Flori, povești și suflete zdrobite

„Noaptea târziu, când rămânea singură, Alice lucra la caietul ei cu flori. Florile presate și cele desenate deveniseră refugiul ei, ca și poveștile. Despre amintirile din copilărie, despre singurătate și nesiguranță, despre viața pe care o trăise fără mama ei, despre resentimente, durere, teamă și vinovăție. Despre visurile ei neîmplinite. Despre pedeapsa ei. Despre dorința ei de a fi mistuită de dragoste”.

Florile piedute ale lui Alice Hart este o carte frumoasă. Nu doar ca obiect - atât coperta, cât și interiorul cărții fiind speciale, desene sugestive sporind semnificațiile poveștilor, ci și ca artă narativă și consistența psihologică a poveștilor care acoperă cu ușurință aproape 400 de pagini. Poveștile sunt construite contrapunctic, violența domestică fiind contrabalansată de forța frumuseții florilor și a poveștilor pe care personajele le poartă cu ele.

Australia, o fermă unde cresc flori autohtone, povești dure din viața mai multor generații de femei supuse violenței și abuzurilor familiale, copii orfani sau maltratați, o fetiță care și-ar dori ca focul să-i purifice tatăl, pentru a nu mai fi nici ea, nici mama însărcinată victime ale brutalității masculine, iubirea unei bunici care se luptă la rândul ei cu propriii demoni, puterea salvatoare pe care o oferă pasiunea pentru povești și pentru flori (la fermă este conceput chiar un dicționar menit să renască limbajul victorian al florilor prin care se transmitea ce nu se putea pune în cuvinte), întunecate secrete de familie bine păzite de-a lungul generațiilor, peisaje sălbatice marine, montane sau deșertice descrise cu voluptate, suspansul bine menținut până la final – toate acestea îi oferă cititorului o proză multistratificată, densă, însuflețită.

Romanul are treizeci de capitole, toate având ca titlu numele unor flori din Australia. Acestora le sunt asociate desene și prezentări succinte și sugestive, ale căror semnificații se vor regăsi transpuse în poveștile pe care le prefațează. De pildă, primul capitol se numește „Orhideea cu cioc roșu”, semnificația acesteia fiind dorința de a poseda, descrisă fiind de autoare astfel: „Are nevoie de foc pentru a înflori. Răsare din bulbi care pot să vegeteze. Petalele cărnoase au dungi de culoare rubinie intensă și se înnegresc după ce au înflorit, de parcă ar fi carbonizate”.

 Astfel este introdus cititorul în sinuoasa și tulburătoarea poveste a micuței Alice Hurt care la vârsta de nouă ani rămâne orfană după ce amândoi părinții mor într-un incendiu, iar ea va fi luată în grijă de bunica June de a cărei existență nu știuse până atunci. Până la moartea părinților, copilăria fetiței fusese întunecată de pornirile violente ale tatălui,  cel mai intens vis al fetei fiind acela al unui foc:

„Alice și-a sprijinit spatele de spătarul scaunului. Simțea că o ard ochii și pleoapele îi sunt lipicioase. Și-a apăsat palmele pe filele cărții, peste o fotografie cu o siluetă umană din nuiele de răchită în flăcări. Oare ce miracol ar produce incendiul ei? Pentru început, nu s-ar mai auzi niciodată în casa lor sunet de lucruri sparte. Duhoarea acră a fricii n-ar mai apăsa pe nimeni. Alice ar putea să-și cultive grădina de zarzavaturi fără să fie pedepsită pentru că a folosit o săpăligă greșită. Ar putea să învețe să meargă pe bicicletă fără să simtă cum i se smulge părul din pielea capului în strânsoarea mânioasă a tatălui ei pentru că nu poate să-și țină echilibrul. Singurele semne pe care ar fi nevoită să le descifreze ar fi cele de pe cer, nu umbrele și norii care întunecau chipul tatei, ca să ghicească dacă avea să se comporte ca un monstru, sau ca un om capabil să prefacă un arbore de eucalipt într-un birou”.

Romanul Florile pierdute ale lui Alice Hurt poate fi privit ca o călătorie sinuoasă prin cotloane întunecate, care scoate la lumină și ține la suprafață puterea vindecătoare a poveștilor și a florilor - ferma de flori a bunicii June fiind mai ales un loc de reparat suflete zdrobite - , viața trăită adesea ca ecou al poveștilor citite,  importanța cuceririi libertății interioare, blândețea înțelegerii și a iertării.

