Umbra florii de cireș Estetica efemerului în cultura japoneză

 https://www.observatorcultural.ro/articol/umbra-florii-de-cires/

Japonia a fost întotdeauna o civilizație preocupată de înțelepciune și de frumusețe, nu doar în literatură, pictură, arhitectură, ceramică, artizanat, caligrafie, aranjamentul florilor, arta de a mînui sabia sau vechea ceremonie a ceaiului, ci și în ansamblul vieții cotidiene sau ca atitudine a omului în fața vieții și a morții. Pentru japonezi, frumusețea se naște mai ales din modul de a privi lumea, din atenție, gest, conștientizare, simplitate, discreție. Din ritmul vieții.

Văzută ca parte integrantă a vieții de zi cu zi, estetica japoneză este un mijloc subtil, dar puternic, de comunicare a înțelepciunii budismului și, față de estetica occidentalilor, acordă o importanță mai mare procesului în sine decît rezultatului.

În centrul preocupărilor filozofice și literare ale cărturarilor zen a existat mereu ideea impermanenței, a schimbării neîncetate a existenței umane și a fenomenelor universului, strîns legată de principiul conciziei. De aici s-au ivit și principalele două concepte estetice ale culturii japoneze: mono no aware și wabi-sabi, regăsite în grafismul pictural, în ceremonia ceaiului, în grădinile uscate, în poemele haiku, dar și în întreaga literatură clasică niponă. 

Atenția acordată de către artiștii japonezi fenomenelor efemere ale existenței a dus la apariția unor opere care se disting prin austeritate rafinată, minimalism, rigoarea expresivității,  dar toate aceste valori sînt străbătute de un umanism cald și discret, care se lasă descoperit treptat, din gesturi mărunte, tăceri, contemplare și sensuri profunde. Frumusețea devine astfel o experiență intimă, legată de vulnerabilitatea ființei și de conștiința trecerii timpului. 

În afara spațiului cultural japonez, această asociere dintre frumusețe și impermanență a fost rareori formulată explicit, fiind mai degrabă marginală sau intuită fragmentar. Unul dintre puținii scriitori din afara Japoniei care a evidențiat importanța conceptului de impermanență în context estetic a fost Vladimir Nabokov, care, în prelegerea sa despre Metamorfoza lui Franz Kafka, afirma că acolo unde este frumos este și milă, pentru simplul motiv că frumosul întotdeauna moare.

*

Estetica japoneză s-a dezvoltat de-a lungul secolelor, în ciuda – sau poate tocmai datorită – izolării culturale, într-un spațiu al retragerii și al atenției concentrate, unde privirea a învățat să se oprească asupra detaliilor fragile. Întreaga tradiție a cultivat idealuri precum sinceritatea și puritatea gestului, subtilitatea aproape imperceptibilă, simplitatea aristocratică a formelor neîmpovărate, tăcerea ca loc al sensului, luminozitatea filtrată, frumusețea melancolică a lucrurilor care trec, patina vechimii, încîntarea discretă, eleganța reținută și fragilitatea asumată.

Deși aceste idealuri au cunoscut, în timp, ajustări și reconfigurări, mai ales după încetarea perioadei de izolare, sensibilitatea față de efemeritatea existenței poate fi considerată o constantă a imaginarului estetic japonez. 

Începînd cu epoca Heian (794-1185), Japonia a acordat o importanță tot mai mare lumii naturale, contemplînd fluctuațiile sale imprevizibile și adoptînd o sensibilitate aparte pentru farmecul unic al fiecărui moment. Este, totodată, și perioada de înflorire a curții imperiale, marcată de dezvoltarea artelor, îndeosebi a poeziei și a literaturii, aristocrația de la curte fiind profund preocupată de căutarea rafinamentului estetic.

Surprinderea și exprimarea emoțiilor asociate cu mono no aware pot fi dificile, deoarece acestea variază odată cu obiectul și contextul. Emoția nu este statică, ci se transformă subtil pe măsură ce realitatea se schimbă, iar asta implică o stare de vigilență interioară și o sensibilitate acută. Astfel, mono no aware presupune o adaptare continuă a percepției, o atenție rafinată față de caracterul trecător al lucrurilor, care sporește capacitatea de a descoperi frumusețea în efemer. În perioada Heian, această dispoziție era adesea asociată cu o melancolie delicată: emoția trezită de un obiect sau fenomen lăsa în urmă doar o amintire difuză, o urmă fragilă a unei semnificații care nu poate fi definită, ci doar trăită. 

