O floare rară, găsită din întâmplare. Apoi am urcat fără să grăbesc pașii. Crăpături aspre ca niște
întrebări uitate. Între o lume spartă și părul în vânt. Între praf și lumină.
Între tăcere și zâmbetul care uită de pământ și se prinde de cer. Dincolo de
trecutul urcat, o cămașă roz, un rucsac,
nicio întrebare și nicio grabă.
Nenumărate cărți semnate de scriitori români și străini sunt aduse laolaltă prin prisma unei analize care va (re)apropia cititorii de unele dintre cele mai importante opere care au în centrul lor umanul și regăsirea umanului. Mergând astfel pe „căile prin care se poate salva respirația vieții”, Dana Pîrvan explorează, „prin conștientizare și luciditate”, în toate aceste opere, cinci nuclee tematice: La umbra poveștilor în floare, Condiția orbului, Însingurarea – flux și reflux, Viața ca rătăcire, Un praf de zâne. Atemporalitatea iubirii. În opinia sa, „această «salvare» presupune mai ales conștientizare, luciditate, înțelegere, echilibru, posibilitatea de a depăși aparențele, iluziile, de a găsi acele repere ale realității lăuntrice sau exterioare care să permită stăpânire de sine, detașare, defensivă și posibilitatea de a schimba propria lume ori o mică parte din lumea cea mare”. Astfel, pentru autoare, „poveștile nu sunt viață care imită viața, ci chiar ieșire dintr-o viață ce pare fără ieșire”. Fiecare eseu în parte surprinde esența viziunii unei literaturi întregi care a încercat, sub semnătura unora dintre cei mai mari scriitori ai lumii (Mario Vargas Llosa, Burhan Sönmez, Ernesto Sabato, Jose Saramago, Bohumil Hrabal, Samuel Beckett, Jack Kerouac, Orhan Pamuk, Vladimir Nabokov sunt doar câteva nume din lista mult mai bogată pe care o veți regăsi în carte) să recupereze umanul din nefirescul vieții, să extragă ceea ce e mai viu din ceea ce se prăbușește sub greutatea istoriei, sub hazardul și imposibilul vieții.
Astfel, eseu cu eseu, redescoperim ceea ce, în literatura înaltă, a animat însuși scrisul: „la Mario Vargas Llosa, axul gândirii sale îl constituie ideea că literatura s-a născut din nemulțumire, din nevoia de a compensa un deficit de existență (…) Ficțiunea nu e scrisă ca să povestească viața, ci să-i adauge ceva”, scrie Dana Pîrvan, în vreme ce, pentru scriitoarea iraniană Azar Nafisi, „literatura este șansa de a ne revendica și de a ne păstra demnitatea, libertatea, identitatea, independența minții și a inimii”. Umanul se salvează în mod constant prin literatură, supraviețuirea individului se face prin supraviețuirea neîntreruptă a artei scrierii.
La Ernesto Sabato avem nu doar „o manifestare a lumii lăuntrice” și „o exorcizare a forțelor care îl hăituiesc”, ci o recuperare a omenescului într-o continuă examinare a celor mai importante dileme ale condiției umane: „singurătatea și moartea, speranța și disperarea, pofta de putere, căutarea absolutului, puterea inconștientului, simțul existenței, prezența și absența lui Dumnezeu, incapacitatea omului de a comunica cu ceilalți”. Pentru acest scriitor, notează Dana Pîrvan, „doar arta poate atinge atât culmea pasiunilor omenești, cât și abisurile lor cele mai tenebroase, motiv pentru care poate fi mai relevantă decât realitatea și devine «singura putere ce pare să ne salveze de efemeritate și de moartea inevitabilă»”. În literatura autohtonă, unul dintre exemple este scriitorul Gheorghe Crăciun, pentru care „literatura și viața se află mereu într-o relație de complementaritate, scrisul fiind unica salvare de la o «viață la gradul minus»” și pentru care, potrivit autoarei, „funcția descriptivă a cuvintelor este cel puțin la fel de importantă ca și aceea de a sublima existența în semnificație, având însă darul și mai ales puterea de a păstra fiorul vieții, emoția indispensabilă oricărui act de scriere autentic”.
Fiecare eseu ne oferă nu doar un filtru esențial prin care să privim și să înțelegem astfel de opere, ci şi unele dintre răspunsurile pe care au încercat, prin toate aceste cărți, să le ofere scriitorii de-a lungul timpului. Cele cinci nuclee amintite străbat astfel deceniile și sunt ingrediente esențiale în aprofundarea temei majore de recuperare și identificare a modalităților prin care literatura reușește să salveze „viața pierdută pe drum”, cum scrie Dana Pîrvan referindu-se la cărțile lui David Grosmann, care „stau mărturie că doar cuvintele aduc cu ele înțelegerea și acceptarea, pătrund realitatea dinăuntru, reînvie viața pierdută pe drum, căzută din timp, despărțind amintirea de durere și permițând astfel ființei să capete distanța înțelegerii care s-o lase să respire din nou”.
Referindu-se la condiția orbului, din acest nucleu nu putea lipsi, bineînțeles, opera lui Jose Saramago. Pe cărările omenescului oferă, și în această privință, un acces captivant nu doar pentru cititorul obișnuit, ci și pentru specialiștii de azi, la ceea ce reprezintă un fel atât de necesar de a înțelege literatura de la o distanță inevitabilă impusă de trecerea timpului. Astfel, amintește Dana Pîrvan, „orbirea devine posibilitate de a pătrunde în subconștient, aducând la lumină adevăruri obscure, obsesii profunde. Devine radiografie ce prinde petele albe de pe un trup negru, altfel invizibile. Coborâre în infernul dedublărilor, în tenebrele propriei lumi”, iar pentru Saramago, în „acest infern” mai au însemnătate tocmai „fărâmele de umanitate pe care omul le poate scoate la suprafață”, tocmai aceste recuperări, salvări, vindecări care își prelungesc existența sau cărora li se oferă o nouă șansă inclusiv prin lucrarea de față.