                Holly Ringland, Florile pierdute ale lui Alice Hart, Traducere din engleză și note de Sînziana Dragoș, Editura Humanitas Fiction, 2020

Vladimir Nabokov - suprafețe și transparență

Dincolo de a fi, la un prim nivel de lectură, un deliciu (aşa cum o aprecia Ion Vianu), proza lui Vladimir Nabokov este, pentru un cititor ce nu se mulţumeşte cu tihna suprafeţelor aţipite, una extrem de solicitantă, urzită pe o amplă reţea de semnificaţii şi subtilităţi infinite. Mereu lectorul (şi mai ales cel specializat) este provocat şi condamnat la o tenace veghe hermeneutică, dacă doreşte să pună o oarecare ordine prin învălmăşeala din abisul lumii create în text. Pentru  a trece dincolo de frumuseţea paginilor, cititorul trebuie să se lupte cu acestea, să facă apel la diverse speculaţii şi conexiuni de profunzime, căci problema centrală pe care o ridică scrisul lui Nabokov este tocmai aceea a suprafeţelor şi a transparenţei.

Între persoană şi personaj

Această manieră de insolitare nabokoviană se regăseşte şi în penultimul său roman din 1972 – Lucruri transparente – o carte pe cît de subţire, pe atît de complexă. Maestru al concentrării epice, Nabokov este şi un desăvîrşit maestru al ascunderii semnificaţiilor de adîncime, ce pune constant în discuţie raportul dintre existent şi creat, dintre realitate şi iluzie, fie că aceasta înseamnă vis, imaginaţie, artă, memorie (a cărei fidelitate nu poate sta decît sub semnul relativităţii) sau, la extremă, nebunie.

Povestea fragmentată cronologic, încadrată într-o  retrospectivă deloc diluată, ci extrem de pregnantă, îl are în centrul său pe Hugh Person, un tînăr lălîu şi ursuz, „sclipitor, dar fără un talent anume“. Acesta este o figură hibridă, întruchipînd (aşa cum sugerează şi numele său) Actorul care, jucînd în „teatrul lumii“, oscilează  mereu între persoană şi personaj (rol etern), o metaforă a relaţiei dintre realitate şi iluzie. El are şi o meserie predestinată, aceea de redactor, corector, căutător de talente literare, asistent de cercetare la o publicaţie americană. Pentru acesta, graniţa dintre realitate şi extensia imaginară a ei este mereu incertă, fie din cauza acceselor de somnambulism, fie din cauza insomniilor şi a spaimei de vise, care, în cazul lui, sînt o „tortură onirică“, ţesută din coşmaruri obscene şi absurde, ce îi sfîşie nopţile.

Din viaţa sa sînt decupate episoadele celor patru deplasări pe care le face în Elveţia, între 22 şi 40 de ani, fiecăruia dintre ele fiindu-i asociat cîte un eveniment capital al existenţei sale: moartea tatălui dispreţuit, prima experienţă sexuală cu o femeie de stradă, intîlnirea cu viitoarea soţie – Armande, o tînără excentrică, pe care o cunoaşte în tren, în timp ce tînăra citea una dintre cărţile publicate de editura al cărui angajat era. Între a treia şi a patra călătorie în Elveţia, cititorul este martorul ultimei seri împreună a acestora, la New York. În timp ce dorm, Person o visează pe prima femeie din viaţa sa – prostituata din prima călătorie în Elveţia – în pericol de a cădea pe geam (geamurile deschise fiind spaima sa din tinereţe, din perioada în care era somnambul). În plină transă epileptică, în încercarea de a-i opri căderea în gol, o sugrumă, numai că cea sugrumată în realitate se dovedeşte a fi Armande, alături de care dormea. Cinci-şase ani, Person este purtat între închisoare şi ospiciu. După opt ani, se reîntoarce, pentru ultima dată, în Witt, orăşelul familiar din Elveţia, printre „munţi încărcaţi de tristeţe“ şi „bulgări de gravitaţie încărcaţi de glorie“, pentru a  reconstitui imaginile fantomatice ale trecutului, pentru a regăsi puţinele momente de reală comuniune cu Armande, readucînd la viaţă detalii neînsemnate şi irecuperabile, într-o căutare solitară a „graniţei imaginare a fericirii imaginare“. Aflat în camera pe care o împărţise în trecut cu aceasta, moare într-un incendiu, transformînd în realitate o mai veche temere a femeii, într-o scenă similară cu cea din cartea pe care Armande o citea cînd s-au cunoscut.

La un alt nivel de lectură, ca şi în celelalte cărţi ale lui Nabokov, cititorului i se dezvăluie un plafon prozastic complicat, a cărui simbolistică echivalează cu un veritabil scenariu focalizat pe nevoia de a evada din derizoriul existenţei. La început, încercarea de evadare se face prin iubire. Ratată, încercarea se reia prin resuscitarea şi recuperarea trecutului, prin apelul la memorie şi la imaginaţie. Dar şi acestea se dovedesc ineficiente, adevărata salvare survenind doar prin păşirea într-o altă dimensiune a existenţei, în viaţa de apoi, cea care permite extincţia nelimitată în timp şi spaţiu. Pe tot parcursul acţiunii, Person are două nivele distincte de existenţă. Conştiinţa vieţii reale este mereu dublată, de fapt subminată, de manifestări iraţionale, precum somnambulismul, coşmarurile, coincidenţele simbolice (în special cele legate de camerele de hotel) sau de suprapunerea unor scene din viaţa reală cu scene din cărţile citite sau redactate. Ceea ce este paradoxal la Nabokov, şi tocmai prin aceasta  admirabil, este această schiţare cu simplitate a unei diagrame complicate, ce lasă să se descifreze o teorie esenţială despre realitate, iluzie şi înţelegere/interpretare.

