Mariana Codruț - dacă nu vorbești și stai liniștit,

poți auzi șuierul vîntului prin frunze,
lătratul singuratic al cîinilor de pripas,
chiar și rostogolirea lunii pe ziduri
- toate făcîndu-te fericit.


până ce, liniștea crescînd,
îți auzi bătăile inimii și te apucă frica.
bine, dar inima ta nu-i cu nimic
mai înspăimîntătoare decît vîntul, decît lătratul cîinilor, decît luna!

BORIS PASTERNAK - Să dăm cu-al vorbei zar...

Să dăm cu-al vorbei zar...
Mă-ntrebi a cui poruncă-anume
Limba smintitului aprinde?

Să dăm cu-al vorbei zar
Precum grădina mea
Cu mirt şi chihlimbar
Abia, abia, abia.

Să trăncănim, de vrei,
Cu ce ceremonie
Sunt frunzele de tei
Stropite cu lămâie.

Acele lunii, cine
Le lăcrimă-n vergele,
Printre ecluze pline
De geam cu jaluzele?

Şi flori îmi presără
Pe preşul de la uşă?
Scoruşul scutură:
Cursivă jucăuşă?

Ai să mă-ntrebi: dar cine
Dă lunilor lungime?
Şi cui mărunt nu-i pare
Nimicul şi îl doare?

Şi cine-n arţar, prostul,
A pus atâta fast,
Şi nu-şi părăsi postul
De la Ecleziast?

Şi buzelor de dalii
Ai să mă-ntrebi – din humă -
Cine le suflă: „Gata,
Căzu şi-ntâia brumă!”
Iar frunzele răchitei
Pe-alei, pe la spitale,
Le vântură pe dale?

Zici: cine porunceşte?

Păi, zeii cu firi crunte,
Puternici peste fleacuri,
Stăpâni peste-amănunte.

Ghicită-i bezna morţii?
Nu ştiu, dar viaţa, doamnă,
I-atât de-amănunţită,
Ca liniştea de toamnă.

Din „Sora mea – viaţa” (1917, vara)

Traducere de Marin Sorescu

Darul lui Nabokov

Literatura lui Nabokov provoacă. Ba chiar deconcertează. Și o face prin irepetabilitate, prin frumusețe, prin ambiguitatea intertextualităţii (drapate în aluzii, citate, parodie, parafrazări, preluarea uneori în cheie minoră a unor teme, imagini, motive) și, implicit, prin întrebările inepuizabile pe care le ridică în fața cititorului care este obligat să vâneze, cel mai adesea prin lectură repetată (un veritabil cititor al lui Nabokov fiind vrând-nevrând un re-cititor), asociaţiile dătătoare de sens, prezențele tainice ascunse în realitatea epică.

Frumusețea scriiturii lui Nabokov vine din plăcerea de a scrie, desfătare care se resimte mai ales pe fragmente, autorul fiind un artist al formei, un pasionat al amănuntului real ori imaginat. Actul privirii este esențial în romanele sale. Narativitatea se construiește mai ales pe imagine și pe idee, mai puțin pe evenimențial. Aceasta este frumusețea care însuflețește proza ce ar putea trece în ochii multora drept rece. Metoda artistică nabokoviană a fost descrisă recurgându-se la termeni precum: mistificație, joc, halucinație, senzație colorată, parodie, puzzle. Dintre acestea, farsa și jocul sunt procedeele prin care Nabokov își introduce cel mai des cititorul în labirintul operei. Odată rătăcit în labirint, acesta trebuie să ghicească. Să devină partener al jocului artistic, al umorului și al ironiei nu tocmai senine și inocente.

Darul este ultimul roman scris de Nabokov în limba rusă. Cea mai mare parte a fost scrisă la Berlin, între 1935 și 1937, o perioadă în care se înregistrează o „formidabilă revărsare de intelectuali” în capitala Germaniei dinspre Rusia sovietică a primilor ani ai Revoluției bolșevice.  A fost încheiat pe Riviera Franceză în 1937 şi abia în 1952 a apărut în ediție completă, la New York (traducerea fiind realizată de Dimitri, fiul lui Nabokov și de Michael Scammell, revizuirile ulterioare fiind făcute chiar de Nabokov), după ce, anterior apăruse cenzurat în Rusia.