Mai apoi, avem la autori precum Alessandro Baricco (în Novecento), Bohumil Hrabal (în O singurătate prea zgomotoasă) sau la Julio Cortázar (în povestirea Insula la amiază), „păstrarea omenescului prin retragere, prin urmarea propriului drum într-o singurătate care protejează”, fiind amintit și Cees Nooteboom cu romanul Ziua morților în care, potrivit autoarei, e propusă „drept modalitate de păstrare a omenescului viu, distanțarea prin însingurare, ieșirea din cadru și, implicit, privirea aruncată înspre lume dintr-o zonă aflată în spatele scenei pe care oamenii își beau, inconștienți, porția zilnică de teroare”. Consider astfel că, fără îndoială, fiecare cale de recuperare a omenescului se reflectă nu doar în literatura de specialitate, ci și în abilitatea cititorului obișnuit de a recunoaște prin lectură și de a prelua, în propria viață, toate aceste căi de aducere la suprafață a acestor „fărâme de umanitate”, a ceea ce contează cu adevărat.
Fuga este o „altă posibilă cale de salvare a omenescului” și poate cel mai grăitor exemplu este cel amintit în volumul prezent de eseuri. În Cartea fugilor de J.M.G. Le Clézio, „evadarea prin fugă” este „tridimensională”, „acoperă spațiu, timp și mai ales conștiință, se dorește a fi nesfârșită, presupune succesiune infinită de creație și distrugere”. Mai apoi, la Jack Kerouac, „căutarea sensului și a umanității, a aventurii care să-i ofere vieții autenticitate reprezintă miza evadărilor sale rebele”. Unul dintre eseurile preferate amintește de două dintre romanele scrise de Yann Martel: Viața lui Pi și Munții Înalți ai Portugaliei. Despre acesta din urmă, criticul literar Dana Pîrvan scrie cu la fel de multă finețe și erudiție în fragmentul următor, pe care nu am vrut să-l fărâmițez în niciun fel, tocmai pentru a reda amplitudinea expresivă, definitorie pentru întreaga carte a autoarei:
„Din amestecul de literatură, religie și misticism se nasc trei povești legate prin fire subtile, cu elemente suprarealiste ori care țin de realismul magic. Toate acestea îl provoacă pe cititor să caute el însuși, necontenit, sensuri. Un cimpanzeu imaginar sau real prezent în toate trei poveștile, imaginea miticului rinocer indian, o valiză cu diverse obiecte, rude sau cunoștințe care fac legătura între cei trei bărbați, mersul cu spatele la lume, drumul lăuntric străbătut de fiecare în singurătate, încercarea fiecăruia de a păstra ceea ce a iubit, credința negată sau asumată, ținutul Munților Înalți ai Portugaliei (lipsit de munți) sunt o parte dintre firele ce țes desenul din covor, un desen ce se adâncește parcă pagină cu pagină, tocmai în momentele în care ai impresia că suprafața e netedă, că simplificarea e sigură. Nu de puține ori, când te aștepți mai puțin, zâmbetul încremenește. Chiar și în ultimele rânduri ale cărții.”
Universul recent construit odată cu această carte are multiple straturi și nu se epuizează de la o primă lectură, oferind însă o multitudine de chei de înțelegere a lecturii și, în egală măsură, de reajustare a propriei vieți în funcție de propria narațiune.
Dana Pîrvan, Pe cărările omenescului, Editura Litera, nr. pagini: 208, anul publicării: 2025
 |
| (c) Cătălina Flămînzeanu |
Sînt dependentă nu doar de cărți, ci și de zîmbete și soare. Bine, și de mare. Soarelui îi zîmbesc cel mai des, mai ales cu un zîmbet nevăzut ce mă străbate cu viteza luminii din el. M. îmi spune că sînt o șopîrlă. O trec pe lista pasiunilor.
Cu o carte pe o insulă din Grecia, așa mi-aș dori să fiu de cele mai multe ori cînd nu vreau să fiu unde sînt. Să văd lumea în alb-albastru. Să ascult valurile în liniștea nopții, să am motocicleta la îndemînă, pentru briza dimineților încă răcoroase. Sau pe malurile cu primăvară ale Senei, unde m-am imaginat toată copilăria, de cîte ori deschideam manualul de franceză. Merge și kilometrul 0 din Paris, peste drum de Notre-Dame, în librăria aia teribil de prietenoasă, cu atmosfera ei de poveste, cu istoria vie a locului și a oamenilor, cu colțul cititorilor și cu o mulțime de cărți grozave pe care, dacă vrei, ți se pune ștampila frumoasei Librării „Shakespeare and Company“. Și să nu uit citatele de pe pereți. N-am cum să nu zîmbesc în fața lor.
Cînd m-am întors din Marrakech, mi-au lipsit mai ales fețele zîmbitoare ale oamenilor de acolo, poveștile depănate cu ei la cîte un ceai, pe care ți-l pregăteau cu plăcere nedisimulată. Mi-am dat seama cît de importante deveniseră pentru mine cînd, revenind în București, am intrat în magazine.
Îmi plac și întîlnirile întîmplătoare care aduc instinctiv cu ele zîmbete sau frînturile de viață pe care le surprind în treacăt și care mă fac să zîmbesc pe termen nelimitat. Un el și o ea vorbind, printre mașinile din parcarea unui hotel. Dintr-odată, se transformă într-o pereche de dansatori. Cîțiva pași de dans, pe un ritm simțit doar de ei, apoi se despart rîzînd cu poftă și pornesc în direcții diferite. Și acum, ca și atunci, zîmbesc cînd imaginea lor mi se strecoară printre gînduri. Mi-au fost dragi, își grădinăreau frumos viața din realitatea imediată. O doamnă de 50-60 de ani citește în metrou. Și are cartea în copertă de plastic. O copertă de caiet. Albastră. Zîmbesc unor amintiri ce par din altă viață. Stau pe o bancă într-un parc și citesc. Prin fața mea trece un tînăr pe o bicicletă. Ridic instinctiv capul și îl urmăresc cu privirea. Văd că are doar un picior. Tricou negru și păr lung. Zîmbesc lung în fața frumuseții care te ia uneori prin surprindere.
Ar mai fi și tandrețea pisicilor, surprizele pe care mi le fac copiii, oamenii în prezența cărora pot fi eu, fără rezerve. Mîncarea bună și un pahar de vin. Florile de primăvară.