Lui Person(-aj) îi este imposibil să-şi găsescă locul în lumea măruntă şi restrictivă pe care, de fapt, şi-o doreşte şi  în care chiar reuşeşte să aibă cîteva momente de extaz, a căror fericire este scurtă, subită, fără reţinere, ca de exemplu în scena primului sărut cu Armande. Dar, de regulă, contactul său cu lumea se realizează mai ales prin acte ale minţii (printre care şi arta) care, la rîndul lor, se dovedesc insuficiente pentru a-i schimba existenţa sumbră, conştient fiind  de pendularea fără sfîrşit între „latura urîtă, monotonă şi brutală“ şi cea „frumoasă şi neputincioasă“ a vieţii. Doar prin moarte ajunge la eliberarea completă, inclusiv la eliberarea de sine. La Nabokov, conştiinţa nu este doar una reflexivă, sau mai bine zis aceasta nu este suficientă, fiind dublată de cea pre- sau post- reflexivă. Ultima pagină a romanului, în care sînt surprinse gîndurile lui Person aflat la graniţa dintre viaţă şi moarte, aduce la un loc toate reperele vieţii sale – arta, trecutul, memoria, somnul, visul, transcenderea vieţii prin moarte –, într-o scenă extrem de expresivă: „În jurul lui se roteau cercuri în culori estompate care-i aminteau fugitiv de o imagine înspăimîntătoare dintr-o carte pentru copii, în care legumele victorioase se roteau tot mai iute în jurul unui băieţel îmbrăcat în cămaşă de noapte, care se străduia din răsputeri să se trezească din ameţeala fosforescentă a lumii din vis. În ultima imagine din această lume îi apăru o carte sau o cutie in-candescentă, devenită perfect transparentă şi goală. Cred că asta este esenţa: nu spaima primitivă de moartea fizică, ci durerea incomparabilă generată de misterioasa manevră mentală necesară pentru a trece dintr-o formă de existenţă în alta“.

Nimic din ce scrie Nabokov nu este transparent, pentru că semiumbrele plutesc pretutindeni, iar lumina pare mereu insuficientă. Cititorul este mereu provocat, mereu contrazis, mereu obligat la speculaţii, căci sensul e mereu stratificat. Esenţa eroului ţine concomitent de aici şi de dincolo, de acum şi de atunci, de  real şi iluzie, de viaţă şi de cuvinte. Odată cu eroul, acest drum sinuos este parcurs şi de cititor. Acesta este plimbat, fără atenţionare prealabilă, prin timp şi spaţiu, pe tărîmuri ce se contrazic aparent şi ale căror puncte de întrepătrundere Nabokov preferă să le învăluie în ambiguitate. Firul epic este, în plus, dublat şi susţinut de formulări sentenţioase de genul: „la urma urmei, toţi sîntem nişte pelerini şi toate visele noastre nişte anagrame ale realităţii diurne“, „inexplicabilul nu se poate explica“, „viaţa reală este ridicolă“ , trecutul este seducător, iar viitorul doar „o figură de stil, o fantasmă a gîndirii“. Relaţia dintre realitate şi vis pare a avea dublu sens, cu atît mai mult cu cît povara presupunerii că „realitatea“ ar putea fi doar un „vis“ s-ar putea transforma într-una şi mai mare: „Dar n-ar fi oare şi mai îngrozitor  dacă însăşi conştiinţa faptului că sîntem conştienţi de natura onirică a realităţii ar fi şi ea un vis, o halucinaţie sădită în noi N-ar trebui să uităm totuşi că nu există miraj care să nu aibă un punct în care dispare, după cum nu există lac în jurul căruia să nu existe un cerc de pămînt solid“.