Budismul zen considera că suferința izvorăște din dorința omului de a controla ceea ce, prin natura sa, este efemer și lipsit de substanță. Mono no aware propune însă o altă atitudine: impermanența nu trebuie doar acceptată, ci și prețuită – nu ca o sursă de entuziasm, ci ca prilej de reflecție. Alături de tristețea pierderii unor clipe, stări, oameni sau lucruri, trebuie să existe și bucuria liniștită, născută din șansa de contempla și de a ne lăsa străbătuți de frumusețea vieții. Conștientizarea efemerității existenței nu ar trebui să fie un motiv de disperare nihilistă, ci mai degrabă un imbold de a ne savura viața în mod conștient, cu recunoștință pentru fiecare moment care ne-a fost dăruit. 

Savantul Motoori Norinaga (1730-1801), pentru care sensibilitatea de tip mono no aware însemna mai ales a savura viața mai profund, a plasat această dispoziție în centrul culturii japoneze. Prin combinarea lui aware, care înseamnă sensibilitate sau tristețe, și mono, care desemnează lucrurile, s-a obținut o expresie ale cărei conotații depășesc interpretările fiecărui termen. Traducerea conștientului ca „tristețe“ se datorează mai ales lipsei unui cuvînt mai bun, deoarece esența conștientului sugerează experiența de a fi profund mișcat de emoții care pot include bucurie și iubire, dar care sînt întotdeauna colorate de trecere, de finitudine.

În literatura japoneză, mono no aware este adesea asociat și cu experiența pierderii, și cu frămîntările interioare ale individului. Semnificația acestui concept este complexă și stratificată, reflectînd deopotrivă tristețea legată de efemeritate și procesul profund de acceptare a lumii așa cum este. Accentul cade pe lupta interioară de a înțelege realitatea, pe reconcilierea cu această înțelegere și pe forma de toleranță sau împăcare care rezultă din ea. Nu este deloc surprinzător că un astfel de concept rezonează adînc în cultura japoneză, unde subtilitatea emoțională și introspecția sînt trăsături cultivate de secole.

Deși delicată și trecătoare, această formă de frumusețe generează o experiență intensă pentru cel care o percepe, tocmai pentru că trebuie savurată pe deplin, într-un interval de timp limitat. Totuși, trăirea mono no aware nu se reduce la o contemplare solitară și la o emoție interioară profundă. Dincolo de intimitatea momentului, sensibilitatea față de frumusețea trecătoare a lumii se cuvine a fi împărtășită. Prin poezii, picturi sau obiecte artizanale apreciate de ceilalți, devine posibilă împărtășirea emoțiilor, ceea ce atenuează tristețea și sporește bucuria.  Astfel se explică și obiceiul japonezilor de a ieși în natură în grupuri mari, pentru a admira florile de cireș, luna, frunzișul de toamnă sau albul zăpezii.  

Simbolul cel mai cunoscut al acestui tip de frumusețe este floarea de cireș (sakura), care înflorește doar pentru cîteva zile, o dată pe an. Întreaga societate japoneză marchează acest eveniment prin hanami – contemplarea florilor în grupuri, cu poezie, mîncare și veselie discretă. Momentul este conștient efemer, iar frumusețea lui derivă tocmai din această finitudine.

Într-o lume care cultivă obsesiv ideea de progres, eficiență și conservare, lecția esteticii japoneze este una deopotrivă simplă și profundă: frumusețea nu se află în ceea ce durează, ci în ceea ce trece. Sclipirea de o clipă este intensă tocmai prin finitudinea sa, experiența emoțională fiind scurtă și puternică. Frumusețea nu ține de obiect în sine, ci de experiența trecerii sale, de clipa fragilă în care acesta se transformă sub ochii noștri.

A contempla floarea care cade, nu cea care rămîne, a iubi ceea ce nu se poate păstra sînt exerciții de luciditate și de blîndețe pe care cultura japoneză le propune nu doar artiștilor, ci oricărui om atent la propriul timp. Astfel, mono no aware nu este doar o categorie estetică, ci și o formă de înțelepciune afectivă: o artă a trăirii cu eleganță în mijlocul impermanenței.

Sclavia datoriei: infernul cărămidăriilor din Lahore

 

Deși legal munca forțată prin datorie este ilegală în Pakistan din 1992, în regiunea Lahore există cărămidării unde oamenii continuă să fie exploatați, uneori în condiții considerate drept forme de sclavie modernă. muncitorii primesc un împrumut mic pentru o urgență (boală, nuntă, hrană), iar apoi sunt obligați să muncească pentru a-l plăti. În practică, datoria crește permanent (dobânzi, penalizări, contabilitate netransparentă), iar familiile rămân înrobite ani sau generații. Pakistan are aproximativ 20.000 de cărămidării și milioane de oameni implicați în această industrie, mulți în condiții de datorie coercitivă, iar investigațiile au scos la iveală exploatare sistemică, violență, abuzuri fizice și sexuale, salarii sub minimul legal și lipsa totală a protecției sociale.