Romanul este extrem de dens, atât tematic, cât și stilistic. Nonliniar, multistratificat, nostalgic (prin tema copilăriei și reflectarea trecutului Rusiei), textul propune un permanent joc între suprafață și profunzime, între numit și nenumit, între realitate și imaginația care dă culoare realității. Complexitatea îi vine și din intertextualitatea ce presupune o bună cunoaștere din partea cititorului a literaturii ruseşti. La un prim nivel de lectură, protagonistul romanului este tânărul scriitor rus Feodor Godunov, un expatriat rus care trăiește în Berlin. Ca şi alte personaje ale lui Nabokov, şi acesta este un personaj-mască, cu o puternică amprentă autobiografică, în ciuda delimitărilor pe care le solicită explicit autorul în prolog.

Ambițiile literare ale personajului și formele concrete – duale, paradoxale de cele mai multe ori -  pe care le capătă aceste obsesii (dorința de a scrie o carte similară romanului Darul fiind expusă în mod repetat) devin fondul romanului, dar esența e în altă parte, Nabokov însuși avertizându-și cititorii că adevărata eroină a cărții este literatura rusă. Personajul principal își asumă rolul de creator al textului, iar relațiile pe care le stabilește cu lumea înconjurătoare sunt similare celor stabilite între creator și lumea creată. Romanul poate fi considerat din acest punct de vedere un metaroman. Dacă în romanele anterioare naratorul era unul extradiegetic, impersonal, în Darul naratorul își schimbă măștile sub care se ascunde chiar autorul, devenind rând pe rând personaj sau demiurg, ceea ce complică semnificațiile, reclamând din partea cititorului o atenție sporită. Prin aceste voci narative, Nabokov valorifică, de altfel, dimensiunea teatrală și parodică a narațiunii.

            Romanul începe cu Feodor la Berlin, mutându-se la altă gazdă, înflăcărat de reacţiile posibile pe care le-ar stârni recentul său volum de poezii care transfigurează copilăria petrecută la Sankt Petersburg, împreună cu sora sa Tania, întrebări privind raportul dintre realitate și ficțiune ivindu-se permanent, atât în mintea personajului, dar mai ales a cititorului. Recenzia entuziastă care îi este anunțată de un prieten din comunitatea refugiaților ruși din Berlin are darul de a-l proiecta într-o lume a posibilelor interpretări, însă se dovedește o farsă prilejuită de data de 1 aprilie. Nevoia de a  evada în ficțiune este surprinsă metaforic, prin intermediul descrieii unui joc singuratic ce umplea serile copilăriei: „După aceea, călătoream mai mult de-o oră prin bezna din patul meu, boltind lenjeria de pat peste mine ca pentru  a forma o cavernă, la a cărei ieșire îndepărtată zăream un strop de lumină albastră, piezișă, ce n-avea nicio legătură cu dormitorul meu, cu noaptea de pe Neva, cu volanele întunecate și translucide ale perdelelor de la fereastră. Peștera pe care o exploram adăpostea în cutele și crăpăturile sale o realitatea de vis, doldora de un mister așa de apăsător, încât un duduit, ca al unei tobe în surdină, începea să-mi bată în piept și în urechi”.