Arta ca mijloc de a forţa limitele transparenţei

Legată de acest joc al suprafeţelor şi al transparenţei, în incipitul cărţii se găseşte o atenţionare pe care nu o poţi înţelege decît la final, parcurgînd drumul invers, scufundîndu-te, într-un fel, în istoria poveştii: „neiniţiaţii cad prin suprafaţă, fredonînd fericiţi o melodie, şi se trezesc în scurt timp, scăldîndu-se cu nepăsarea unor copii, în trecutul acelei pietre, al acelui ogor. Să vă explic. Peste tot ce înseamnă substanţă naturală şi artificială se întinde o pojghiţă subţire de realitate şi oricine îşi doreşte să rămînă în acum, pe acum, împreună cu acum, să aibă mare grijă să nu străpungă pelicula de suprafaţă“. Dacă, în mintea noastră, creionul poate fi un obiect transparent  în drama sa trăită de la pinul doborît la pămînt pînă la umilul instrument de scris, oamenii nu sînt nici pe departe transparenţi. Arta apare ca un mijloc de a forţa limitele transparenţei, prin senti-mentul de transcendenţă ce o însoţeşte, aşa cum, în filozofia tîrzie a lui  Wittgenstein (textul este impregnat şi cu aluzii la filozoful Ludwig Wittgenstein, atît prin numele orăşelului eleveţian Witt, cît şi printr-o glumă obscură din Tralatatitisme-le domnului R.: „Plouă la Wittenberg, dar nu şi la Wittgenstein“),  fiinţa umană era gîndită ca transparentă, doar prin prisma limbajului.

Scriitura lui Nabokov apare şi ca ecran al transparenţei, dar şi ca obstacol al acesteia. Pînă la urmă, fascinante în transparenţa lor înţeleasă ca un abis al potenţialităţilor, rămîn şi întrebările – acute, dar şi delicate – pe care Nabokov pare a le arunca întîmplător printre rînduri: „Cum se pot trata visele, presupunînd că nu eşti smintit“…

Vladimir Nabokov, Lucruri transparente, traducere din limba engleză şi note de Anca-Gabriela Sîrbu, Editura Polirom, Iaşi, 2020

Cronică publicată inițial în revista Observator cultural, la ediția din 2009

Ce este tot?

Scriitorul american James Salter (1925-2015) devine cunoscut cititorilor din România abia postum, prin traducerea de către Radu Paraschivescu a romanului Tot ce este (publicat în America în 2013, tradus la noi în 2019), ultima și cea mai apreciată carte a sa. Printre cei care i-au elogiat scrisul s-a numărat și Richard Ford care l-a numit pe Salter Maestru, romanul Tot ce este reprezentând, din punctul său de vedere, pur și simplu un mare roman.

Inițial, James Salter (James Arnold Horowitz) a fost ofițer de carieră, mai exact pilot în United States Air Force, dar succesul primului său roman, The Hunters, l-a făcut să demisioneze și să se dedice în întregime scrisului. Experiențele trăite în timpul numeroaselor misuni de luptă (în doisprezece ani peste o sută, desfășurate în America, Pacific, Europa și Coreea) se regăsesc transpuse în cele mai multe dintre scrierile sale, fie că vorbim despre romane, proză scurtă, eseuri, scenarii de film sau memorialistică.

Romanul Tot ce este s-a impus ca cel mai valoros roman al lui Salter, nu doar prin calitatea scriiturii – precise, elegante -  ci și prin privirea nostalgică, cuprinzător-comprehensivă asupra unei vieți întregi, asupra lumii surprinse în banalul efemerității sale. Eroul romanului este Philip Bowman pe care Salter ni-l înfățișează la începutul poveștii în miezul unei tragice acțiuni militare de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. 

Pe cât de dramatică este scena luptei din Pacific, încleștarea dintre navele japonezilor și ale americanilor soldându-se cu morți și supraviețuiri la limită, pe atât de lamentabil-superficială, deși livrată în ambalaje strălucitoare, se dezvăluie a fi viața din America de după război, romanul devenind o colecție de scene din următorii patruzeci de ani din viața lui Bowman. James Salter se folosește de avatarurile protagonistului său și ale prietenilor sau cunoștințelor acestuia pentru a înfățișa o lume sfărâmată, lipsită de consistență, o lume a aparențelor, a înstrăinării.

Odată ieșit viu, învingător și plin de speranță dintr-un război crâncen, Philip Bowman se mișcă somnambulic într-o societate plină de efuziune și de confuzie, de snobism și de lipsă de moralitate, fiind nevoit să facă ceva cu propria libertate. Se angajează într-o editură unde va deveni editor și va avea acces la o viață ce poate fi considerată de lux, dar mai ales la o rară plăcere: „Îi plăcea să citească având drept companioni liniștea și culoarea aurie a whisky-ului. Îi plăceau oamenii, mâncarea, discuțiile, dar cititul era o plăcere inepuizabilă. Ce erau bucuriile muzicii pentru alții erau cuvintele de pe pagină pentru el”.  

Se căsătorește în grabă cu fiica unui moșier și va descoperi destul de repede că nici căsnicia sa nu e făcută să dureze prea mult într-o lume a banului și a vanității. Căsătorii pripite, divorțuri, adultere, petreceri cu mult alcool și aventuri sexuale, îndrăgostiri și trădări, scene publice sau domestice din viața ambasadorilor, a editorilor, a moșierilor, a oamenilor din cinematografie, frânturi din istoria prezentă și trecută a Angliei sau a Spaniei, descrierea locuințelor, războiul din Vietnam, poeziile lui Lorca, valul de artă nouă, Pearl Harbor și drama copiilor cu părinți divorțați, duși mai târziu la azil sau deveniți alcoolici, complexitatea relației mamă-fiu, nostalgia vieții de familie, mese servite în restaurante, sex în camere de hotel, bârfe literare, condița de evreu, înmormântări – sunt doar o parte dintre ingredientele vieții ordinare din America postbelică, pe care Salter o înfășisează pe un ton liniștit, fără patetisme, revolte sau înflăcărări.

