Citind cartea Aurorei Liiceanu – „Totdeauna singură. Nefericiri paralele”, regăsesc conotațiile termenului grecesc „kairos”, căruia parcă nu i-am acordat până acum suficientă atenție.
Grecii antici aveau doi zei și două cuvinte pentru timp: Chronos și Kairos. Primul desemnează timpul obiectiv, timpul care curge cronologic, liniar, structurat. E timpul care ne poartă impasibil către moarte. În schimb, Kairos este zeul oportunității fericite, timpul deciziei și al acțiunii. El ține de percepția subiectivă a timpului, e momentul ideal, oportun, Dacă primul măsoară cantitatea timpului, al doilea îți oferă calitatea.
În Chronos suntem stresați, ne simțit amenințați de marea trecere, Kairos e blând cu noi, generos, ne dă de ales. Prin el ne putem scutura (vremelnic, desigur) de tirania zeului impasibil. Kairos înseamnă „aici și acum”, prin el smulgem bucăți din trupul înghețat al lui Chronos și le transformăm în momente ideale, memorabile. Kairos e momentul efemer, neașteptat, dar esențial, cînd timpul intră pe calea favorabilă împlinirii dorințelor noastre. E timpul magic, cu semnificații spirituale, care nu trebuie pierdut. Prin el putem ieși de sub „vremi”.
Kairos apare ca o ofertă prietenoasă
a sorții: Carpe diem! E vremelnicie fericită,
timp al trării, „clipa repede ce ni s-a dat”, cum zicea Eminescu. E timpul oportun acțiunii ori spunerii. Pe
Kairos nu îl poți obliga să apară, dar îl poți simți și poți transforma
oportunitatea într-un moment în care lumea se dovedește a fi făcută pentru
tine. Astfel timpul trece cu tine, nu pe lângă tine. Ochiul treaz și
creativitatea ar fi niște ajutoare de nădejde.
No comments:
Post a Comment