Aici, ficțiunea lui Nabokov se ridică mai degrabă pe umerii unor alte ficțiuni decât pe umerii realității, ficţiunea fiind privită de Nabokov ca o altă realitate ce îi permite omului să iasă din contingent, să aibă acces la o altă dimensiune a existenței. Tema copilăriei, esenţială în prima parte a romanului, face loc în pagină și unor ecori din Proust, nu doar aluziilor la textele marilor scriitori ruși. Dincolo de copilărie şi de treceerea timpului, teme precum memoria și exilul revin obsedant: „E ciudat cum o amintire devine o figură de ceară, cum heruvimul devine tot mai suspect de drăguț pe măsură ce rama i se înnegrește de vreme – ciudate, ciudate mai sunt accidentele memoriei. Am emigrat cu șapte ani în urmă; această țară străină și-a pierdut acum aura de străinătate, tot așa cum a mea a încetat să mai fie o deprindere geografică. [...] Dar anii trec mai departe, iar cinstea nu-i vreo consolare; amintirile fie se dizolvă, fie dobândesc un luciu de moarte, așa că, în loc de minunate apariții, rămânem cu un evantai de vederi poștale”. Este de intuit aici o demonstrație a viziunii artistice a lui Nabokov asupra lumii.

Cele cinci capitole ale romanului sunt aparent distincte, scrise în registre diferite, reprezentând, de fapt, trepte ale evoluției ca scriitor a scriitorului. Capitolul al II-lea are cea mai clasică și cuminte tăietură dintre toate, conținând un extraordinar portret al tatălui pasionat de de fluturi (dar nu, autorul ține să  ne atenționeze că nu este el cel transpus în acest personaj!), model de strecurare în lume și de percepere în nuanțe și culori a acesteia. În coordonatele sale esenţiale, capitolul este o răsfrângere artistică a pierderii propriului tată, ritmurile vieții acestuia împletindu-se în ochii copilului cu ritmul din paginile lui Pușkin. Imaginea tatălui ţine de un tărâm al magiei: „Cândva, în Ordos, urcând un deal după furtună, tatăl meu a intrat fără să vrea în baza unui curcubeu – rarisimă întâmplare! – și s-a pomenit în aerul colorat, într-un joc de lumini de parcă s-ar fia aflat în Paradis. A mai făcut un pas – și a părăsit Paradisul”. Fascinația este întreagă: „Înlăuntrul și împrejurul tatălui meu, împrejurul acestei forțe clare și directe, era ceva greu de transpus în cuvinte, un abur, un mister, o enigmatică reținere care se făcea simțită uneori mai mult, alteori mai puțin. Era de parcă acest om veritabil, absolut veritabil, poseda o aură de ceva încă necunoscut, dar care era probabil cea mai autentică dintre toate...”. Poetizarea unei astfel de vieți nu poate fi decât minoră: „refuz să vânez fanteziile mele pe terenul de vânătoare al tatălui meu”. Intenția de a scrie o carte despre figura tatălui, de la care moștenește și senzația ciudățeniei inerente a vieții omenești, este abandonată. În schimb, influența acestuia în modul de a percepe lumea de către personajul scriitor este definitorie: „De la conversațiile cu tata, de la visatul cu ochii deschiși în absența lui, de la vecinătatea miilor de cărți pline cu desene de animale, de la sclipirile prețioase ale colecțiilor, de la hărți, de la toată heraldica naturii și cabala numelor latinești, viața își lua un fel de lumină fermecătoare, care mă făcea să mă simt de parcă propriile mele călătorii stăteau să înceapă. De-acolo îmi împrumut aripile de azi”.

Aripi ce se vor desface în capitolul trei și prin iubirea față de Zina, și ea o mască a soției lui Nabokov, singura care înțelege poemele tânărului și le vrea cu semnătură. Ea îl susţine în scrierea și publicarea biografiei lui Cernâșevski, criticul materialist care, în timp ce stătea lipit de vitrinele magazinelor, a compus falsa lui disertație de licență: „Raporturile estetice ale artei față de realitate” ( nu e de mirare că ulterior a scris-o dintr-un foc, în trei nopți; dar uimitor este cum de, după i așteptare de șase ani, tot n-a primit o diplomă pentru ea) ”. Vorbim de fapt despre o parodie, o falsă-biografie care ocupă în jur de 100 de pagini din Capitolul IV, pagini în care spiritul critic, umorul și ironia lui Nabokov ating cote uimitoare, autorul luând peste picior constant acei cititori incapabili să simtă adevărata literatură, „prea dură pentru dinții lor”, pe cei care caută să unească la suprafață, didactic, cu metodă, „asta cu aia și aia cu asta”, căutând, exclusiv rațional, „cocoașa adevărului”, soligisme asamblate cu ciocanul, în jurul unei împietrite și mioape viziuni utilitariste asupra raportului dintre artă și literatură. Acesta este capitolul care  a fost cenzurat în ediția apărută în Rusia, din cauza „ideilor vătămătoare”.