Îmi place să privesc înapoi cu zîmbet întreg. Iar dacă îmi surprind în oglinzi sau în geamuri o vreme mai îndelungată chipul lipsit de zîmbet, musai trebuie să fac o schimbare în viața mea. Contează ce ducem cu noi. Asta e toată povestea. Și îmi mai plac versurile lui Cesare Pavese: „Zîmbeşte singură/ zîmbetul cel mai ambiguu/ mergînd pe stradă“.
Jurnalele lui Radu Vancu se așază între acele cărți rare prin care timpul trece fără să le atingă, pentru că autorul se pricepe de minune să proiecteze concretul momentului pe un fond universal și atemporal, atît etic, cît și estetic.
Fiecare pagină din volumul Boala & războiul. Jurnal. 2020-2024 fascinează prin ușurința și subtilitatea asociațiilor pe care Radu Vancu pare să le scoată din buzunar, la întîmplare, în timp ce se plimbă pe drumul cu sens dublu dintre viață și literatură. Evident, în spatele acestei sprinteneli ideatice se întind o erudiție lipsită de ostentație și o conștiință etică ce își păstrează coordonatele.
În primele patru pagini, de exemplu, Radu Vancu consemnează un vis, niște inspecții de grad, cafeaua băută într-un Starbucks unde își scrie poezia abandonată o vreme, o replică a lui Sebastian, sechestrarea pandemică sau o însemnare legată de dietrologie, știința de a discuta nu ce se află la vedere, ci nevăzutul care este mult mai important. Notațiile sale par niște fire întîmplătoare dintr-un jurnal al faptului divers din zona contingentului și din zona propriei intimități familiale sau livrești, însă Radu Vancu practică tocmai această știință a înțelesurilor ascunse ochiului grăbit. Balansul între realitate și literatură, surprinderea realității primare și gîndurile pe marginea unor cărți se unesc într-o viziune unitară asupra valorilor umane, mai ales că Radu Vancu este un scriitor care crede încă în om, în ideea că frumusețea există și salvează, dar și în puterile nebănuite ale literaturii.
Jurnalul este o pledoarie insistentă pentru frumusețe, pentru literatură, empatie, sinceritate și blîndețe, chiar dacă sau mai ales pentru că segmentul de realitate la care se raportează este unul tragic: epidemia de coronavirus și războiul din Ucraina.
Devenim oameni prin contemplarea frumuseții, scria Gaia Vince, mai ales pentru că, în ciuda subiectivității ei intrinseci, ne influențează evoluția, ne schimbă viața, iar cele mai mărețe înfăptuiri ale omului au în fundal frumusețea. Deopotrivă instrument individual și social, etic și estetic, în paginile lui Radu Vancu frumusețea are puterea de a oferi bucurie pură, de a consola, de a intensifica, de a da semnificație și scop vieții, de a crea speranță. Deloc întîmplător sau paradoxal, frumusețea apare adesea în strînsă legătură cu suferința: „Stăm în casele noastre, printre cărțile noastre, cu toată muzica& toate filmele lumii la îndemînă – și ne plîngem de parcă ne-am afla în infern. Nu rezistăm fără suferință. Nu știm cum să nu transformăm Paradisul în Infern. Probabil fiindcă numai așa putem secreta frumusețe; și, de dragul frumuseții viitoare, sîntem dispuși să secretăm oricîtă suferință. […] Frumusețea e, cred, răspunsul la întrebarea lui Dante: ne întoarcem mereu la suferință fiindcă numai în miezul ei e posibilă frumusețea […] Frumusețea e grea – fiindcă, pentru a o vedea, trebuie să mergi pînă în miezul suferinței. Prin urmare, echilibrul nu e posibil – și nici nu e dezirabil. Frumusețea, ca și suferința, e un exces; și arta, prin urmare, e musai să fie un exces“. Puterea lui Radu Vancu de a admira („Numai cine admiră știe cu adevărat să vadă îngerii din literatură“) și de a pune în cuvinte încîntarea naște, la rîndul ei, o frumusețe ce permite intensificarea umanului, funcționînd ca busolă spirituală, reazem sau adăpost.
Oricine se mai întreabă la ce bun literatura poate conspecta realmente acest jurnal al lui Radu Vancu, iremediabil convins de „hipergravitația literaturii“, de forța ei fizică de a trage totul în jurul cuvintelor, văzutul și nevăzutul, umanul și divinul, frumusețea. Spicuiesc cîteva idei: „exact asta e marea promisiune a literaturii: că, dacă o vei iubi suficient de pătimaș și profesionist, vei putea sări cîndva peste propria umbră. Direct în inima altor mari umbre“; „orice carte care îți arată că literatura e mai mult decît literatura e cea-mai-mare-carte-din-lume. Așa cum fiecare om sau personaj (nu prea fac diferențe între ele) care-ți arată că omul e mai mult decît omul (Leopold Bloom face asta cu asupra de măsură) face lumea să merite să existe“; „De la omenesc-prea-omenescul Bloom am învăţat ceva ce ar putea fi mottoul literaturii întregi: Umanizați, umanizați, tot rămîne ceva“; „Nu știu dacă literatura e demisia din specie – sau tocmai documentul supraviețuirii împotriva ei“; „Pentru Stanca, excesul de frumusețe al poeziei însemna literalmente ieșirea din infernul politic“; „Să-ți ții creierul ca pe o lupă deasupra creierului, inima ca pe o lupă deaspura inimii – pînă se aprind. E singurul sens al literaturii“; „numai cu gura plină de sînge se poate vorbi despre distruși&despre frumusețe. Gurile tefere care vorbesc despe frumusețe nu știu despre ce vorbesc. (Așa cum inimile tefere nu știu despre ce vorbește literatura.)“; „Literatura e și o expresie a corpului, inclusiv a celui bolnav. Nu doar în sensul că e un tip de frumusețe care originează într-un corp și tinde să se integreze în altul, dar şi pentru că e o expresie a felului în care un corp se mişcă printr-un mediu și interacționează cu el. Cred că de asta şi mergem la întîlniri fizice cu scriitori: pentru a vedea cum se mişcă prin lume acel corp care produce frumusețea. Ecranele reduc inadmisibil de mult din prezența acelui corp“; „Poezia e mereu o expediție a celor care caută periferia, știind că acolo e centrul“. Literatura este privită și ca reînviere a morților iubiți, iar poezia ca o mască purtată pentru a putea supraviețui.