Un relativ, dar evident privilegiu are în carte tot ceea ce ține de viața sexuală, James Salter având darul de a descrie scenele sexuale fără vulgaritate, dar cu multă artă a detaliului și cu puterea de a sugera relevanța social-existențială a noului tip de foame: „O anumită răceală nedorită înăuntrul lui îi înterzicea fericirea adevărată, și deși se însura cu femei frumoase și hai să spunem că le poseda, nu o făcea pe de-a întregul, dar în același timp să trăiască fără ele era de negândit. Marea foame a trecutului era a mâncării, nu era niciodată mâncare de ajuns și majoritatea oamenilor ajunseseră subnutriți sau mureau de inaniție, însă noua foame era cea de sex, fără de care se ivea același spectru al foametei”.

 Și, trecând prin și printre aceste firimituri de vieți efemere, viața lui Philip Bowman rămâne plină de singurătate, de nostalgie și de o ușoară teamă asociată incertitudinii. Privirea retrospectivă, plină de tristețe blândă din ultimele pagini întoarce subtil gândurile cititorului către mottoul romanului: „Vine o vreme când își dai seama că totul este un vis și că doar lucrurile păstrate în scris ar putea fi aievea”.

„Ea plecase să-și viziteze părinții. Era octombrie și rămăsese singur. Norii din seara aceea erau aproape bleumarin, un albastru așa cum foarte rar se vede acoperind o lună ascunsă, iar el se gândi, cum făcea adeseori, la nopțile pe mare sau când aștepta să navigheze.

Îi părea bine că era singur. Își făcuse ceva de mâncare și pe urmă se puse pe citit, cu un pahar alături, la fel cum stătuse în sufrageria mică de pe Tenth Street, cu Vivian plecată la culcare și cu el citind. Timpul era nemărginit, dimineți, nopți, toată viața înainte”.

James Salter, Tot ce este, Traducere din engleză și note de Radu Paraschivescu, Editura Humanitas Fiction, 2019

Oase solare sau farmecul ingineresc-poetic al lumii

La mijlocul anilor ’90, când a publicat primul său volum de proză scurtă – Getting It in the Head –, Mike McCor­mack a surprins lumea culturală esențialmente conservatoare din Irlanda, impunându-se atenției cu o scriitură febrilă, destul de brutală. Azi se bucură de flatante situări valorice, numele său stând alături de al uriașilor James Joyce sau Beckett, mai ales după ce a publicat în 2016 romanul Oase solare, care a câștigat în 2018 International Dublin Literary Award.

Considerat roman dintr-o singură frază (fără puncte care să impună vreun sfârșit sau vreun început, fără stopuri care să stea în calea fantomelor trecutului care vin în vizită), Oase solare este un poem epic cu început beckettian: „clopotul/ clopotul când/ ascultând clopotul când/ ascultând clopotul când stau aici/ ascultându-l cum răsună în lumina cenușie a acestei/ dimineți, amiezi sau seri/ dumnezeu știe/ această zi cenușie stând aici și/ ascultând acest clopot în miezul zilei“.

Pauza de existență pe care și-o acordă personajul lui McCormack amintește de răgazul perso­najelor beckettiene și de jocurile acestuia de cuvinte: „Vom sta așa întreaga noapte,/ Întreaga noapte așa vom sta,/ Așa vom sta întreaga noapte,/ Sta-vom întreaga noapte așa./ O beznă, stare, răsuflare,/ Noaptea așa, noi noaptea așa,/ Un mic răgaz în goana mare./ Și-o goană, goana spre răgaz“ (Samuel Beckett, Opere II. Murphy, Watt, Vis cu femei frumoase și nu prea, traducere din limba engleză de Veronica D. Niculescu, Editura Polirom, Iași, 2012). Cu siguranță nu e o întâmplare că traducătoarea lui Beckett, Veronica D. Niculescu, asigură și calitatea transpunerii în limba română a Oaselor solare, subtilitatea jocurilor lingvistice din cele aproape 300 de pagini fără punct neconstituind premisa unei traduceri facile.

Un vârtej al amintirii fragmentate

Protagonistul romanului este inginerul Marcus Conway, bărbat de vârstă mijlocie, cu soție și doi copii deja mari. E 2 noiembrie, Ziua Morților, iar el, „palid și cu răsuflarea tăiată după ce am bătut cale lungă ca să stau în bucătăria asta/ năuc“, așezat la masa din bucătărie, în orășelului în care locuiește de douăzeci și cinci de ani, în cele patru ore de singurătate care îi rămân până la întoarcerea soției, trasează un arc al memoriei ce se întinde din copilărie până în prezentul său. Astfel, demontează cu precizie inginerească, dar și cu sensibilitate de poet, scurta istorie a lumii de care se sprijină, apăsat de „senzația că există niște/ praguri de trecut/ lucruri de pus la punct/ treburi de verificat/ de parcă aș fi pășit într-o împrejurare îngustă mărginită de jur împrejur de uitare în timp ce/ acum îmi caut cheile/scotocindu-mi buzunarele“.