În romanul Când dansează licuricii de Aisha Hassan, exploatarea oamenilor din cărămidăriile de la periferia orașului Lahore devine nucleul narațiunii și motorul emoțional al destinelor personajelor. Autoarea pornește de la această realitate socială dură a familiior captive într-un sistem al datoriilor imposibil de plătit și o transformă într-o poveste despre traumă, vinovăție și speranță. Munca fizică dură la care sunt supuși atât adulții cât și copiii, fumul cuptoarelor și izolarea spațiului funcționează nu doar ca decor, ci ca metaforă a prizonieratului existențial, dominat de violență și imposibiltatea de a evada.

După moartea fratelui provocată de curajul acestuia de a spune lucrurilor pe nume, la doar 7 ani, Lalloo este dus de tatăl său în afara cărămidăriei, cu speranța că ar putea avea viața unui om liber. El se  simte obligat să găsească o cale de salvare pentru părinți și pentru cele două surori rămase în iadul celor 1200 de cărămizi pe care trebuiau să le facă zilnic. Dar nici în afara „lagărului” de muncă, viața unui copil nu e deloc ușoară, în special când depinde de orgoliile celor bogați pentru care lucrează și când sentimentul vinovăției și al abandonului îi sfredelește mintea. 

Editura Litera

Traducere de Andreea Năstase

Libertatea incomodă a Felizei

 

       

     Romanul „Toate numele Felizei” de Juan Gabriel Vásquez pornește de la biografia reală a artistei Feliza Bursztyn, dar depășește convențiile portretului biografic pentru a deveni o reflecție asupra identității și memoriei. Vásquez explorează felul în care o viață este reconstruită din fragmente (amintiri, documente, mărturii) și arată că adevărul rămâne mereu incomplet, supus interpretărilor succesive. Cititorul nu va ști nicodată granița dintre realitate și imaginație.

Pe fundalul Columbiei tensionate politic din a doua jumătate a secolului XX, destinul Felizei devine exemplul fragilității libertății individuale, dar și al puterii artei de a supraviețui adversității. Sculpturile Felizei, realizate din metal industrial și din alte materiale recuperate, provoacă scandal într-o societate conservatoare, iar reacțiile publice (fascinație, respingere, suspiciune) dezvăluie anxietatea colectivă în fața libertății creative. Feliza este o femeie independentă, nonconformistă, capabilă să sfideze așteptările sociale ale epocii, iar această libertate o transformă simultan în figură admirată și incomodă. Ea este surprinsă în ipostaze diverse: fiica unor evrei exilați, soție, mamă, amantă, artistă, dar dincolo de toate este o femeie care refuză rolurile sociale. Propria familie îi va organiza o slujbă de înmormântare pentru a se detașa de nonconformisul ei. Și e o mare plăcere să te plimbi alături de ea prin Paris, prin galerii de artă, să o vezi stând la masă cu Gabo sau admirând picturile lui Brâncuși.

Traducere din spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari

Editura Polirom

Mândria de a iubi – „Muzeul inocenței”, de Orhan Pamuk

 

 Muzeul inocenței e una dintre cele mai frumoase povești de iubire din literatură, pe rafturile din mintea mea așezându-se alături de cărți precum Laur al lui Evgheni Vodolazkin sau de Scrisorarul lui Mihail Șișkin, căci au în comun o anumită seninătate care străbate viziunea asupra iubirii. O iubire desăvărșită, care trece dincolo de timp, de nefericire și chiar de moarte. Măsura ei nu este cantitatea de fericire pe metru pătrat, ci felul în care transformă definitiv sufletul unei ființe umane, salvându-l de la rătăcire, de la dezechilibru, de la pierderea de sine.

 Scriitorul turc a spulberat în acest roman granițele dintre realitate și ficțiune așa cum niciun scriitor nu a mai reușit. Romanul devine muzeu, iar muzeul tranformă în realitate lumea din roman. Astfel că, în 2012, Orhan Pamuk a deschis la Istanbul „Muzeul inocenței”, muzeu devenit celebru prin romanul său cu același titlu, publicat în 2008. Un muzeu care a existat inițial doar într-o carte devenită ghid al muzeului real, autorul însuși fiind personaj al romanului și creator al muzeului concret ce adăpostește obiecte din roman. E vorba de obiecte fizice, care spun povești despre realitatea trecutului, oferind o altă perspectivă asupra timpului, dar mai ales asupra iubirii în raport cu timpul. Iar cel care are în față romanul este deopotrivă cititor și vizitator al muzeului, așa cum cel care se plimbă prin muzeul din Istanbul, se plimbă și prin poveste.