Credința nedezmințită în puterea poeziei, în hipergravitația literaturii și în puterea ei de a construi comunități și memorie comună sau de a-l face pe individ să se simtă relevant este susținută și prin evocarea și (re)interpretarea admirativă a unor scriitori ce reprezintă pentru Radu Vancu repere livrești și, de cele mai multe ori, și umane, morale: Dante, Vergiliu, Borges, Mircea Ivănescu, Nichita Stănescu, Emil Brumaru, Dostoievski, Nabokov, Celan, Radu Stanca, Matei Călinescu, Ion Vianu. Este o încîntare și o provocare să îi revizitezi prin ochii lui Radu Vancu. Dar este mult prea puțin spus, căci fiecare pagină are puterea de a-i deschide cititorului noi întrebări despre sine și despre lume, îl face să caute o carte sau un scriitor ori să recitească niște pagini. Toate însemnările din jurnal sînt astfel orchestrate, încît fie zîmbești admirativ, fie cazi pe gînduri.
Pandemia, războiul, viața cotidiană, familia, prietenii, excursiile, muzica, literatura, viața de profesor universitar, problemele de sănătate, însemnările despre romanul care urmează să apară sau Sebastian hrănind pisicile sînt o parte dintre cioburile zilelor pe care Radu Vancu le strînge și, odată resimțit esențialul, le reconfigurează desenul și culoarea. Astfel se scot la suprafață continuitățile unei vieți („Adevărul e ceea ce continuă“), iar darul pe care îl oferă implicit jurnalul este narațiunea unei vieți supuse unei autoreflecții intense, imortalizarea intensității inefabile a vieții. Literatura reordonează lumea din jurul ei, construiește, ca la Matei Călinescu, un sens în miezul nonsensului, creează prezență și continuitate, transformă literele în frumusețe și salvează, grație lucidității și empatiei, nu doar cuvintele, ci și umanul.
Radu Vancu, Boala & războiul. Jurnal. 2020-2024, Editura Polirom, Iași, 2024, 440 p.
Literatura lui Jón Kalman Stefánsson este inconfundabilă, în special prin amestecul de proză și poezie care conferă profunzime și îi permite autorului să sondeze zone ascunse ale sufletului omenesc, într-un mod plin de sensibilitate și extrem de sugestiv, romanele sale oferind o scriitură plină de frumusețe și de neașteptat.
Absența ta e întuneric, cel mai recent roman al său, tradus din islandeză la Editura Polirom de către Ovio Olaru, începe cu apariția misterioasă a unui bărbat fără nume, într-o biserică dintr-un fiord al Islandei rurale. Este un bărbat amnezic, care și-a pierdut complet orientarea, iar prezența unui străin îl face să se simtă inconfortabil. Această figură misterioasă îl va însoți într-o călătorie de descoperire. Știe doar că îi e îngrozitor de dor de cineva: „Cu alte cuvinte, cineva sau ceva a reuşit să-mi șteargă radical viața din memorie, dar nu și dragostea. Să însemne asta că dragostea este mai puternică decît moartea, că supraviețuiește tuturor lucrurilor și că numai ea se poate deplasa între universuri?”.
Mai întîi, o localnică îl ajută să se reîntîlnească cu sora ei, al cărei zîmbet îi pătrunde pe de-a-ntregul ființa și creează o punte prețioasă cu trecutul. Apoi, în timp ce ascultă poveștile ei despre generațiile trecute, se scufundă încet într-o istorie care se întinde peste secole, spunînd povești despre oamenii care au iubit, au pierdut, au luptat, au supraviețuit și au murit în fermele izolate, bătute de vînt, și în satele mici din vestul Islandei, al cărei peisaj uimitor și neiertător a influențat de secole viața obișnuită a locuitorilor săi, supraviețuirea acestora putînd trece drept a opta minune a lumii.
O piatră funerară din cimitirul bisericii poartă inscripția „Absența ta e întuneric“, introducînd cititorul într-o lume a pierderii, a tristeții, a absenței care schimbă cursul existențelor și relația omului cu ceilalți și cu sine. Oamenii care îl cunosc i se dezvăluie prin poveștile pe care le spun, povești ale prezentului, dar mai ales ale trecutului. În fiecare poveste sînt împăturite alte povești. Despre sine află că e scriitor, iar scrisul și povestea apar ca remedii ale uitării, ale morții. În roman, bunicii le spun nepoților poveștile lor de viață, iar Halldor salvează trecutul de la uitare, înregistrînd poveștile oamenilor mai în vîrstă din fiord și din zonele din nord. „A uita înseamnă să trădezi viața“, spune un personaj, iar altul știe că „persoana care își taie propriile rădăcini, care le pierde și fuge de trecut nu mai are nici un refugiu în această lume“. Așadar, spune un personaj: „Scrie. Pentru că moartea este doar un alt nume pentru uitare“, autorul fiind convins că „a scrie înseamnă a descoperi ceea ce e ascuns: în viață și în oameni“.
Toate personajele care i se dezvăluie prin povești sînt oameni care au ieșit de pe linia dreaptă a existenței, oameni scindați între responsabilitate și dragoste, captivi în ezitarea vieții. Germanul Hölderlin l-a influențat puternic pe Jón Kalman Stefánsson, dragostea fiind o temă preferată de cei doi. Unul dintre personaje, preotul Pétur, îi scrie mereu scrisori lui Hölderlin. Viața îi scrie morții.
Iubirea este pentru personajele din acest roman cea mai puternică forță din univers, plină de frumusețe, dar și de brutalitate. Îi lovește și pe cei singuri, dar și pe cei căsătoriți și poate fericiți, fără ca aceștia să se poată opune. Omul e la mîna dragostei, care îl face să se întrebe dacă trăiește viața pe care și-o dorește, dacă este cu adevărat fericit. Din viața acestor oameni dispar siguranța și căldura, iar fericirea nu vrea să fie un scut precum carapacea țestoasei. Dragostea, care nu are voie să fie văzută, se transformă în materie întunecată. Tristețea conștientizării dispariției iubirii și a neputinței de a păstra căldura atingerii celuilalt se ghemuiește în întrebări fără răspuns: „unde s-a dus iubirea, de ce nu am putut să o păstrez?“.
