Saramago – absurdul ca realitate cotidiană

„E o nebunie, Trebuie să fie, suntem într-un spital de nebuni”.

Ca și în Orbirea lui Canetti, și în Eseu despre orbire – admirabilul roman din 1995 al lui Saramago – orbirea devine o metaforă pentru neputința ori refuzul omului de a vedea esența vieții și a propriului sine, ignorând astfel riscurile la care se expune sau îi expune pe ceilalți, nevăzând ori nerecunoscând ceea ce vede, ceea ce trăiește.

Într-o ţară oarecare, nişte oameni – oarecare – orbesc. O orbire albă, chinuitoare, ce creează senzația unei mări de lapte intrate în ochi, punând stringent problema separării văzutului de nevăzut, a rătăcitului esențial de aiuritoarele suprafețe obscure, orbitoare prin definiție: „Ajunse chiar să creadă că întunericul în care trăiau orbii nu era, de fapt, decât simpla absență a luminii, că ceea ce numim orbire nu face decât să ascundă aparențele ființelor și lucrurilor, lăsându-le intacte în dosul vălului ei negru. Acum, dimpotrivă, iată că se trezise cufundat într-un alb atât de luminos, atât de absolut, încât mai curând devora decât absorbea, nu doar culorile, ci şi obiectele şi fiinţele, făcându-le astfel dublu invizibile”. Orbind, omul devine de două ori orb, însă, paradoxal, această orbire secundă se poate transforma în revelație. Lumina de fapt, gândește şi unul dintre personaje, nu se stinge, ci se aprinde, atunci când ceea ce e la vedere dispare: „sunt șanse care nu prisosesc, uneori trebuie să fii bătrân și să ai o legătură neagră acoperindu-ți orbita pe veci oarbă”.

La început orbesc doar unii, iar societatea se grăbește să se împartă în „ei” şi „ceilalţi”. Granița este însă fragilă, contaminarea este inevitabilă. Azi unul, mâine altul. Sunt închişi, rând pe rând, într-un spital de nebuni gol. Carantina e o iluzie. Cruzimea „celorlalţi” însă nu e. Într-un final, toţi orbesc, devenind oarecare. Instituţiile statului sunt neputincioase, medicina e inutilă, banii sunt zadarnici. În fața răului nu contează statutul social, nici profesia. Nici „guvernul și națiunea” ce așteaptă ca fiecare să-și facă datoria. Nici ideea de autoritate sau de regulă.

Ca roman distopic, Eseu despre orbire, plăsmuiește o lume guvernată de violenţă, ură, egoism, lăcomie, dispreţ, dorinţa de putere, viol, furt, indiferenţă, crime săvârşite în numele supravieţuirii şi chiar al demnităţii individuale. Este tot ceea ce poate naște orbirea faţă de ceilalţi şi faţă de propriul sine. Atitudinea „contra lor” face legea, inclusiv în lumea orbilor. La rândul lor, aceștia se împart în buni şi răi. Cei din stânga și cei din dreapta spitalului de nebuni. Atmosfera pare desprinsă parcă din tablourile lui Munch. Foamete, putregai, duhori. Haos. Imagini terifiante, dar credibile. Ceea ce pare un joc al imaginației, o plăsmuire SF, coține, de fapt, germenii realității. Absurdul e realitatea cotidiană. Devastarea, distrugerea, constrângerea, marginalizarea şi umilirea se produc cel mai adesea, culmea, în numele protecţiei celorlalţi. Veghea strânsă exclusiv pe marginea propriilor interese devine autodistructivă.

