Friday, March 25, 2022

„Singur. Viața lui Mihail Sebastian” - Tatiana Niculescu

 

Mihail Sebastian este unul dintre scriitorii tare dragi mie și am citit cu plăcere cea mai recentă carte publicată de Tatiana Niculescu la Editura Humanitas, mai exact cartea dedicată vieții lui Mihail Sebastian și intitulată cât se poate de simplu, de adecvat și de sugestiv – Singur. Viața lui Mihail Sebastian. Tatiana Niculescu nu doar că s-a documentat minuțios și obiectiv-profesionist, dar a și empatizat puternic cu profilul intelectual și cu natura umană ale acestui scriitor atipic.

Mihail Sebastian a fost un impresionistul lucid, un om elegant care a optat pentru singurătate ca formă a libertății spiritului, ca formă de rezistență în fața numeroaselor asprimi din timpul scurtei și agitatei sale vieți. Foarte bine a observat Tatiana Nicuelescu că pentru Sebastian literatura a fost o expresie a umanului, o fereastră deschisă către viață.

 Și, în cazul său, ambele (viața și literatura) au fost un fascinant amestec de inteligență și sensibilitate, esență foarte bine surpinsă în această biografie: „singuratic dedicat cărților, sentimental cu rigoarea nuanțelor, timid înzestrat cu subtil umor, evreu francofil evadat din ghetou prin cultura laică, dar păstrând vie înțelegerea lumii în care s-a născut, răzvrătit melancolic, prieten loial trădat și părăsit de prieteni deveniți celebri: un om care vorbea cu cărțile, trăindu-le și scriind despre ele în singurătatea tranșeelor istoriei”.

Reconstitirea vieții lui Mihail Sebastian începe nașterea și cu primii ani petrecuți  de acesta în familia sa de evrei din Brăila, prilej cu care autoarea ne poartă și prin istoria și atmosfera acestui oraș în care Mihail Sebastian, preferatul mamei, începea să-și urzească o lume proprie, din amestecul realității vieții evreiești cu realitatea de pe străzile orașului, cărora le adaugă lumea cărților pe care le-a iubit de mic, la școală colegii adunându-se în jurul său pentru a-l asculta cu sufletul la gură povestind aventurile lui Holmes, de exemplu.

Tatiana Niculescu nu doar că suprinde și leagă în povestea vieții lui Sebastian toate episoadele importante din existența acestuia, dar scoate în relief și importanța lor în devenirea omului și a intelectualului.

 Primele lecturi din Ibsen, fascinația pentru literatura franceză, susținerea examenului de bacalaureat cu Nae Ionescu în comisie, ironia legăturii dintre pseudonimnul său și mișcarea lui Corneliu Zelea Codreanu, debutul la Cuvântul, mutarea la București, împrietenirea  cu Nae Ionescu, cu Camil Petrescu sau cu Mircea Eliade, prima călătorie în Franța, polemicile pe tema antisemitismului, apariția volumului De două mii de ani cu celebra prefață a lui Nae Ionescu, căreia i-au urmat atacuri din toate părțile, celebritatea negativă, surpinzătoarea refacere a prieteniei cu Nae Ionescu, derapajele politice și umane ale celor din jurul său, disoluția prieteniilor, obsesia eșecului sexual și paradoxala etichetă de „afemeiat”, relația controversată avută cu actrița Leny Caler, sărăcia în care a trăit adesea, grija cu care a reuțit până la urmă să-și întrețină familia pe care a mutat-o Bucuresti, puterea salvatoare a muzicii pe care o ascultă cu nesaț și despre care scrie, senzația de libertate dată de schiat ori simbolsitica crengii de liliac alb - sunt doar o parte dintre episoadele pe care Tatiana Niculescu le-a legat cu inteligență și cu empatie în povestea vieții lui Mihail Sebastian. Pe celelelate vă las să le descoperiți singuri.



Friday, March 11, 2022

Între Memento mori și Carpe diem!

 



Citind cartea Aurorei Liiceanu – „Totdeauna singură. Nefericiri paralele”, regăsesc conotațiile termenului grecesc „kairos”, căruia parcă nu i-am acordat până acum suficientă atenție.

