicat în 2018 și recompensat deja cu premii importante, fiind tradus anul acesta și în limba română la Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, de către Cristina Nicolae.

Pentru cititorii români, Anuradha Roy a mărturisit că în timp ce făcea muncă de cercetare pentru scrierea acestui roman, a descoperit povestea de dragoste dintre mătușa sa și Mircea Eliade. Așadar, Anuradha Roy este chiar nepoata lui Maitreyi Devi, fiind copil când familia sa a trăit scandalul binecunoscut nouă. O frumoasă surpriză pentru cititorii români vor fi fragmentele din romanul Dragostea nu moare care se regăsesc în Toate viețile pe care nu le-am trăit, drama eroinei acestui roman rezonând cu cea trăită de Maitreyi.

Toate viețile pe care nu le-am trăit este un amalgam de ficțiune și istorie. Are forma unui roman al memoriei, confesiunea retrospectivă a bărbatului de șaizeci de ani începând brusc, cu evenimentul major trăit la nouă ani: „În copilărie, toți mă știau drept băiatul a cărui mamă fugise cu un englez”. Aceasta este trauma care îi va amprenta întreaga viață și în jurul căreia vor fi înfățișate viețile tuturor perosnajelor, printre care și a pictorului german Walter Spies.

Având în fundal luptele prin care India s-a străduit să obțină independența în al Doilea Război Mondial, cartea este un roman al iubirii, al pierderii, al familiei, al copilăriei mutilate, al condiției femeii în societatea indiană, al soției care și trăise adolescența în libertate si se confruntă cu restricțiile mariajului, dar  mai cu seamă al femeii artist, care se vede nevoită să aleagă între creșterea copilului și urmarea pasiunii ce implică libertate și ignorarea restricțiilor sociale.

Mîșkin va rămâne nu doar fără mamă, ci și fără tată, întreaga sa viață reducându-se la dragostea pentru plante și la îmblânzirea fantasmelor trecutului, înfruntând povara unei așteptări pline de anxietate: „Așa cum picioarele își modelează singure încălțămintea nouă pentru ca, în timp, să nu le mai provoace durere, tot așa mi-am modelat și eu trecutul pentru mine. Îmi vine destul de bine acum, pot să trăiesc în el. E o cochilie în care pot să mă retrag fără teama că o să mă rănesc".

Întreaga viață, bărbatul și-o va trăi într-un teribil gol afectiv și va încerca să-și explice comportamentul mamei, mai ales prin prisma paradoxului dintre nevoile femeii și așteptările societății, acesta fiind și punctul în care romanul lui Maitreyi Devi se integrează în Toate viețile pe care nu le-am trăit.

Îmbinarea planului istoric cu cel al suferințelor universal-umane, subtilitatea scriiturii, emoția detaliilor, simțul naturii și singularitatea personajelor ce iubesc literatura, pictura și natura, preferând liberatate și înțelegerea  de profunzime a comportomantelor umane – sunt doar o parte dintre motivele pentru care așez acest roman pe raftul preferințelor mele.

 

 


ANURADHA ROY, Toate vietile pe care nu le-am trait, Traducere și note de Cristina Nicolae, Humanitas Fiction, 2020

Thursday, September 17, 2020

Orbirea și punctele de vedere se învață

 

    

Măsura omenescului depinde adesea de tipul de ecran pe care îl interpunem între noi și lume sau între noi și interiorul nostru. Uneori privirea e un filtru solar care păstrează intacte obișnuințele, prejudecățile, suprafețele. Alteori devine o lupă ce pătrunde scormonitoare dincolo, în nevăzut.

În binecunoscuta Parabolă a orbilor a lui Bruegel, călăuzirea orbilor de către orbi este tragică, sensul semnalului de alarmă fiind evident. Dar orbii nu seamănă între ei și adesea orbul îl poate călăuzi pe orb, fără a se prăbuși, căci orbirea nu înseamnă doar incapacitatea de a privi realist și responsabil în jur. Mâna orbului căzut din tabloul lui Bruegel (tablou în care umanitatea s-a recunoscut în cele mai tragice și mai disperate momente ale sale) se întinde către o floare, un iris ce ar putea simboliza speranța în salvare. O salvare poate prin înțelepciunea ce urmează după cădere, după orbire. Orbire ce poate oscila între binecuvântare și blestem. Legarea la ochi poate fi o fundătură sau un drum cu sens dublu. Turn Babel sau limpezire.