Despre felul în care ultimul capitol în care se topesc toate aceste teme și procedee artistice nu vă spun mai mult. Nu vă spun nimic despre formele inedite pe care le îmbracă pactul cu rațiunea. Nici despre povestea de iubire cu deschiderile și închiderile ei. Nici despre străfulgerările care preschimbă realitatea în ficțiune sau despre destinatarul declarației de dragoste. Spun doar că traducerea realizată de Veronica D. Niculescu, nu e o surpriză, se aşază natural în continuarea lumii de cuvinte a lui Nabokov.

 Darul este o carte complexă, fără centru, deschisă, extrem de generoasă în semnificații, de savurat pe îndelete. Cine nu o înțelege, trebuie să reia lectura, începând cu Pușkin, Tolstoi, Cehov, Turgheniev. Ar putea primi în dar o întreagă literatură. Poate chiar niște fărâme din infinitul căutat de Feodor Godunov-Cerdînțev: „Ah, demon răsuflat al fiorilor ieftini, nu mă tenta cu sloganul «genul meu». Nu-i asta, nu-i asta, ci ceva dincolo de asta. Definiția este întotdeauna finită, însă eu mă întind neîncetat după depărtări, am căutat dincolo de baricade (ale cuvintelor, ale sensurilor, ale lumii) infinitul, acolo unde se întâlnesc toate, toate liniile”.

Plăcinte turcești la ele acasă

În binecunoscuta regiune turcească Kusadasi, nu departe de orașul Efes (al doilea oraș ca mărime al Imperiului Roman, unde creștinii erau persecutați), între două repere fundamentale ale creștinismului  - Grota Celor Șapte Adormiți și Casa Fecioarei Maria - , zăpușeala și osteneala drumeților se poate stinge cel mai bine într-o plăcintărie tradițională.

Mascată cumva de un bazar unde găsești vrute și nevrute, dar mai ales uimitoare obiecte antice, văzute poate doar prin filme, plăcintăria tradițională a fost unul dintre locurile pitorești pe care le-am descoperit și le-am admirat în cele două săptămâni de hoinăreală prin Turcia.







Ceea ce mi-a atras inițial atenția a fost zona cuptorului, „laborator de patiserie” în toată regula, în care puteai urmări pe viu toate etapele facerii plăcintelor: cum se amestecă aluatul, cum se întinde, cum se taie, cum se umple și cum se coc ispititoarele plăcinte umplute cu brânză sau cu spanac. Și mai ales puteai admira mișcările sigure și tihnite ale femeilor, expresia de pe chipurile lor, răbdarea liniștită ce sfida temperatura ce trecea lejer de patruzeci de grade.












În spatele bazarului și al cuptorului, se întindea o cât se poate de tradițional-orientală tavernă în care te puteai lăfăi după bunul plac, pe divane și covoare colorate, la marginea cărora era musai să te descalți și să te simți „acasă”.  Până să ți se prepare și să ți se coacă plăcintele comandate și cel mai bine asortate cu ayram, puteai admira în voie decorul și obiectele expuse, potolindu-ți setea cu ceaiul negru, musai băut din delicatele pahare turcești.

Câteva ore de leneveală îți sunt garantate aici, preferabil fiind să îți faci cumpărăturile din bazar înainte de plăcinte. 

Portretul României și al unui francez hoinar prin ea

Grégory Rateau – specialist în arte vizuale, jurnalist și scriitor francez  – s-a stabilit de câțiva ani la București și este redactor-șef al publicației online LePetitJournal.com/Bucarest  - primul site de informaţii în limba franceză consacrat României - unde se străduiește să îi convingă pe românii plecați, dar și pe cei care nu ne cunosc, că avem o țară încântătoare, ce merită străbătută și privită dincolo de clișeele internaționalizate.