Într-o lume construită ca eternă reîntoarcere a răului ce își schimbă măștile, problema vinovăţiei şi a responsabilităţii rămîne mereu deschisă: „azi e azi, mîine e mâine, astăzi am responsabilitate, nu mâine, dacă voi fi oarbă”. Unica întrebare al cărei răspuns mai poate avea sens este: ce mai contează în acest infern!? Răspunsul dat de Saramago printre rândurile poveștii sale este simplu, la îndemână: contează fărâmele de umanitate pe care omul le poate scoate la suprafaţă. Dacă le mai găseşte. Contează faptul că o singură persoană poate şi vrea să vadă – soţia doctorului. Ea devine ochii pe care ceilalți nu-i mai au. Vede pentru ea, dar mai ales pentru ceilalți. Contează că o fostă prostituată, oarbă acum, îşi asumă grija unui copil cu strabism, rămas singur. Contează, în general, deschiderea către ceilalți, către viață: „Dar oamenii cum sunt, întrebă fata cu ochelari negri, Sunt ca nişte fantome, asta trebuie să fie o fantomă, să fii sigur că viaţa există, pentru că o spun patru simţuri, şi să n-o poti vedea”. Contează șansa pe care fiecare om și-o acordă, sperând: „Orbire e și asta, să trăiești într-o lume unde s-a terminat speranța”. Are însemnătate posibilitatea de a avea ochi atunci când ceilalți i-au pierdut și de a te strecura în spatele suprafețelor: „își dori să fie și ea oarbă, să traverseze pielea vizibilă a lucrurilor și să pătrundă înăuntrul lor, spre fulguranta și iremediabila ei orbire”. A nu abandona viața e vital: „În camera fetei, pe comodă, era o vază cu flori uscate, apa se evaporase, într-acolo se îndreptară mâinile oarbe, degetele atinseră petalele moarte, ce fragilă e viața, dacă o abandonăm”.
Lumea percepţiilor de care dispun orbii, a condiţiilor limită pe care le presupune supravieţuirea este atât de bine, de empatic construită de Saramago, încât sunt multe momentele în care ai senzaţia că eşti unul dintre orbi. Şi când vezi că nu eşti, rămâi cu senzaţia apăsătoare de a fi un privilegiat. Unul inconştient, nerecunoscător: „Din aluatul ăsta suntem făcuţi toţi, jumătate indiferenţă, jumătate răutate”. Fără a cădea în generalizări simplificatoare ori într-o retorică ieftin-moralizatoare, povestea lui Saramago scoate în evidență puterea extraordinară a dăruirii, a compasiunii și a toleranței. O bătrână spune misterios: „Moartea umblă pe străzi, dar în curți, viața nu s-a terminat”.

Rătăcirile orbilor în căutarea unui spațiu protector, călătoria lor printr-un deșert al ororilor și abjecțiilor umane, amintește de lupta pentru supraviețuire din Împăratul muștelor sau din Drumul lui McCarty, dar și de imaginea terifiantă a lumii create de Doris Lessing în Memoriile unei supraviețuitoare (1974), necruțător tablou al poverilor civilizației ajunse la capăt de drum, lume a barbariei şi a primitivismului. Ca și romanul lui Doris Lessing, și Eseu despre orbire pune în fața cititorilor un univers apocaliptic, menit să demonstreze eșecul societăților moderne de a păstra sau de a crea o societate umană durabilă. În ambele romane cauzele dezastrului nu sunt la vedere, fiind vorba mai degrabă de o amenințare latentă ce pluteşte primejdios în aer decenii întregii, o ameninţare inerentă evoluţiei societăţii noastre. O amenințare născută, la nivel colectiv, din proasta funcţionare a structurilor politice de conducere şi de organizare a societăţii umane actuale, iar la nivel individual din abuzul şi indiferenţa pe care, din comoditate ori din interes, nu le luăm în seamă. Atitudinea era etichetată în Memoriile unei supraviețuitoare drept „ignoranţă neajutorată“ sau „conştientizare neajutorată“. Oamenii se trezesc atât de departe de lume, încât nu mai știu cine sunt și transformă lumea din infern în infernul infernului. O orbire este înlocuită cu o altă orbire, limitele răului neexistând. Iar eforturile din întuneric sunt sortite eșecului: „Indiferent, un orb făcu un nod pe sfoara pe care o ținea în mână, apoi încercă să le numere, nodurile, zilele, însă renunță, erau noduri suprapuse, oarbe, ca să zicem așa”.

În Eseu despre orbire, existența devine o multiplicare a absenței, un labirint al umbrelor pierdute în umbră, tocmai din cauza dispariției celor mai mărunte forme de manifestare a umanității, din cauza descompunerii oamenilor în plasa idealurilor superficiale. Romanul lui Saramago creează, desăvârșit, o imagine terifiantă, sumbru-răscolitoare a rămășițelor unui univers, dar și o extraordinară analiză a psihologiei individuale, a omului călător către înfrângere, către moartea propriei lumi. O călătorie ce poate fi, însă, întoarsă din drum cu o simplă privire. Una vie – a înțelegerii, a deschiderii, a speranței.

JOSÉ SARAMAGO, Eseu despre orbire, Traducere din limba portugheză de Mioara Caragea, Polirom, 2013, 276 p.