Elias Canetti, Jose Saramago, Ernesto Sábato, Gellu Naum sau Kawabata sunt printre marii scriitori în operele cărora orbirea a devenit o supratemă. Totuși, în literatura lor, orbirea se vede diferit. Dacă Saramago și Canetti tematizează orbirea prin prisma simțului moral și al responsabilității îndreptate către ceilalți, Sábato și Gellu Naum abordează orbirea ca întoarcere a privirii către interior, ca posibilitate de a pătrunde în subconștient, aducând la lumină fie obsesii împovărătoare, fie adevăruri echilibrante. O orbire care face abstracție de învelișul concret al lumii, tocmai pentru a se deschide către interior, către consistență. În sensul acesta, scriitorii înșiși trebuie să devină niște orbi. Scria Gheorghe Crăciun în Mecanica fluidului: „Ochii sunt cei care îți asigură contactul cel mai pregnant cu lumea. Văzul înseamnă și pipăit și senzație haptică. Consumăm concretețea lumii văzând-o. Și patima noastră pentru concret se poate pierde în bună măsură chiar în actul vizualizării. Multe elemente ale concretului nu mai ajung în felul acesta să treacă în scris. Ochii noștri sunt de vină. Un orb însă face abstracție de concretul imediat al lumii, care pentru el nu mai înseamnă decât auz, miros, gust, simț tactil. Abia când scrie (sau își compune în minte textele) el vede cu adevărat lumea, îi redobândește corporalitatea. E o iluzie că o vede, dar o iluzie consistentă. De aceea, pentru a vedea lumea în scris, pentru a-i restitui corporalitatea, scriitorul trebuie să atingă condiția orbului”. „Poetul vede în măsura în care orbește” sau „Întunericul ne ajută să ne privim față în față” – scria și Gellu Naum.

Orbirea devine posibilitate de a pătrunde în subconștient, aducând la lumină adevăruri obscure, obsesii profunde. Devine radiografie ce prinde petele albe de pe un trup negru, altfel invizibile. Coborâre în infernul dedublărilor, în tenebrele propriei lumi. Autocunoaștere mai mult sau mai puțin împovărătoare. Pătrundere în substrat pentru a căpăta siguranță, deși vederea aparent orientează mai bine. O astfel de orbire și punctele de vedere se învață.



Tuesday, September 15, 2020

Simplitate, tandrețe și căldură umană – repere ale unui omenesc nicicând desuet în Scrisorarul lui Șișkin

 Scrisorarul lui Mihail Șișkin este una dintre cele mai senzuale și luminoase cărți din câte am citit, în ciuda răsfrângerii în aceleași pagini a atrocităților unui război sau a chinurilor vieții cotidine dintr-o existență obișnuită. Scrisorar este o carte epidermică a iubirii, nu în sens strict erotic, ci ca trăire sinestezică a vieții și ca îndrăgostire de căldura umană, de privirea și gesturile delicate. O iubire reflectată mai ales în descoperirea puterii ascunse în frumusețea lucrurilor simple, Șișkin declarând într-un interviu că a învățat de la Tolstoi să nu se teamă de naivitate.

Pentru cruzimea vieții, scriitorul rus propune un singur remediu autentic – dragostea. Într-una dintre primele scrisori pe care le schimbă cu iubitul său de pe front (China anului 1900), Sașa face o remarcă provocatoare: nu există cu adevărat cărți de dragoste, dragostea este luată doar ca pretext pentru a se scrie despre moarte și despre eternitate. Autorul prefigurează aici, prin vocea personajului său, natura aparte a romanului Scrisorar, unde moartea rămâne, în toată consistența și multiplele ei forme, doar un fundal pe care se proiectează mai pregnant căldura și lumina vieții, a iubirii.

O senzualitate plină de candoare crește uimitor din sinceritate și din revelația că lucrurile simple sau inutile sunt cele mai importante, căci „te pot face să mori de fericire”. Scrisorile sunt căptușite cu imagini fragede ale unui univers altfel înțepenit: două periuțe de dinți în același păhărel care stau așa, încrucișate, și se privesc una pe alta, carnea tocată amestecată cu patru mâini, picioarele împletite, tălpile lipite, piciorele lui spălate cu părul ei, pietricica frumoasă adusă de el la mare transformată în ochi ce o privește, mai vie și concretă decât toate cărțile citite…

Atingerea și povestea încheagă concretul iubirii din Scrisorar. „Pielea mea exista numai acolo unde tu o atingeai” – scrie Sașa, om a ceea ce poate fi atins și mirosit: „Știu că exist, dar am nevoie tot timpul de dovezi, de atingeri. Fără tine sunt o pijama goală aruncată pe un scaun”. Povestea și atingerea oferă combinația perfectă a unei declarații de dragoste: „Tare aș vrea să mă lipesc de tine și să povestesc ceva stupid, stupid, drag, drag”. Privirile încetinite pe care le îndreaptă mângâietor către lume sunt îmbibate cu simțul măruntului în care se manifestă viața, astfel că aud și simt „urletul” vieții în orice copac, în orice trecător, în orice baltă, în orice foșnet. Cititorul este provocat să simtă deliciile, să intre în jocul dorinței, să-și ridice privirea: „Uite pinul care coase cerul cu creanga lui”.