După un an petrecut în ferme izolate din Irlanda, odată întors la Paris nu și-a mai găsit locul. În căutare de natură și simplitate, de teritorii „sălbatice”, a ales România, prietena sa fiind libaneză cu origini românești. Iar el un admirator al lui Panait Istrati. Într-un interviu apărut în Dilema veche, vorbind de site-ul pe care îl administrează, Grégory Rateau mărturisește: „Voiam ca românii care sunt plecați să fie mândri de istoria lor, de arta lor și să-și redescopere țara prin modul cum o privește un străin. Cred că a trăi în afara țării de origine este o șansă incredibilă de a te forma, dar e la fel de necesar să nu-ți renegi locul de unde vii, să accepți că hazardul sau poate destinul te-a așezat într-un loc, într-un timp, într-o familie pentru un anumit motiv, de înțeles și de acceptat uneori de-abia după o viață întreagă”.

Cei cinci ani petrecuți în România s-au concretizat și într-un volum de reportaje – Hoinar prin România -, pentru care și venise inițial în țara nostră. Textele au fost scrise în franceză și traduse la Editura Polirom de către Nicolae Constantinescu. Grégory Rateau  se dovedește un om fascinat de România, iar fascinație înseamnă aici, din fericire, nu doar entuziasm, ci și luciditate, nevoia de a pricepe atât orizontala spațială, cât și verticala temporală, privire critică ce se dorește constructivă. Încercând să prindă rădăcini, a scotocit după oameni, după povești, după experiențe pe care să le povestească, povestindu-se și pe el. Și pentru privirea blazată și dominată de stereotipii a românilor obosiți de ei înșiși, să ne privim prin ochii unui străin a fost încă de pe vremea lui Vasile Alecsandri o experiență fascinantă.

Grégory Rateau privește cu ochi prospeți, fără grabă și oferă nu doar imagini statice sau dinamice ale României de azi. Hoinar prin România constituie un amestec de eseu, reportaj și literatură, care permite o reflectare adesea inedită a realităților românești, a diverselor noastre straturi de istorie și de cultură.

Scriitorul francez a bătut la pas străzile capitalei, a privit parcurile, străzile, clădirile, oamenii, panourile publicitare, a cules povești din tramvaie și din barurile în care a încercat să citească Pessoa, ori și-a scris reportajele. A citit istorie și literatură, a privit filme românești, a căutat să înțeleagă iubirea de sacru a românilor. Și-a făcut prieteni. A învățat să iubească viața la țară. A făcut grătar, a ciocnit ouă la Paște și a mâncat mămăligă. S-a târguit în piețe. Și-a cumpărat o pălărie de la ultimul pălărier din București, a privit cimitirul Bellu ca pe un spectacol, ca pe un muzeu în aer liber. A tăiat lemne ca să încălzească soba. A străbătut periferiile unor orașe, prin noroaie, înfruntând haitele de câini. Dar a trăit și experiența unică a Deltei. A primit lecții de modestie și de generozitate. Dar s-a izbit și de perfidia intelectuală sau de puturoșenie.

Și mereu a însoțit dimensiunea exterioară a scrisului cu reflecții privind fie natura umană în ce are ea mai intim și fragil, fie rosturile scrisului, fie redescoperindu-se pe sine, multe dintre pagini fiind confesiuni personale. În această categorie intră paginile în care este reconstituită maturizarea prilejuită de plecările tatălui, om de afaceri, sau paginile în care se face portretul bunicii logodnicei sale, o bătrână din România, casa de la țară a acesteia devenind cu timpul și casa lui Grégory Rateau.