Toate poveștile au în centrul lor dragostea interzisă. Oamenii luptă să reziste tentației sau să-și depășească frici ori prejudecăți. O temă-cheie a romanului este găsirea curajului de a lua decizii dificile: „este maturitate sau timiditate să te mulțumești cu soarta ta? Este responsabilitate sau lașitate?“. Oamenii trebuie să decidă dacă să rămînă sau să plece, să vorbească sau să tacă pentru totdeauna.
Viața lor e plină de întrebări: „Este, aşadar, mereu un păcat și o slăbiciune nesăbuită să-ți urmezi inima, să mergi încotro îți arată acul tremurător al busolei sale, chiar dacă asta înseamnă că lumi întregi vor pieri? Calule și cerule, spuneți voi ce este mai nobil, să sugrumi vocea inimii în speranța că lumea va rămîne neschimbată sau să apuci sentimentele aşa cum vin, să li te supui total, schimbînd astfel existenţa în incertitudine? Să-ți sufoci inima, sacrificîndu-te, ba chiar trădîndu-te pe tine însuți, sau să trăiești întreg, urmînd busola inimii?“; „Poate că viața e mereu dificilă. Chiar şi la lumina soarelui rămîn în noi văi întunecate. Să fie ăsta prețul pe care trebuie să-l plătim pentru a fi oameni?“; „cît de mult sîntem, de fapt, ceea ce sîntem?“; „Dacă drumurile duc în toate direcțiile, atunci mereu există o cale de evadare, oriunde te-ai afla, nu?“; „Nu se poate să trăiești fără ca măcar o dată în viață să arunci totul la gunoi. Așa să fie?“; „Mă gîndesc că dacă nu ştii să săruți din naştere, trebuie să înveți, așa și cu poezia. Trebuie să înveți s-o citești. Mundi: Vrei să spui că un poem este un fel de sărut?“; „Cum să lași întunericul în urmă?“; „Poate că viața e mereu dificilă. Chiar şi la lumina soarelui rămîn în noi văi întunecate. Să fie ăsta prețul pe care trebuie să-l plătim pentru a fi oameni?“. O atenționare din fundal planează asupra tuturor: „Dar ia bine aminte, că uneori întrebările sînt viața, iar răspunsul la ele e moartea, așa că pășește cu grijă pe acest pămînt, omule!“.
Ca un refren revine ideea vieții ca paradox. Oamenii au de ales între două căi, dar indiferent ce aleg, se creează o gaură neagră undeva și pleacă mai departe cu găurile negre în ei. Iar dacă nu iau o decizie, rămîn paralizați. E complicat să trăiască pentru că sînt puși în fața a două opțiuni și ambele presupun pierdere. Nu contează pe care o alegi, spune Kierkegaard prin vocea unui personaj, le vei regreta pe amîndouă. Și atunci cum ar trebui să-și trăiască viața? Să mai îndrăznească să viseze, dacă visurile nu se pot împlini niciodată? Paradoxul este și al vieții care fuge de moarte, dar mereu înspre ea, dar și al iubirii care devine trădare.
În toate cărțile lui Stefansson, legătura dintre oameni și natura în mijlocul căreia trăiesc este una organică. Paradoxul fericirii îmbibate de tristețe nu este doar al vieților omenești, ci și al naturii care este deopotrivă frumusețe și asprime: „«Landă» e un cuvînt frumos. Dar landele sînt locurile unde pămîntul se înalță ca dintr-o dorință de a ajunge la cer. Un cuvînt frumos, deşi uneori echivalent cu singurătatea, vremea rea, greutățile și ceața în care te pierzi, dar și cu libertatea, liniştea şi visurile, iar cele mai bune lande au lacuri pline de păstrăvi şi pîrîiaşe care curg liniştite printre tufe şi iarbă. Nu sînt multe lucruri pe lumea asta care să întreacă sentimentul de a sta întins între mușuroaie pe o landă islandeză, de a sta întins şi de a deveni una cu cerul şi cu mirosul de urzică, de iarbă; atunci simți că ai trăit, că ai existat, asta dacă pămîntul nu e umed și rece, dacă nu plouă sau nu bate atît de tare vîntul, încît cel care traversează landa călare îi mulțumește îngerului păzitor că n-a zburat de pe cal ca o hîrtie“.
De paradox nu scapă nici scrisul: „Cel care ştie totul nu poate scrie. Cel care ştie totul îşi pierde capacitatea de a trăi, pentru că incertitudinea este cea care îi împinge pe oameni înainte. Incertitudinca, frica, singurătatea și dorința. Ca să nu mai vorbim de paradox. Nu ştii prea multe, e adevărat, dar cînd scrii vezi prin ziduri, prin dealuri şi munţi. Vezi cum se divid celulele, îl vezi pe preşedintele Statelor Unite trădîndu-şi poporul, auzi cuvinte de dragoste şoptite în celălalt capăt al ţării, auzi pe cineva plîngînd în altă parte a oraşului. Vezi cum soția îşi părăseşte soțul şi cum soțul îşi înşală soția. Auzi plînsul lumii. Ăsta e paradoxul, asta e responsabilitatea şi asta este înțelegerea. Nu poţi scăpa de ele şi, prin urmare, trebuie să continui“.
Poezia, intertextualitatea și substratul filozofic din romanele sale sînt însoțite și de muzică. Există o muzicalitate a frazei, dar și trimiteri explicite la muzică, Absența ta e întuneric terminîndu-se cu un Playlist al morții în care se regăsesc toate melodiile din carte. Muzica, pe de o parte, îi oferă cititorului acces la peisajele interioare ale personajelor, iar pe de altă parte, asigură legătura peste ani între oameni, este ca o comunicare din viitor, de cîte ori fiul va asculta melodiile pe care i le pusese tatăl cînd era mic sau pe care le cîntaseră împreună, își va avea tatăl alături. Limbajul scrierilor sale devine în profunzime și muzică. Autorul nu poate să scrie, fără să introducă muzică în text, și nu de puține ori cititorul citește versuri ale unor melodii celebre inserate deloc întîmplător în acțiune, în gîndurile personajelor.