Cele nouă bătăi ale clopotului Angelus aduc cu ele o energie care pulsează, care îl cutreieră și care îl atrage într-un vârtej al amintirii fragmentate. Iar asta nu contrazice decât în aparență for­mația sa științifică de inginer, căci, aflăm dintr-o discuție purtată cu fiul său, avea și doi ani de educație bisericească, planul de a deveni preotul unei parohii fiind însă abandonat. Faptul că eroul său este inginer se explică prin admirația autorului față de aceas­tă meserie. Mike McCormack declara într-un interviu că, dacă artiștii pictează lumea, iar scriitorii o scriu, inginerii sunt cei care o construiesc. Dumnezeu ne-a dat cerul și pământul, dar lumea e opera inginerilor. Și, cel puțin față de criminalii care ocupă un loc de cinste în operele literare, inginerii sunt nedreptățiți, deși dăm la tot pasul de creațiile lor, Dumnezeu putând chiar să-i privească ca pe niște colegi.

Astfel, în ziua dedicată sufletelor celor dispăruți, Marcus dedică patru ore pentru a-și privi metafizic-inginerește toată viața, bucuros că latura sa credincioasă nu a murit: „lumea este înțesată de strigoi și duhuri iar hotarul dintre lumea asta și lumea cealaltă e atât de neclar încât ne pu­tem pomeni cu ușurință stând umăr la umăr cu morții, lumea e mai plină ca în oricare perioadă din an, de parcă un fel de sediment spiritual ar fi fost răscolit și lucrurile care de obicei se odihnesc ar fi fost puse în mișcare“.

Un ghem de semnificații nebănuite

Recurgând la mecanismele memoriei asociativ-digresive, protagonistul își privește cu luciditate și nostalgie trecutul, proiectându-și existența pe fundalul unei so­cietăți al cărei principiu existen­țial pare a fi prăbușirea sau cel puțin febra instabilității. Familie, căsătorie, iubire, haos social, fragilitatea vieții, agonia umană, crize economice, corupție, incom­petența autorităților, conflicte sociale, schilodirea exporturilor, ha­osul finanțelor internaționale, viruși, poluare, greva activiștilor de mediu, sănătate, corpul uman, viața planetei, viața domestică, întâmplări trăite alături de tatăl său, bărbatul ca fiu, frate, soț, tată și inginer, religia și credința în Dumnezeu, arta modernă (fiica sa este artist plastic și va fi șocat să vadă o expoziție de tablouri pentru realizarea cărora aceasta și-a folosit propriul sânge), singurătatea, tristețea lumii, iubirea, moartea – se strâng toate într-un ghem de semnificații nebănuite, strâns legate între ele. O „grindină de imagini“, în josul fiecărei pagini scriindu-se o altă poveste a acestor povești.

Mike McCormack are uimitoarea pricepere de a aduce în fața cititorului diverse obiecte care se dovedesc suporturi pentru adevăruri de viață la care ajunge Marcus în această zi dedicată morții. Așa se întâmplă cu tractorul demontat de tatăl său – simbol al nevoii de a ști cum funcționează un mecanism și dacă poți să-ți pui nădejdea în el.

Ușurința cu care doar cu o unealtă se poate demonta un mecanism atât de complex îl înspăimântă pe copil: „probabil că acela a fost primul meu moment de îngrijorare plină de-o neliniște în privința lumii, prima împrejurare în care mintea mea a pornit ca un vârtej dincolo de atmosfera din imediata apropiere a/ pământului, casei și parohiei, spre/ lumea mai largă de departe/ de foarte departe/ căci cum priveam acele componente ale motorului îm­prăș­tiate pe jos imaginația mea s-a înspăimântat și și-a luat zborul către o concluzie mai cuprinzătoare și cataclismică în privința felului în care universul însuși era ținut laolaltă de bolțuri și șuruburi, mi s-a părut că văd aici cum bolta cerească și pământul se puteau desface din țâțâni dacă le scoteai un anumit splint cu rol esențial […] imaginea acelui motor împrăștiat pe podea avea să-mi rămână veș­nic în minte ca dovadă a unei lumi care era mult mai puțin stabilă și unită decât crezuse ima­ginația mea de copil, lumea devenind acum un lucru șubred alcătuit din componente luate la întâmplare și asamblate în beznă“.