Grecii antici aveau doi zei și două cuvinte pentru timp: Chronos și Kairos. Primul desemnează timpul obiectiv, timpul care curge cronologic, liniar, structurat. E timpul care ne poartă impasibil către moarte. În schimb, Kairos este zeul oportunității fericite, timpul deciziei și al acțiunii. El ține de percepția subiectivă a timpului, e momentul ideal, oportun, Dacă primul măsoară cantitatea timpului, al doilea îți oferă calitatea.

În Chronos suntem stresați, ne simțit amenințați de marea trecere, Kairos e blând cu noi, generos, ne dă de ales. Prin el ne putem scutura (vremelnic, desigur) de tirania zeului impasibil. Kairos înseamnă „aici și acum”, prin el smulgem bucăți din trupul înghețat al lui Chronos și le transformăm în momente ideale, memorabile. Kairos e momentul efemer, neașteptat, dar esențial, cînd timpul intră pe calea favorabilă împlinirii dorințelor noastre. E timpul magic, cu semnificații spirituale, care nu trebuie pierdut. Prin el putem ieși de sub „vremi”.

Kairos apare ca o ofertă prietenoasă a sorții: Carpe diem! E vremelnicie fericită, timp al trării, „clipa repede ce ni s-a dat”, cum zicea Eminescu.  E timpul oportun acțiunii ori spunerii. Pe Kairos nu îl poți obliga să apară, dar îl poți simți și poți transforma oportunitatea într-un moment în care lumea se dovedește a fi făcută pentru tine. Astfel timpul trece cu tine, nu pe lângă tine. Ochiul treaz și creativitatea ar fi niște ajutoare de nădejde.

Wednesday, March 9, 2022

Poverile civilizației la capăt de drum

 Imagine terifiantă a viitorului

În Memoriile unei supravieţuitoare, Doris Lessing descrie la modul cvasiapocaliptic, un capăt de drum la care ajung „poverile civilizaţiei“, aducînd în prim-plan eşecul raţionalităţii tehnice de a crea o societate umană durabilă. Viziunea politică este dublată de fascinaţia pentru non-raţional şi pentru ficţiunea speculativă, în roman fiind oferită şi o lume fantastică alternativă, deşi strîns legată de cea reală. Cartea este multistratificată, atît temporal, cît şi spaţial. Aşa cum sugerează şi titlul, romanul are aspect memorialistic sau mai degrabă retroconfesiv, căci „trecutul“ este descris din perspectiva unei supravieţuitoare a unui dezastru din viitorul omenirii. Însă dimensiunea temporală principală nu este cea a prezentului nostru, ci a viitorului care precede acel „dezastru“ nenumit, acea ameninţare latentă ce pluteşte primejdios în aer decenii întregii, o ameninţare inerentă evoluţiei societăţii noastre. Atmosfera generală a desfăşurării epice este una de „prelungită tulburare şi tensiune de dinainte de sfîrşit“.

De remarcat că această viziune a viitorului iminent este una coerentă, ce se configurează ca o consecinţă verosimilă a industrializării, a tehnologizării şi a proastei funcţionări a structurilor politice de conducere şi de organizare a societăţii umane actuale, cartea putînd fi considerată şi un roman de anticipaţie. Prezentul nostru, izvor al acestui viitor apocaliptic, este evaluat critic, prin evidenţierea abuzului şi a indiferenţei pe care, din comoditate, nu putem sau nu vrem să le conştientizăm şi să le îndepărtăm. Atitudinea este etichetată de naratoare drept „ignoranţă neajutorată“ sau „conştientizare neajutorată“.

Spaţial, avem perspectiva pe care o oferă interiorul camerei bătrînei, a oraşului părăsit rînd pe rînd de către toţi locuitorii, însă avem şi o perspectivă paralelă, căci bătrîna se poate strecura prin peretele camerei sale într-o altă lume, divizată şi aceasta: de-o parte, întîmplările personale, iar de cealaltă parte, cele nepersonale, diseminate la rîndul lor între prezent şi un trecut imposibil de fixat cronologic.
 