Amănunte aparent nesemnificative se transformă în puncte din care crește un întreg univers, așa cum se întâmplă cu sifonăria din satul bunicii: „Sifonăria este singura sursă de apă din sat, oamenii înghesuindu-se acolo să-și umple numeroasele sticle goale cu o apă gazoasă revigorantă. Locul este și un prilej de întâlniri. În jurul femeii nepăsătoare care nu face decât să ia sticlele goale și să le înapoieze pline, discuțiile sunt în toi și se prelungesc, căci drumurile dus-întors sunt multe înainte de lăsarea nopții. Aici, cu cât stai mai mult la taclale, cu atât ți se face mai sete”.

 Reportaje, povești, confesiuni, dialoguri, chipuri de oameni, instantanee de tip fotografic, reflecții despre călătorie și actul scrierii, melancolii, nostalgii, tristeți, asociații suprinzătoare (vița-de-vie a vecinei amintește, de pildă, de grilajele lagărelor de concentrare), revelații fundamentale – se strâng toate în liniile unui portret al României și al unui francez hoinar prin ea.

                 Grégory Rateau, Hoinar prin România. Jurnalul unui călător francez, Traducere de Nicolae Constantinescu, Polirom 2019

Troia legendară și reală - „Dăm cu sâc/ Din Isarlâk!”

          

         Până anul trecut, imaginea pe care o aveam despre Turcia turistică era dominată și relativ limitată  de prejudecata resorturilor din reclamele agențiilor de turism și din fotografiile postate pe rețelele de socializare. Nici literatura scrisă de autorii turci contemporani nu era tocmai o invitație către lumea baclavalelor și a narghilelelor, căci în prim-plan trecea politica opresivă, așa cum se întâmpla de pildă în romanul Istanbul Istanbul publicat de Burhan Sönmez și despre care am scris aici: 

https://www.bookaholic.ro/puterea-povestilor-din-povestea-unui-oras-istanbul-istanbul-de-burhan-sonmez.html

       Însă, odată trecută granița, printre semilunele fluturânde ale drapelelor și siluetele minaretelor, aluneci pe un târâm de poveste, mai ales când străbați la pas și bați la poarta unor locuri legendare ori încărcate cultural sau religios. 

         Pe un deal de pe coasta de nord-vest a Turciei, la câțiva kilometri de Strâmtoarea Dardanele și de orașul Çanakkale se află vestita Troia - nu doar cea din Iliada lui Homer ori cea din filmul cu Brad Pitt și Orlando Bloom - ci Troia antică - „cuib al iubirii, eroismului și civilizației" . Aici au fost descoperite nouă straturi arheologice diferite – nouă orașe diferite care reprezintă peste 3000 de ani de istorie ca fapt real.

 La descoperirea ruinelor se lucrează și azi, dar chiar și cu o parte din ea încă sub pământ, ruinele vestitei cetăți sunt impresionante. Începute în 1871, săpăturile au scos la iveală teatre, băi, sisteme de canalizare și alte structuri avansate pentru acea vreme.

Tot aici puteți păși pe dealurile Hisarlik, tărâmul lui Nastratin Hogea, și, nepărat stând la umbră, puteți reciti minunata poezie lui Ion Barbu, „într-o slavă stătătoare”, pregătindu-vă sufletește pentru ce are Turcia de oferit: 

 Isarlâk

Pentru mai dreapta cinstire
a lumii lui Anton Pann

La vreo Dunăre turcească,
Pe şes veşted, cu tutun,
La mijloc de Rău şi Bun,
Pân' la cer frângându-şi treapta,
Trebuie să înflorească:
Alba,
Dreapta
Isarlâk !

Ruptă din coastă de soare!
Cu glas galeş, de unsoare,
Ce te-ajunge-aşa de lin,
Când un sfânt de muezin
Fâlfâie, înalt, o rugă
Pe fuişor, la ziua-n fugă...

*

- Isarlâk, inima mea,
Dată-n alb, ca o raia
Într-o zi cu var şi ciumă,
Cuib de piatră şi legumă
Raiul meu, rămâi aşa!