Muzeul este conceput el însuși ca o capsulă a timpului prins între realitate și ficțiune. Intenția scriitorului, recunoscută în roman, este aceea ca toate exponatele să poată fi văzute simultan, obținându-se astfel senzația de abolire a timpul. Muzeul real realizează o punere în abis ori o punere în lumină a raporturilor complexe care se stabilesc între realitate și ficțiune, între trecut și prezentul imaginației.

Miza este păstrarea senzației de fericire a unor clipe, prin intermediul obiectelor care nu doar amintesc fericirea, de cele mai multe ori neconștientizată la timp, ci o și salvează, trăgând un semnal de alarmă asupra pericolului de a nu vedea, de a ignora relevanța unor momente.

Povestea de dragoste dintre Kemal și Fusun se proiectează pe fundalul unei societăți tradiționale, un Istanbul al anilor ’70-’80, în pragul modernizării, cu prejudecăți și opreliști destul de puternice încă pentru a nu permite libertatea iubirii. Muzeul inocenței devine romanul și muzeul unei iubiri ce se salvează prin ea însăși, o iubire pierdută în realitate și tot în realitate salvată prin puterea imaginației, prin puterea de a răsturna, iubind, suferința în fericire. E o iubire care trece dincolo de limitările sociale, dincolo de orice formă de egoism sau orgoliu. Obiectele păstrează timpul și oamenii, salvează iubirea: „… eu am iubit suficient de mult o femeie ca să-i păstrez părul, batistele, agrafele şi celelalte lucruri, căutând ani de zile consolare în ele”.

În prim plan trece mândria de a fi iubit. Și tocmai această mândrie devine adevăratul obiect al muzeului ce se va transforma și în adăpost pentru tinerii îndrăgostiți care nu au unde să se sărute: „Obiectele rămase de pe urma clipelor fericite conservă cu mult mai multă fidelitate decât oamenii care ne-au procurat acea fericire amintirile, culorile, plăcerea atingerii şi a contemplaţiei”. Puterea iubirii de a trece dincolo de timp rămâne una dintre ideile fundamentale din roman. Obiectele din muzeu tocmai prin aceasta ieșire din timp se remarcă, căci, luate împreună, ele alcătuiesc un timp special ce fac și ființa umană să se simtă dincolo de limitările temporalității.

Centrul pierdut și regăsit al vieții este legat de aceste obiecte care păstrează vie amintirea fericirii: „Pentru mine, fericirea înseamnă să pot retrăi o astfel de clipă fericită. Dacă învăţăm să ne gândim la viaţa noastră nu ca la o linie, asemenea Timpului lui Aristotel, ci ca la un şir distinct de asemenea clipe intense, veghea de opt ani la masa iubitei mele nu mai apare ca o obsesie, ci ca un şir de 1593 de seri fericite petrecute la masă cu familia ei. Astăzi îmi amintesc de fiecare dintre serile în care m-am dus să cinez în casa din Çukurcuma – chiar şi de cele mai dificile, mai pline de disperare şi mai umilitoare – ca de o mare fericire”.

Solniță, chibrituri, o lingură, scrumiere, papuci, agrafe, cărți de joc, chiștoace, bilete de loto, periuțe de dinți, genți, pantofi – toate merită puse deoparte, amintindu-i bărbatului că lumea poate fi un loc frumos, cu noimă:

„Îmi plăceau acele clipe de linişte fermecată şi, pe măsură ce treceau lunile, anii, îmi dădeam seama că momentele acelea, care ne făceau să percepem misterul vieţii, erau atât de profunde şi atât de aparte din pricina dragostei pe care i-o purtam lui Füsun, aşa încât puneam deoparte, grijuliu, tot ceea ce urma să-mi aducă aminte de ele”.

„Desigur că Abraham nu ştia la început că oaia avea să-i ia locul fiului său, am spus eu. Dar credea atât de mult în Dumnezeu, îl iubea atât de mult, încât simţea că, în cele din urmă, acesta nu avea să abată nici un rău asupra lui… Dacă iubim pe cineva foarte, foarte mult, dacă-i dăruim cel mai preţios lucru pe care-l avem, ştim că nu ne putem aştepta la nimic rău din partea lui. Acesta este sacrificiul”.

„Dacă-i dăruim unei fiinţe pe care o iubim foarte mult tot ceea ce avem mai scump, fără a aştepta nimic în schimb, lumea e frumoasă – de aceea plângeam, domnişoară”.