Doris Lessing stăpîneşte bine arta de a pune cap la cap toate aceste piese temporale şi spaţiale pentru a da naştere unei proze ce propune imagini terifiante şi, din păcate, credibile ale viitorului nostru. Bătrîna privitoare locuieşte singură într-un oraş din care viaţa se scurge picătură cu picătură, fără un motiv evident, fără a se şti cauza degradării pînă la dispariţie a serviciilor publice, a retragerii formelor de autoritate într-o zonă de umbră de unde nu mai veghează decît asupra propriilor interese. Se împuţinează mîncarea, apar bande de tineri sau de copii, cărora, cu timpul, li se alătură şi adulţii, pentru a o porni la un moment dat spre tărîmuri de unde nu se mai întorc nici măcar veşti, doar „tăcere şi frig“. Acest trai în haite anulează individualitatea, judecata şi responsabilitatea individuală, privînd oamenii şi de plăcerile intimităţii. Deşi anarhia îşi întinde pe zi ce trece umbra, puţinii oameni care mai corespund standardelor normalităţii (considerate de noi ca atare) se încăpăţînează să-şi continue viaţa ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. Ei ţin realitatea la distanţă, ajustînd-o după nevoie, transformîndu-şi viaţa într-o farsă, spunîndu-şi mereu că „nu se întîmplă mare lucru“.
Bătrîna, căreia, într-o zi, un bărbat îi lasă în îngrijire, fără nici o explicaţie, o fetiţă de 12 ani însoţită de cîinele său cu înfăţişare aproape mitologică (fiinţă hibrid, amestec de cîine şi pisică, întrupînd calităţi precum dragostea şi loialitatea, pe care oamenii le-au pierdut), joacă în roman rolul privitorului inactiv, dar lucid, care aşteaptă să înţeleagă, apt să constate, fie şi retrospectiv, paşii greşiţi făcuţi de oameni, mutaţia principală ce are loc la nivel de mentalitate a oamenilor fiind răsturnarea „normalităţii“, inconsecvenţa ca trăsătură psihică dominantă. Rutina „normalităţii“ este înlocuită ireversibil cu „rutina neobişnuitului“.
 
Privit ca literatură SF, romanul propune o altă categorie de personaje-mutanţi. Din cauze latente determinate de procesul de modernizare, au loc mutaţii genetice, nu cu titlu de excepţie, cum se întîmplă de regulă în acest tip de literatură, ci la nivel de colectivitate, provocînd o ranversare a ceea ce noi considerăm îndeobşte „normalitate“. Metamorfoza esenţială ce devine regulă, nu accident, este violenţa morbidă a copiilor ce trăiesc în haite şi clanuri (noi forme de organizare a societăţii în care ocrotirea conferită de număr e definitorie) şi tind să se întoarcă la un trai primitiv. Şcoala nu mai reprezintă decît un instrument prin care Autoritatea, altfel invizibilă, ţine oamenii sub control. Aparatele electrocasnice şi mijloacele de transport devin de prisos, reapare trocul, oamenii se îmbracă din nou în piei de animale, sînt căutate cu disperare şi cu speranţă gropi de gunoi pentru a se readuce la suprafaţă „timpul dispărut al abundenţei“, timpul comodităţii. Cîntecele de leagăn se transformă în cîntece de război, accesul la limbajul elaborat este refuzat de această involuţie a societăţii, căci exprimarea se va face prin mormăituri, răcnete, priviri furioase. Locuinţele abandonate sînt ocupate de cei cu iniţiativă, la etajele superioare ale blocurilor apar ferme de animale, toate tabuurile de sex dispar şi haremul devine ceva absolut normal… Dispar, însă, pentru a fi înlocuite cu alte tabuuri cărora omenirea le rămîne prizonieră şi care duc la o nouă distrugere. Doris Lessing creează imaginea societăţii omeneşti ca cerc al eternei reîntoarceri a identicului, a evoluţiei dominate de clişee şi a distrugerii inevitabile. Adaptarea are mereu o limită. Lumea se prăbuşeşte mereu într-o altă „ordine“. Problema vinovăţiei şi a responsabilităţii rămîne mereu deschisă.