Multe personaje sînt mînate de o neistovită dorință de cunoaștere și se simt prinse ca într-o menghină, între responsabilitatea față de familie și dorința irepresibilă de a evada, de a se simți fericiți. Pe de altă parte, se remarcă un permanent dialog între viață și marea literatură. Poveștile de viață se derulează împreună cu personaje sau versuri din alte cărți. În romanul Între cer și pămînt, un adolescent moare înghețat pe un vas pentru că uitase să-și ia pufoaica, preocupat fiind de Paradisul pierdut al lui Milton. În Tristețea îngerilor, băiatul citește Othello. În Absența ta e întuneric, o fată lasă totul deoparte de dragul privirii din ochii albaștri ai unui băiat și pleacă spre el cu versurile lui Neruda și cu Iubita locotenentului francez, iar preotul îi scrie scrisori lui Hölderling.
Tandrețea se strecoară în cele mai neașteptate momente și sub cele mai surprinzătoare forme: pescarii ascultă Miles Davis, un bărbat își încalcă principiile și fură o tavă, știind că astfel o va face fericită pe femeia iubită. O tînără renunță la tot pentru o privire, pentru frumusețea unor ochi albaștri, „iar prin asta nu lasă viața să înțepenească definitiv“. Un bărbat poartă șosete cu nume de poeți sau cu versuri inscripționate pe ele. Pétur le mulțumește păsărilor care se întorc primăvara pentru că le amintesc oamenilor că viața învinge mereu, că întunericul nu poate învinge lumina primăverii. Tot el călătorește șase ore pe cal pentru a-i duce două cărți femeii care scrisese un articol despre rîme, privite drept gînduri ale lui Dumnezeu.
Vraja povestirii, care șerpuiește prin timp și spațiu, prin cotloanele iubirii crude, îl duce totuși pe cititor într-un punct luminos. Dacă absența este întuneric, memoria poate deveni lumină și există mereu o soluție, iar lumile se pot schimba uneori printr-un singur zîmbet.
Jón Kalman Stefánsson, Absența ta e întuneric, Traducere din islandeză și note de Ovio Olaru, Editura Polirom, colecția „Biblioteca Polirom“, Iași, 2025
Dana Pîrvan face cu măiestrie saltul, destul de rar în critica noastră literară, mai ales actuală, de la cronicar la eseist cu suflu vizionar în volumul Pe cărările omenescului, 2025, Editura Litera, colecția Perspektiv, coordonată de Cosmin Perța. Ecoul Celan din sintagma cărările omenescului în ficțiune, este distribuit ca fir unificator, aș zice narativ, al celor cinci capitole tematice extrem de provocatoare: povestea, orbirea, singurătatea, rătăcirea, dragostea și funcțiile acestora. (Ne)așteptată, dar binevenită, supratemă! Umanul și rolul său în literatură umple un gol în vremurile noastre reci, distante și posesive, creând empatie, așa cum scrie Carmen Mușat pe coperta a IV-a.
Asemenea teme nu se pot epuiza, sunt construite ca proiecții demne de urmat de alți cercetași, sunt propuse, atenție la argument, și urmărite la nivel de nuclee, de esențe umane strecurate în scrieri diverse, dar cu extrem de multe nuanțe, atragere de evenimente cotidiene, demonstrative, filiații literare, selecție de autori români și străini, multiple note, vii sau regenerative, la umanitatea, situată pe fața sau pe dosul scriiturii, altfel spus în adâncul cărților-destin ales(e) cu atâta grijă, aproape niște concentrate de existență și rezistență umană. Ele fac deliciul lecturii, sub stratul frazării limpezi, seducătoare, dar cu adâncimi interpretative care vin din parcursul de cronicar cu o viziune și o concentrare pe care lectorii Danei Pîrvan îl află în traseul său literar curent, la vedere, dar nu și-l închipuiau astfel clădit, un bloc de umanitate în cele mai neașteptate straturi literare, de la Sábato la Peixoto, de la un Hamsun mai puțin cunoscut la Coetzee, de la Beckett la Makine, Gellu Naum, Cortázar, alții și alții, cu forță critică de excelență, iute și bine țintită la… teme.
La fiecare temă e adiționată o proiecție tipică scriiturii echilibrate, dar, paradoxal, și empatice a Danei Pîrvan către un scriitor român. Pentru rolul povestirii, de pildă, o recentă narație, Castelul din orașul meu, bine așezat în rama poveștilor Grimm, a Ioanei Bâldea Constantinescu potrivindu-se și locuind în volum la locul și în excursul potrivit. Chiar Gheorghe Crăciun e un exemplu pentru cum situează autoarea un scriitor dublat de teoretician pe măsură, mai ales că volumul întreg demarează cu proiecții de tip Llosa, romancierul memorabil, dar și un vizionar în știința literaturii, aș spune. De fapt, Mario Vargas Llosa este de la început, necesar și cu atâta suplețe fructificat de Dana Pîrvan, un referent necesar. În cuvintele autoarei, Llosa devine capătul de drum în stabilirea funcției omenescului în ficțiune, așa suntem invitați și convinși să citim chiar la vremuri de cumpănă, crizice foarte, cum sunt cele de azi. Iată o frază cu mare lungime de undă, una sub care se așează întregul demers, în subcapitolul nu întâmplător aflat la început:
„În paginile lui Mario Vargas Llosa (fie că e vorba de proză, eseuri sau interviuri) găsim unele dintre cele mai profunde și limpezi idei despre originile, menirea, frumusețea și puterea subversivă a ficțiunii. Acea putere pe care, susținea Vargas Llosa, au înțeles-o inchizitorii spanioli ce nu au permis în coloniile hispano-americane decât publicarea de cărți științifice, pe motiv că literatura ar fi absurdă, fără sens și ar vătăma sănătății mintale a omului”.