Una dintre ideile care se dezvoltă în spirală în schimbul de scrisori este tocmai aceea că în tot ceea ce pare complicat, inexplicabil, se află ceva simplu. Astfel, amândoi tinerii, indiferent de cât de traumatizante și de diferite sunt experiențele de viață prin care trec, caută această simplitate, conștientizând că nu e deloc ușor nici să descrii, nici să explici lucrurile simple, dar mai ales să recunoști și să decantezi simplitatea. Gândurile simple devin în acest context revelații, marea descoperire fiind recunoașterea și trăirea iubirii ca lumină și căldură. Iar această căldură transcede timpul și moartea. Nu contează că ea se va căsători cu un altul, că viața îi este plină de suferință, de compromisuri. Nu contează nici că el va muri pe front, cititorul căutând contrariat, dar zadarnic, o logică la îndemână, căci scrisorile își urmează un drum al lor firesc și după moarte. Tot ceea ce contează este viața pe care o trăiesc scriindu-se unul celuilalt, devenind o poveste unul pentru celălalt, dincolo de spațiu, dincolo de timp.

Cei doi există unul în conștiința altuia mai ales prin aceste lucruri și gesturi simple, asta îi face să fie reali într-o lume cu fundul în jos. Dragostea naște realitatea lor: „Tot ce mi se întâmplă este real pentru că mă gândesc cum să-ți scriu despre asta […]. Trebuie să împărtășesc totul cu tine, pentru ca bucuria să fie adevărată”. Fie că sunt gânduri răzlețe sau reflecții ce strâng realul, rândurile scrisorilor sunt pline de miez și deseori te fac să zâmbești și să le faci ale tale, citindu-le cu glas tare:

„Noaptea, în asemenea momente, te simți așa de singur și vrei așa de mult să fii un motiv pentru ceva”.

„Cu cât ești mai mult departe de mine, cu atât devii o parte mai mare din mine. Uneori, nici eu nu mai înțeleg unde începi tu și unde încep eu”.

„Omul nu poate trăi fără mângâiere și aceasta este mereu insuficientă, și va fi mereu insuficientă, pentru că nevoia de mângâiere este mereu mai mare decât orice mângâiere”.

„totul rimează cu tot pe lumea asta. Rimele astea leagă lumea, o prind ca niște ace înfipte într-o pălărie”.

„dacă desenul nu i se pare bun, pentru ea încetează să mai existe, nu-l mai vede, desenează un altul pe aceeași foaie, nu mai bagă în seamă liniile vechi, le vede numai pe cele noi.
Ar trebui să învățăm să trăim așa”.

„realul nu încape în niciun fel de cuvinte. Din cauza realului amuțești. […] Trebuia să demonstrez că exist prin mine însumi, nu prin cuvinte. Aveam nevoie de dovezile existenței mele. […] am numai viața asta. Și trebuie să reușesc să devin real”.

Amănuntele despre război sau despre cruzimile vieții de zi cu zi sunt teribile, romanul epistolar al lui Șișkin nefiind nici pe departe orbire în fața atrocităților, ci o pledoarie pentru puterea iubirii (ca nevoie, ca dar, ca manifestare) de a face lumină. Este o pledoarie care amintește de un alt scriitor rus contemporan, Evgheni Vodolazkin și de romanul sau, Laur. Cu cât este mai multă moarte în jur, cu atât mai strălucitoare în simplitatea ei ar trebui să fie dăruirea iubirii care asigură o salvare atemporală, comună fiindu-le și ideea că scrisul are darul de opri înțelesurile să se macine. La ambii scriitori ruși, gândirea și simțirea freamătă în imagini vii, osmoza dintre abstract și sensibil fiind perfectă. Nimic nu e uscat în cărțile lor. Motiv pentru care acesta nu a fost chiar o cronică literară, ci mai degrabă un discurs îndrăgostit.

 

MIHAIL ȘIȘKIN, Scrisorar, traducere din limba rusă și note de Antoaneta Olteanu, Editura Curtea Veche, București, 2012


Articol publicat inițial pe bookaholic.ro

Burhan Sönmez și povestea cioplitorului în piatră

  https://www.observatorcultural.ro/articol/burhan-sonmez-si-povestea-cioplitorului-in-piatra/ Burhan Sönmez este unul dintre cei mai import...

Cele mai citite