Fluiditatea, muzicalitatea, claritatea și inteligența asocia­țiilor prin care leagă, într-o ava­lanșă deloc întâmplătoare particularul de general, punând alături cauze și efecte surprinzătoare, fac din Mike McCormack un scriitor inconfundabil, reper al marii literaturi irlandeze.

Mike McCormack, Oase solare, traducere din limba engleză și note de Veronica D. Niculescu, Polirom 2020

Articol apărut inițial în Suplimentul de cultură nr. 677

Iulian Ciocan, „Dama de cupă” - nominalizat la Premiul Jean Monnet

Îmi face o plăcere aparte să citesc proză în care mustesc umorul inteligent și ironia fină. Ele se strecoară năstrușnic dincolo de inerțiile existențiale și surprind prin subtilitate și imprevizibil. Ștefan Agopian, Cezar Paul-Bădescu, T.O. Bobe, Cristian Teodorescu, Bogdan Munteanu, Paul Țanicui, Ciprian Măceșaru sau Iulian Ciocan sunt câțiva dintre scriitorii zilelor noastre care mizează pe puterea subtilă a comicului de a mijloci între realitate și artă, de a sparge automatismele vieții în care ne trezim imun-instalați, de a străpunge „rigiditatea inertă a hainei”, cum zicea Bergson în eseurile sale despre râs.

În cel de-al patrulea roman semnat de Iulian Ciocan – Dama de cupă -, umorul face ca absurdul eternei tranziții basarabene (și românești, deopotrivă) să devină și mai vizibil. O groapă imensă născută din păcatele corupției dezumanizante strânge în jurul ei un evantai de personaje din mai toate categoriile sociale. Și fiecare are în frunte râsu’-plânsu’. Trăim într-un absurd cotidian și calamitatea apare în acest roman ca basm născut din bizarul aberant-fantasmagoric în care ne scăldăm zilnic.

„… toate aceste gânduri matinale despre transformarea aberației și grobianismului în normalitate nu erau nici pe departe insolite. […] își dădu seama că se mișca de ani de zile și chiar de decenii printr-un basm, printr-o lume fantasmagorică. De bună seamă, permanentizarea lucrurilor bizare-inexplicabile-năucitoare și transformarea lor într-un ingredient firesc al vieții de zi cu zi erau reguli după care funcționa lumea basmelor! Republica Moldova era un soi de basm!”.

Sexagenarul Nistor Polobok este unul dintre șefii corupți ai Primăriei Chișinău. Are BMW, locuiește în Telecentru – cartierul privilegiat al barosanilor – și, într-o seară, în fața porții, de la o durere ascuțită în gleznă, constată apariția unei inexplicabile gropi ce nu se lasă astupată, în ciuda eforturilor echipelor trimise de primărie. Ba din contră, se mărește și, în urma unor vise, Polobok este convins că din cauza păcatelor sale a apărut acea groapă ce urmează să-i înghită nu doar vila, ci și întregul oraș. Nimeni nu-l crede.

Pe marginea acestei gropi sau chiar pe fundul „ghemotocului mistic” se adună o mulțime de personaje și de situații, alcătuind un portret viu al societății moldovenești: primari, oligarhi, jurnaliști, procurori, proprietari de supermarket, pensionari, locatari de blocuri hrușcioviste, ghicitoare, scriitori, filosofi, taximetriști, parcuri înlocuite cu benzinării, castele faraonice și garsoniere mizerabile, amante și amanți, depresii, Xanax și Lexotan, jecmăniri deghizate în afaceri cinstite, vieți subordonate exclusiv banilor, partide născute peste noapte, calcule și probabilități, treziri și chirciri ale conștiinței. O lume plină cu „omuleni”.

Groapa devine o scenă de teatru unde fiecare personaj capătă aură de basm, în ciuda verosimilității cotidiene. Dispozitive cu fâșii de viață și de mentalitate se leagă într-un tablou omogen și realist al societății post-comuniste din Republica Moldova. Ceea ce pare o plăsmuire SF scoate și mai bine în evidență germenii realității suprasaturate de corupție și amoralitate, pe care lipsa responsabilității și a demnității o transformă într-un abis ce ne scrântește, cu efect de domino, gleznele. Dacă groapa ce înghite locuri și oameni e o „minciună” literară, e doar una care se așază în continuarea minciunilor în care trăim noi zilnic.

Iulian Ciocan a reușit prin Dama de cupă să ofere o privire pătrunzătoare asupra realității zilelor noastre, potențând subversivitatea umorului cu arta regiei, a tonului și a atmosferei.