De aici, Dana Pîrvan va mobiliza atâtea exemple din realitate, chiar raportul unui moment trăit cu rezultanta sa literară, cum sunt cazurile Rushdie, Naum și soția etc., așa cum procedează și cu altă interferență, cea a oniricului versus ficțiune, remarcabile pagini, de vizat pentru cei blocați într-o singură… poetică, fie ea realistă.
Fiecare capitol, cu titlu și subcapitole, neconvenționale de-a dreptul, dar cu efect asupra eseului în ansamblu, e atent construit, pornindu-se de la teorie la exemplificări, uneori cu aderență la scriitorii dublați de buni teoreticieni ai funcțiilor literaturii. Dacă la primul capitol, parafrază inspirată, La umbra poveștilor în floare, este folosit Llosa, ca referent teoretic, la Condiția orbului, de pildă, pentru alt demers, bazat pe tema orbirii, tur de forță în cartea care vizează măsura omenescului din literatură, Dana Pîrvan își multiplică referenții. Forța e aici de viziune, și ea plurală. Se pornește de la o interpretare explicit adusă la subiectul capitolului, Parabola orbilor, Bruegel, dar se petrece apoi o iradiere teoretică prin celelalte exemplificări.
Un Șișkin din bine alesul Scrisorar, vizează „raportul dintre văzut și nevăzut”, iar multiplicarea viziunii asupra rolului orbirii în ficțiune (cedez formularea autoarei pentru adevăr și suplețe) este desenată exact:
„Dacă Saramago și Canetti tematizează orbirea prin prisma simțului, Sábato și Gellu Naum abordează orbirea ca întoarcere a privirii către interior, ca posibilitate de a pătrunde în subconștient…”.
Este adiționat alt martor, convingător teoretician, Gheorghe Crăciun, cel din Mecanica fluidului. În acest capitol aflăm unul dintre cele mai tari comentarii la Eseul despre orbire, Saramago, dar și despre cazul Canetti, cel cu distanța impusă dintre autor și personaj, una atât de benefică scriiturii. Este adus în discuție, la modul spectaculos, relația dintre autoportretul (cel cu ochiul scos) lui Victor Brauner și accidentul, în care și-l pierde efectiv, după 7 ani. Alt scriitor obsedat de temă, Gellu Naum, e adus la proporțiile sale de alchimist care vede orbirea ca pe o stare inițiatică, în „subsol” planând și vestita poveste dintre desenele extrasenzoriale făcute de soție, legată la ochi, și nenorocirea ei de mai târziu. Relația artei cu realitatea este tot revelatorie.
Capitolul următor, altă reușită, Însingurarea-flux și reflux, surprinde și atacă o temă, la fel de ardentă ca cea despre orbire, prin forța de lectură, de proiecție înăuntrul operelor. Tributul criticului se remarcă pe dos, ca unul de extras al esențelor din cronici. Aici stă forța, în a aduce la adâncime cititorul, eliminându-se accidentalul, circumstanțele firești ale unei cronici de întâmpinare, cu plusul unei demonstrații în haine noi, teoretice și bine croite, parcă pe trupul cărților alese. Astfel, antreul ne implică atunci când indică mai multe cărări ale exercițiului lecturii în cadrul asumat al însingurărilor de care fiecare putem avea parte. Așa e viața, cu flux și reflux.
Dana Pîrvan scrie pagini de esențe rare; acum pune sub scutul singurătății chiar un om inexistent, dar liber, după exemplificarea traumei din Porumbelul lui Süskind, ca fundament al unei vieți de neîncredere față de lume, de auto-însingurare, de durere continuă, parcă am fi în Kavafis, doar că opțional). Numitul Novecento al lui Alessandro Baricco, cunoscut mai ales din cinematografie, rară ecranizare a lui Tornatore (la fel de bună ca renumita Nu există țară pentru bătrâni), va refuza coborârea pe uscat pentru a-și salva tipul de viețuire, de individualitate (Refuză, de fapt, punctul de neîntoarcere, punct care, odată trecut, ar echivala cu renunțarea la propriul sine, la propria poveste, la viață, conchide, cum face și în alte multe locuri criticul Dana Pîrvan). Astfel, în analiza realității tratată fantastic de un Coltazar, martor este Fuentes. Urmează marginalii tenebroși, la Hamsun, sucitul trist Stoner din romanul reabilitat al lui John Williams, în pagini critice unde se fac filiații, plasate, de altfel, ingenios în întregul volum. Pentru ele ar trebui o pagină întreagă. În cazul marginalilor societății, Dana Pîrvan alege câțiva… eroi prin privirea lor pasiv-adâncă, prin rezistență altfel la tortura impunerii formei de viață, și actuale.
Cu tema rătăcirii din următorul capitol, Viața ca rătăcire, ne situăm în incipitul deja parafat al autoarei, din care aflăm o altă formă de refuz la lumea torturantă prin stagnare, altfel spus, băgată strident în tipare. Alergarea, fuga, rătăcirea vor fi proiectate, prin ficțiunile emblematic selecționate și secționate, ca o ruptură necesară, educativă și mântuitoare, individual, cel puțin la impas. Iată și cheia de lectură, cea umanitară:
„Nu sunt puține cărțile în care fuga apare ca o altă posibilă cale de salvare a omenescului, deși relativă și vulnerabilă ca și celelalte. O altfel de căutare a omului înăuntrul sufletului său…”.
Cazul scriitorului Tavares, cu personajul său Bloom, purtat către capătul lumii, propriul afund, este unul dublat de scriitură, temelie a mersului, cu opriri de semnificație și real prin realitatea osifica(n)tă, odată cu textul. Cartea fugilor, de Le Clézio, este exemplul luat pentru o conștientă distanțare, fugă de lumea clișeică. Subcapitolul Căutători de „altceva” fixează cam în cinci pagini, de o calitate vizionară care anunță deja un vârf de scriitură critică și eseistică, rostul așa numitei rătăciri în singurătate a personajelor din cele două romane becketiene Cum e și Mercier și Camier. Autoarea citește mesajul de adâncime. Astfel, înaintarea omului, băgat într-un sac de iută, prin întâmplări aproape neverosimile, în tran-scriere, totuși, reale, are o funcție tot salvatoare:
„Singurătatea trăită în noroi și în beznă face posibilă rememorarea, prin povestire, a trecutului plat, de altfel inexistent, născut într-un prezent care se construiește prin scriere…”.