Realism critic, psihologie şi misticism

Viitorul oferă perspectiva unei întoarceri în timp, la începuturile civilizaţiei. Aceste nuclee de barbarie şi de primitivism se extind, chiar dacă avem şi o atitudine de implicare voluntară din partea celor doi îndrăgostiţi (o ciudăţenie inacceptabilă!) Emily şi Gerard, care vor să reorganizeze o parte din copii, creînd, în numele democraţiei totale utopice, o altă ierarhie şi alte legi ce-şi vor găsi sfîrşitul. Este concretizată astfel ideea că toate modurile noastre de viaţă, toate compromisurile şi toate adaptările sînt efemere, tranzitorii, că toate tabuurile şi toate obiceiurile vor fi, rînd pe rînd, înlocuite, că toate eforturile şi încercările oamenilor se vor dovedi într-o zi precare şi inutile. În noua lume, valorile morale nu mai există, sau dacă există, sînt privite cu suspiciune şi anulate, fiind caracteristice individului şi nu societăţii. Tot ce mai contează sînt instinctul şi capacitatea de supravieţuire, curajul de a pleca, atunci cînd aerul devine irespirabil, luînd cu tine doar nişte pături, spre un alt pămînt al făgăduinţei, iluzoriu. Libertatea dobîndită nu mai este decît o purificare de rămăşiţele „civilizaţie“, de poverile ei. În plină descompunere există totuşi o funcţionare care mînă, gravitaţional, lumea spre altceva. Văzuţi din viitor, oamenii dintotdeauna par doar „nişte animale mici şi îngîmfate“, care doar îşi joacă rolurile şi care nu au ştiut niciodată să găsească punctul de echilibru între legile necesităţii şi libertate.
 
Doris Lessing creează, cu multă subtilitate, şi o altă dimensiune a existenţei ce oferă alternative acestei distopice vieţi spulberate de furtuna descompunerii. Lumea descoperită în spatele peretelui este resimţită de bătrînă ca o proiecţie a unei stări mentale anterioare (şi ne putem gîndi la avatarurile fiinţei umane), însă ininteligibile înaintea acestei concretizări. Vizitînd copilăria fetiţei, Lessing creionează şi portretul familiei acesteia, în care mama opresivă şi tatăl absent fac din ideea de familie un soi de închisoare după chipul şi asemănarea căreia este alcătuită şi societatea. Cutreerînd prin camere şi grădini, bătrîna găseşte şi posibilitatea de a se confrunta cu propriile-i probleme, de a-şi chestiona propria-i identitate. Aceste alternative posibile se transformă în finalul romanului într-un paradis utopic, unde îşi găsesc salvarea cîteva personaje din roman.
Amestec de realism critic, psihologie şi misticism, romanul le oferă cititorilor posibilitatea de a-şi măsura propriile puteri interpretative şi asociative, graţie cadrului simbolic extrem de generos. De ce oare Emily, atunci cînd este lăsată la bătrînă, are asupra ei Biblia, o carte ilustrată şi romane SF? Care este simbolistica covorului jamesian din camerele imaginare sau a punctelor cardinale din care se pleacă şi în care se ajunge? Sînt doar cîteva dintre provocările şi premisele unei lecturi deschise, pe care Doris Lessing le strecoară în povestea sa despre trecutul, prezentul şi viitorul omenirii.
Raţiunea tehnică, preocupată exclusiv de ajustarea mijloacelor la scop („indiferentă dacă oprimă sau eliberează“, cum observa Rorty), are ca alternativă, în Memoriile unei supravieţuitoare, resurgenţa gîndirii mitico-simbolice şi perceperea intuitivă a realităţii prin coborîrea în straturile adînci ale subconştientului, omul putîndu-se astfel re-apropia de esenţa fiinţei sale.



Doris Lessing, Memoriile unei supravieţuitoare, Traducere din limba engleză de Mihaela Negilă, Editura Polirom, Colecţia „Biblioteca Polirom. Seria de autor «Doris Lessing»“, Iaşi,  2010, 280 p.  

Burhan Sönmez și povestea cioplitorului în piatră

  https://www.observatorcultural.ro/articol/burhan-sonmez-si-povestea-cioplitorului-in-piatra/ Burhan Sönmez este unul dintre cei mai import...

Cele mai citite