În primul an de la publicare, volumul Vanessei Springora – Consimțământul (2020), tradus de curând la Editura Polirom de către Alexandra Cosmolici – a stârnit reacții puternice și undele de șoc continuă să se propage, întrucât subiectul este unul extrem de sensibil, cu atât mai mult cu cât este o carte autobiografică care abordează o experiență traumatizantă ce i-a marcat autoarei zeci de ani de viață.

Între 14 și 15 ani aceasta a fost abuzată sexual de către un scriitor celebru care avea cam de trei ori vârsta ei, „relația“ fiind favorizată de nevoia de iubire de care a privat-o tatăl său când a abandonat-o, dar și pe fondul ­ mamei sale de a se impune, de a o proteja (căsătoria celor doi fiind în ochii fetei un război, un măcel): „Un tată care nu dă nici un semn de viață și a lăsat în viața mea un gol de neumplut. Un apetit insațiabil pentru lectură. O anumită precocitate sexuală. Și, mai ales, o nevoie nestăvilită de a fi privită“.

De aici până la acceptarea instinctivă a ipostazei de „pradă“ a unui bărbat cu o prezență grandioasă nu mai e decât un pas: „Lipsa, lipsa de iubire ca o sete care absoarbe tot, sete de junkie care nu se mai uită la calitatea produsului pe care-l primește și-și injectează doza letală cu convingerea că-și face un bine. Cu ușurare, recunoștință și beatitudine“.

Erau anii 1970, când sloganul „E interzis să interzici“ făcea furori în Franța și oferea un adăpost convenabil. În numele liberalizării moravurilor și al revoluției sexuale, se cerea apărat dreptul la plăcere al tuturor corpurilor, împiedicarea sexualității juvenile fiind privită și ca o formă de opresiune socială. O „deviație“ pentru care mari oameni de cultură au semnat în mod surprinzător peti­ții, oferind fel și fel de explicații pentru gestul lor.

 

Indiferența societății franceze în fața acestor abuzuri

 

Bărbatul mândru că a inițiat-o în „iubire“ pe Vanessa Springora (și pe multe alte fete) a fost scriitorul Gabriel Matzneff, care, în 1990, a apărut în emisiunea lui Bernard Pivot pentru a-și discuta memoriile mustind de savoarea cuceririlor sale în rândurile femeilor foarte tinere. Autorul declara cu nonșa­lanță că nu poate fi interesat de femeile trecute de do­uăzeci de ani și avea pretenția ca aceste cuceriri devenite subiect literar să fie înțelese și tolerate în numele literaturii. Ba chiar a publicat cărți în care se mândrea cu actele sexuale pe care le-a întreținut cu tineri sub 16 ani, unii dintre băieții „iubiți“ în timpul turismului sexual din Filipine având chiar opt ani. O scriitoare canadiană care a criticat comportamentul lui Gabriel Matzneff și i-a atras atenția că nu poate folosi literatura drept alibi pentru imoralitatea faptelor sale fost jignită de către nimeni altul decât criticul Phillipe Sollers, pe postul TV France 3.

Vanessa Springora este una dintre fetele care au făcut obiectul pasiunii lui Gabriel Matzneff, fiind timp de un an abuzată sexual de către scriitorul de 50 de ani. Cartea Vanessei Springora urmărește tehnicile subtile de manipulare la care a recurs scriitorul pentru a nu putea fi acuzat că nu a avut consimțământul fetelor. Acestea trebuiau să pară niște complice, nu victime. În Franța, relațiile sexuale dintre adulți și minori sub 15 ani sunt ilegale, dar până de curând nu a existat o vârstă stabilită pentru consimțământ, care permite o pedeapsă mai ușoară decât violul. Springora se întreabă și ne întreabă cum ar fi trebuit să arate acest consimțământ. Și „cum să recunoști că ai fost abuzat când nu poți nega că ai consimțit. Când, dimpotrivă, ai simțit dorin­ță pentru acest adult care a binevoit să profite de asta?“.