În cazul celei de a doua cărți becketiene, cuplul de bătrânei, construiți în ecou flaubertian, avem de-a face cu un alt exil, unul interior, de fapt, dar e smulsă esența, funcția de omenesc-vorbire: o pereche comică: „…ținându-se de mână, încearcă să iasă din oraș, aventura lor întinzându-se fix până la periferiile noroioase ale acestuia. Pleacă, fără să plece. Rămânerea pe loc pare un adevărat eroism”, asta versus paralizia urbană. Criticul nu lipsește din cadru, dar e ca un luminator: „Intervențiile naratorului surprind mereu prin subtilitatea poetică a realismului emoțional cu care e redată singurătatea sufletelor aruncate într-o imensitate indiferentă…”.
După excursul Țepeneag, Diana Pîrvan, totalizantă în perspectivă, atacă Cimitirul de piane de Peixoto, care apornit de la moartea, reală, a unui maratonist, dar se impune ca axiomatică perspectiva critică de acest fel:
„(autorul, n. n.) se joacă cu timpul și cu linia fragilă care desparte viața de moarte, imaginând în jurul fugii o poveste complexă, acronică, despre continuitate, despre renaștere, despre istoria care se repetă”.
Se atrage atenția asupra complexului narativ, vocea fiind triplă, dar și asupra rostului călătoriei și locului totodată neobișnuit:
„E o fugă prin viața plină de suferință și de mister, cuprinsă în povești ce se ridică în jurul unui cimitir de piane, loc de refugiu al visătorilor și al îndrăgostiților”.
Cu ultimul capitol, la fel de inspirat în numire, Un praf de zâne. Atemporalitatea iubirii, ca și subcapitolele, Dana Pîrvan atinge iar teritoriul ceva mai ascuns al umanului din literatură, pe o temă atât de vastă că orice lector poate prelungi lecturile sale, sau le poate îngloba viziunii eseistei din fragmentele și cărțile puse în discuție, dar cu lansatorul teoretic pe măsură, întâi fiind citat pentru unghiul critic adecvat însuși Octavio Paz:
„…în orice victorie, chiar și cea mai tragică, există o clipă de fericire pe care nu este exagerat să o numim supraumană; este o victorie împotriva timpului, o întrezărire a locului de dincolo, acel acolo care este aici, unde nimic nu se schimbă și tot ce este chiar este”.
Se alege varianta dragostei luminoase, cu o motivație asumată de autoare, întrucât „câteva cărți ale literaturii universale o consideră cea mai frumoasă cărare prin uman”. Este ales Scrisorar pentru prima exemplificare, de altfel, iar comentariul este definitiv: „O iubire reflectată mai ales în descoperirea puterii ascunse în frumusețea lucrurilor simple“. Argumetația este atentă, exemplele sunt tușante, iar o afirmație ca cea a personajului Sașa stă în tablou ca o semnătură adâncă:
„…dragostea e doar un pretext pentru a scrie despre moarte și despre eternitate”.
Esențele nu-i scapă Danei Pîrvan. Nici la următoarele plonjări, cu comentarii și filiații de calibru, la Vodolanski, Laur, greu de despicat în avatarurile personajului și misiunii sale, vizate ca „părți ale ființei lui”, în fine, un tur de forță și empatie la inegalabila Guzel Iahina, cu primele două cărți, unde este scoasă în evidență tot o translație luminoasă („salvarea omenescului prin iubire, în condiții-limită”). O, și de la iubirea real/literară a lui Gellu Naum se trece la o ipostază kafkiană uluitoare, ficționalizată de Michael Kumpfmüller, convingător expusă.
Eseul ajunge să creioneze chiar o tipologie, dacă putem spune astfel, a ipostazei umanului în cărțile selecționate, grupate, scormonite, scoase cu nerv și excelentă macerare, cu suflet, din multitudinea de apariții editoriale, întâi de cronicar, apoi de eseistul care face translația unor elemente esențiale din atâtea cronici într-un singur curs de apă, cărare care duce toată învolburarea, ca și opririle, intrările și opintelile într-un circuit tematic, spre calculata și, mai punctez o dată, atât de necesara temă a umanului din literatură, adevărat suflu al acestui eseu. De-a dreptul inițiatoare este libertatea acordată lectorilor în a selecta, adiționa, prelungi și interoga alte și alte cărți, și asta la fiecare temă.
Dana Pîrvan reușește să nu rămână doar între coperte, ci să pătrundă mai încolo, în intimitatea noastră de lectură, în filiațiile, în rătăciri, interpretări, alegerile și singurătățile noastre, deodată literar-umane. Invitația la dialog în adânc, unul de lectură activă, atrage partea de omenesc, așa cum autoarea stră-vede orice personaj, destinal aproape (cum ar fi câteva exemple de orbire, prevestită sau cu… schepsis anume; cazurile sunt și spectaculoase și incredibil de… reale (Brauner, Rushdie, o variație la temă cu soția lui Gelu Naum etc).
Parcursul făcut conține mirajul omenescului aflat în ficțiune, cu efect asupra viețuirii noastre cea de toate zilele. Un pariu câștigat cu fiecare capitol.
Cartea, cu părți care pot fi luate și ca autonome la lectură, conține, prin urmare, un excurs vizionar, un drum (cu) dus-întors, de fapt, care poate continua după lectură. Și acest lucru este o provocare. Exemplele Danei Pîrvan se pot înmulți, dar pe linia trasată, în proiecția acestui eseu cu fluiditate frastică seducătoare și cu atâtea coborâri măiestrite, încă din cronici, în adâncul uman, cel trasat de poveste, de „orbire”, în multiple sensuri (nu uităm excelența paginilor despre Canetti), de singurătate, rătăcire și dragoste, toate în proiecția lor mai ales ficțională, cea care împinge omul spre unitate, regăsire.
Dana Pîrvan, Pe cărările omenescului, Editura Litera, nr. pagini: 208, anul publicării: 2025
O floare rară, găsită din întâmplare. Apoi am urcat fără să grăbesc pașii. Crăpături aspre ca niște întrebări uitate. Între o lume spartă ș...