„Sentimentul acela înălţător pe care-l încearcă un om care doreşte mereu să facă dragoste cu aceeaşi persoană, respingând alte prilejuri care i se ivesc în cale, deşi acestea nu-i lipsesc, se numeşte «dragoste»”.

Traducere din limba turcă și note de Luminița Munteanu

Alessandro Baricco - clapele și glonțul

 

„Din toată viaţa trăită și care se va trăi - dacă știi să aștepți, și înainte ca totul să se termine -, te întâlneşti în drumul tău, în anumite momente speciale, cu povestea. Este greşit să te aștepți la ceva liniar, aşa cum instinctiv suntem înclinaţi să facem. E mai uşor ca povestea a ceea ce ai fost și a ceea ce vei fi să vină la tine ca o piele împestrițată cu străluciri – bălţi lăsate în urmă de un uragan în fugă. În ea se oglindeşte cerul.”

Genial din nou Alessandro Baricco în „Abel”, roman publicat în 2023 și tradus recent la Humanitas Fiction, de către Gabriela Lungu. Pentru că dintre romanele publicate de Baricco până acum, preferatul meu era Novecento, nu pot să nu fac, involuntar, o paralelă între cele două povești, oricât de diferite ar părea.

Subintitulat „western metafizic”, Abel se citește ca o baladă epică modernă, situată într-un tărâm vestic mitizat, dar pătrunde în cititor ca o meditație asupra violenței originare, a destinului și a imposibilității mântuirii. Revendicându-se de la mitul biblic al fratricidului, Abel propune un univers în care violența apare ca lege nescrisă, ca „dat” din care lumea nu poate evada. Cineva trebuie să ucidă pe altcineva pentru ca lumea să-și urmeze cursul. Abel există mai ales prin ceea ce spune mai ales el despre el, prin povestea care circulă, ba chiar uneori prin schimbul de povești între el și ceilalți. Identitatea sa este construită din narațiuni, nu din introspecție și Baricco sugerează astfel că oamenii nu trăiesc doar vieți, ci mituri personale, iar aceste mituri pot deveni închisoare sau destin.

Revenind la Novecento, ambele romane pun în scenă un personaj care trăiește într-o lume limitată. Novecento alege să nu coboare de pe vapor, pentru a evita haosul realității de pe pământ. Pentru el, muzica e salvatoare. În schimb, Abel locuiește într-un Vest aparent nelimitat, dar guvernat de o lege închisă a violenței. Novecento transformă limitarea în libertate și grație, Abel trăiește limitarea ca destin. Unul trăiește prin muzică și își salvează astfel libertatea și pe el însuși. În Abel, nu pianul, ci arma este instrumentul prin care lumea se articulează. Duelul este forma de dialog și de supraviețuire. Novecento își construiește propria limită, Abel e construit de o limită ancestrală.

Două povești intense, două fețe ale aceleiași lumi, una născându-se din atingerea clapelor, alta vibrând la declanșarea focului.

 

Istanbul. Sandvișul cu pește

Balık ekmek (peștele-pâine, sandvișul cu pește) face parte din viața cotidiană a Istanbulului încă din secolul al XIX-lea. Pescarii de pe Bosfor sau din Golful Golden Horn prindeau peștele și îl preparau direct la grătar, pe barcă, apoi îl serveau imediat pe pâine crocantă celor care treceau pe mal sau pe poduri. Noi nu l-am mâncat de pe barcă, ci de lângă podul Galata, seara, când apa își strângea luminile, iar moscheile se aprindeau tainic în aerul sărat și în fosnetul orașului cu care am simțit că împărțim aceeași seară.

Istanbul. Sucul de rodie

 

Uneori, dimineața, mai fac câte un ceai de rodie, în amintirea celui mai bun suc de rodie băut în dimineața însorită a Anului Nou, la Istanbul.  Roșul lui intens ca o promisune nerostită, rămășițele de sâmburi striviți, gustul care te îndemna să iubești și mai mult viața. Îmi plăcea sucul de rodie, proaspăt stors cu presa manuală, încă din Maroc. Dar cel din povestea trăită la Istanbul l-a întrecut. Poate tocmai datorită poveștii. Și datorită pisicii care torcea a timp încetinit. Și poate datorită zăpezii incredibile care a început să cadă după ce l-am terminat. Și poate celor 17 km hoinăriți pe jos în acea zi de savurat orașul, pe îndelete totuși, cu alte povești și mult râs printre ziduri vechi, la adăpostul căldurii tandre, ce îmblânzea frigul de afară.