Fii un târg temut, hilar
Şi balcan-peninsular ...
La fundul mării de aer
Toarce gâtul ca un caer,
În patrusprezece furci,
La raiele; rar, la turci!
Bată, într-un singur vin:
Hazul Hogii Nastratin.
Colo, cu doniţi în spate,
Asinii de la cetate,
Gâzii, printre fete mari,
Simigii şi gogoşari,
Guri cască când Nastratin
La jar alb topeşte in,

Vinde-n leasă de copoi
Căţei iuţi de usturoi,

Joacă şi-n cazane sună,
Când cadâna curge-n Lună.

*

Deschideţi-vă, porţi mari!
Marfă-aduc, pe doi măgari,
Ca să vând acelor case
Pulberi, de pe lună rase,
Şi-alte poleieli frumoase;
Pietre ca apa de grele,
Ce fireturi, ce inele,
Opinci pentru hagealâc
Deschide-te, Isarlâk!
Să-ţi fiu printre foi, un mugur.
S-aud multe, să mă bucur
La răstimpuri, când Kemal,
Pe Bosfor, la celalt mal,
Din zecime în zecime,
Taie-n Asia grecime;

Când noi, a Turciei floare,
Într-o slavă stătătoare

Dăm cu sâc
Din Isarlâk!

Și, dacă vreți să vă mai și copilăriți un pic, vă puteți ascunde în calul troian. Cel din Eneida lui Virgiliu (căci cel din film se găsește în Çanakkale, câțiva kilometri mai la nord) și puteți submina din interior toate planurile adversarilor.

Michael Ondaatje, misterul războaielor personale

Lumina de veghe, noul roman al lui Michael Ondaatje, tradus recent la Editura Polirom de către Ariadna Ponta, este o poveste întunecată a copilăriei și a ado­lescenței mutilate de război, un roman al căutării de sine, al reinventării identității furate.

Pentru copiii cu părinți implicați în conflicte militare, războiul devine unul personal și din el se iese mai greu decât se intră sau nu se iese niciodată. Echilibrul odată pierdut pare imposibil de recâș­tigat. Ca și în Pacientul englez, și în Lumina de veghe Michael Ondaatje mizează pe incertitudini, îndoieli, mister și fluiditatea trăirilor unor personaje ce își țin foar­te bine ascunse fel și fel de secrete, într-o lume de lumini și umbre.

Vocea narativă din roman îi aparține lui Nathaniel, care are douăzeci și opt de ani și care își rememorează viața. Prima parte a romanului are acțiunea plasată în Londra, imediat după război, în 1945.

 Descoperire de sine prin coborâre în tenebrele trecutului

 Într-un interviu, Michael Ondaatje declara că atunci când a început să scrie acest roman nu avea în minte decât cele câteva rânduri de început: doi copii, Nathaniel, de paisprezece ani, și sora acestuia, Rachel, de șaisprezece ani, sunt lăsați în urmă, fără prea multe explicații, de părinții care îi anunță că vor pleca pentru un an în Singapore și că de grijă le va purta un personaj ciudat, chiria­șul de la etajul doi, căruia copiii îi spun Molia, suspectându-l că e un infractor.

Treptat, cititorul află că în centrul romanului stă, de fapt, absența mamei, care se dovedește a avea o existență dublă, căci era spion de război și va trebui la un moment dat să își șteargă toate urmele, fie și numai pentru a-și proteja copiii. Romanul devine povestea căutării de sine a copiilor privați de prezența și afecțiu­nea mamei de care se bucură doar pentru scurt timp, înaintea ca aceasta să dispară: „Dar nimic nu ne făcea mai fericiți decât să stăm cu mama în casa noastră din Londra. Ne doream afecțiunea ei relaxată și somnoroasă, ce o întrecea cu mult pe cea de care avuseserăm parte până atunci. Era ca și cum revenise la o versiune mai veche a ei înseși. Chiar și înainte de plecarea tatei, fusese mereu o mamă eficientă, mereu în mișca­re, pleca la serviciu când plecam noi la școală și, de regulă, se întorcea la timp ca să ia cina cu noi. Oare versiunea asta nouă a ei era rezultatul unei eliberări de soț? Sau, într-un mod mai complex, era o pregătire pentru momentul desprinderii de noi, incluzând indicii despre felul cum își dorea să o ținem minte?“.