Autoarea pune mai cu seamă sub reflector indiferența societății franceze în fața acestor abuzuri, în condițiile în care pedofilia scriitorului era bine cunoscută, dar aces­ta continua să se afle în grațiile unor personalități publice, protejat în unele cercuri literare, grație talentului său. De aceea una dintre cele mai apăsătoare întrebări pe care o ridică scriitoare este dacă literatura scuză orice, acuzând în­găduința de care s-a bucurat comportamentul lui Matzneff.

 

Springora s-a eliberat prin scris

 

Un alt aspect ignorat de societate și adâncit de Springora în aceste volum este felul în care a curs viața acestor fete după încheierea „aventurii“ cu șarmantul scriitor, o aventură cu un uriaș potențial distructiv, încărcătura toxică eliberându-se, în unele cazuri, toată viața. Din această cușcă a veninului care se plimbă prin corp, Springora s-a eliberat prin scris.

I-au trebuit zeci de ani să depășească ambivalența, să înțe­leagă irelevanța ideii că dragostea nu are vârstă și de ce povestea de dragoste „sublimă“ (așa cum i-o prezenta scriitorul) a fost atât de bolnavă: „De ce n-ar putea o adolescentă de paisprezece ani să iubească un domn cu treizeci și șase de ani mai în vârstă decât ea? Mi-a venit de o sută de ori întrebarea asta în minte. Fără să-mi dau seama că era formulată prost din capul locului. Nu atracția mea trebuia pusă la îndoială, ci a lui. […] În realitate, în economia existenței lui G, acum știam, atracția asta față de mine era de o infinită redundanță și de-o tristă banalitate și provenea din nevroza lui, dintr-o formă de dependență incontrolabilă“.

O dragoste care la 14 ani pare de vis se transformă într-un coș­mar perfid, cu atât mai mult cu cât bărbatul nu a încetat să o hăituiască în numele iubirii. Ba chiar a făcut publică și corespondența lor, fără ca ea să fi avut ceva de spus în această privință, luându-i astfel în posesie, cu brutalitate, și imaginea.

 

Simți organic ce înseamnă minciuna

 

Cititorii români au „privilegiul“ de a-l întâlni în cartea Vanessei Springora și pe Cioran. Doar că ipostaza este una cel puțin controversată. Când, într-o zi, fata de 14 ani se întoarce de la liceu, găsește în camera hotelului unde stătea cu G. dovada că este înșelată și mințită. Căutând sprijin, îndepărtată de familie și de prieteni, ajunge acasă la Cioran, unde îi deschide soția acestuia. Cei doi erau prieteni cu G. Felul în care Cioran privește situația este bulversant. Iată un scurt fragment din conversația celor doi, așa cum este redată în Consimțământul.

„— Ai mare noroc că l-ai întâlnit. Rolul tău e să-l însoțești pe drumul creației, să te pliezi pe capriciile lui. Știu că e nebun după tine. Dar, de cele mai multe ori, femeile nu înțeleg de ce are nevoie un artist. Știi că soția lui Tolstoi își petrecea zilele dactilografiind toate manuscrisele pe care soțul ei le scria de mână, corectând tot timpul și cea mai mică greșeală, dând dovadă de o desăvârșită abnegație. Plină de sacrificii și jertfindu-se pe sine, așa se cuvine să fie dragostea pe care o femeie de artist i-o datorează celui pe care-l iubește.

— Dar mă minte tot timpul, Emil.

— Minciuna este literatură, draga mea! Nu știai?“

La 14-15 ani e greu să știi ce este literatura, dar simți organic ce înseamnă minciuna și celelalte forme ale imoralității, indiferent de pretextele livrate de cei „înțelepți“. Scriind această carte, Vanessa Springora s-a eliberat, reușind să redevină subiectul propriei povești care îi fusese confiscată mult prea mult timp. Un privilegiu moral al scrisului, în contrapunct cu pretențiile unora că o operă originală și subversivă scuză orice.

 

Vanessa Springora, Consimțământul, traducere din limba franceză și note de Alexandra Cozmolici, Polirom, 2021