Incertitudinile vor submina și vor destabiliza chiar și viața de adult a lui Nathaniel. Și așa cum luminile de veghe din timpul războiului încearcă să detecteze pre­zența avioanelor inamice, așa mintea lui Nathaniel va scormoni neîncetat, toată viața, pentru a face lumină în trecutul și în prezentul trăit. Romanul devine o aventură a descoperirii de sine prin coborâre în tenebrele trecutului, ale memoriei. Angajat și el în sfera serviciilor secrete, Nathaniel va desfășura o anchetă menită să-l ducă spre adevărul său: „Cred că mă dumiream că nu doar trecutul mamei fusese îngropat în anonimat. Simțeam că dispărusem și eu. Îmi pierdusem tinerețea“.

 Dublă perspectivă narativă, a copilului și a adultului

 Nathaniel redescoperă harta propriei vieți prin harta vieții mamei sale și a relației pe care aceasta o avusese cu Felon, alt personaj plin de mister. Încearcă să aducă la lumină dovezi care să-l împace cu propria viață, într-o lume în care certitudinile par imposibile: „Așa descoperim adevărul, așa evoluăm? Punând cap la cap astfel de fragmente neconfirmate? Nu nu­mai despre mama, ci și despre Agnes, Rachel, domnul Nkoma (și pe unde o fi el acum?). Oare toți cei care în mintea mea au rămas incompleți și pierduți se vor limpezi și completa când voi privi în urmă? Altfel cum să supraviețuim celor șaizeci de kilometri de teren greu din adolescență, pe care i-am străbătut fără nici o conștiință reală de sine?“. Sau: „Te întorci la vremurile acelea de demult înarmat cu prezentul și, indiferent cât de întunecată era lumea aceea, nu te lași până nu o luminezi. Îți iei sinele de adult cu tine. Asta nu înseamnă că retrăiești ce a fost, ci că asiști încă o dată la ce a fost“.

Toate personajele din trecutul lui Nathaniel sunt pline de mister: mama sa, Molia, sora a cărei viață îi va rămâne străină, tânăra adolescentă cu care va trăi o frumoasă poveste de dragoste consuma­tă în case scoase la vânzare, copilul acesteia pe care îl va descoperi mult mai târziu, iubitul mamei, domnul Malakite, cel în grija căruia fusese lăsat în copilărie, pe timpul șe­derii la țară etc. Și identitatea sa depinde de povestea în care el în­suși va reuși să lege toate aceste mistere din jurul său.

Michael Ondaatje păstrează permanent această dublă pers­pectivă narativă, a copilului și a adultului, ambele fiind îmbo­gă­țite de reflecțiile pe care personajul principal și le oferă, străduindu-se să-și limpezească propria existență, dar și lumea din jur, prin căutarea adevărului despre oamenii din trecut (despre comportamentele acestora), cel mai greu de fixat, mai ales când e vorba de trecutul trăit de un copil, pe care adultul nu se poate baza, totul depinzând de modul de a-l interpreta.

Și în Lumina de veghe îi rămâne caracteristică lui Ondaatje plăcerea impreciziei, a jocului din­tre a ascunde și a dezvălui, a misterului implicat de complicatele și inepuizabilele demersuri detectivistice întinse cu inteli­gen­ță pe teritoriul inefabilului identității omenești: „Ne ordonăm via­ța cu ajutorul unor povești care abia se susțin. De parcă ne-am fi rătăcit într-un peisaj derutant – Rachel Pițigoiul și eu, Peticel – și punându-le pe toate cap la cap, ca să supraviețuim, incompleți, igno­rați, la fel ca măzărichea de mare pe plajele minate din timpul războiului“.

Michael Ondaatje, Lumina de veghe, traducere din limba engleză și note de Ariadna Ponta, Polirom, 2019

Articol apărut în Suplimentul de cultură 

http://suplimentuldecultura.ro/29807/michael-ondaatje-misterul-razboaielor-personale