 Iulian Ciocan, Dama de cupă, Polirom, 2018

Articol publicat inițial pe bookaholic.ro

Neobosite căutări de sine - Virginia WOOLF, Orlando: o biografie

„Orlando sînt şi eu“, ar putea exclama, revelator şi deloc bovaric, mulţi dintre cititorii cărţii Virginiei Woolf. Şi asta pentru că personajul acesta anapoda – jumătate bărbat şi jumătate femeie – întrupează oscilarea necontenit-fremătătoare între lumea tainic-lăuntrică şi acel afară atît de aglomerat şi de fals, între real şi închipuire, între tandreţe şi temeritate, între plăcerile nobile, rafinate şi cele instinctuale, între trăirea în timp şi în eternitate, în singurătate şi în lume deopotrivă. Ataşamentul şi virtuala identificare din partea cititorului sînt cu atît mai mult posibile, cu cît traducere realizată de doamna Antoaneta Ralian oferă, parcă, o cu totul şi cu totul altă carte, una mult mai vie, mai actuală dacă aş compara-o cu versiunea oferită de mai vechea traducere a Verei Călin.

 

După cum bine se ştie, romanul Orlando a avut parte de interpretări divergente, mai ales din cauza faptului că a pus în discuţie literatura şi sexualitatea printr-un amestec surprinzător de fantastic, satiră, ironie, alegorie şi umor, dar şi datorită pistelor relativ false lansate de scriitoare, care şi-a autointitulat romanul O biografie, mulţi mergînd cu interpretarea pe acea linie restrictivă a orientării sexuale a autoarei, mai ales că romanul îi este dedicat Vitei Sackville, cu care Virginia Woolf se pare că a avut o relaţie. În plus, a dat de înţeles că romanul este un soi de pauză de respiraţie în şirul romanelor sale serioase. Nu chiar, căci, deşi adoptă o perspectivă jucăuşă, ironic-amuzantă, romanul Orlando aduce în prim-plan probleme „grele“ – rosturile vieţii şi ale scrisului, antagonismul dintre viaţă şi literatură, intimitatea chinuitoare a scriitorului, gîlceava trupului cu mintea, legătura dintre putere şi identitate sau curajos-sfidătoarea idee de transsexualitate, de homosexualitate. Şi o face lăsînd impresia că, de fapt, are chef de şotii, de a pune în scenă o farsă plină de umor, în timp ce textul deschide subversiv multiple straturi de sens.

 

Luciditatea critică, ridiculizările subtile, ambiguitatea şi distanţa ironică faţă de moravurile descrise conferă romanului savoare. Biograful-narator, gata în orice moment să-i ofere cititorului detalii de culise despre munca sa ingrată, limitată de circumstanţele vizibilului şi condamnată astfel la simplificare, aleargă prin timp şi epoci istorice să prindă din urmă viaţa personajului, care se întinde pe vreo trei sute de ani, din epoca elisabetană pînă în 1928, romanul căpătînd astfel o puternică tentă picarescă. Pe tot acest traseu, naratorul joacă rolul umil al biografului condiţionat de viaţa altuia, obligat să „prelucreze“ o existenţă şi să-şi urmeze personajul care înaintează din faptă în faptă, din victorie în victorie, din dezamăgire în dezamăgire, din transformare în transformare, pe culmile dorinţelor, într-un vălmăşag de emoţii şi de pasiuni – „pe care orice biograf le detestă“. Ambiţie, femei, bărbaţi, iubire, literatură – toate aduc, rînd pe rînd ori împreună, dezvrăjiri şi noi iluzii, maturizarea măsurîndu-se, ironic, prin trecerea de la o iluzie la alta.

 

Aventurile eroului sînt, de fapt, povestea suprapusă a numeroaselor euri distincte închise în oameni pe care aceştia le recunosc mai mult sau mai puţin. La începutul cărţii, Orlando este un adolescent cu chip candid şi mohorît, care se căzneşte să spintece capul unui maur ce spînzura de grinzile tavanului, şi în acelaşi timp o fiinţă sensibilă care se tulbură ori se lasă vrăjită de natură. Devine favoritul bătrînei regine, cavaler al Jartierei, nobil iubit şi dorit, îndrăgostit perpetuu, părăsit tocmai de marea iubire, veşnic aspirant la faima nemuritoare pe care i-ar asigura-o statutul de scriitor. Ajunge ambasador în Turcia, fugind de obsesia unei femei, se transformă, după un somn bun, în femeie, trăieşte într-o bandă de ţigani în Europa Centrală (din mijlocul cărora reuşeşte să plece înainte de a fi omorîtă pentru că preferă un apus de soare unei turme de capre), îşi recapătă statutul de nobil, deşi cei din jur se tot întreabă de e bărbat sau femeie, moartă sau vie. Nu contează, ne spune şi autoarea: „Pentru noi e suficient să stabilim un fapt simplu: pînă la vîrsta de treizeci de ani Orlando a fost bărbat; de la treizeci de ani a devenit femeie şi aşa a rămas. Alte condeie n-au decît să scrie despre sex şi sexualitate; noi ne scuturăm pe cît posibil de asemenea subiecte odioase“. Se căsătoreşte peste noapte cu căpitanul Marmaduke Bonthrop Shelmerdine. Caută permanent viaţa – şi un iubit! –, dar nu găseşte decît suprafeţe, ajungînd, în finalul romanului, autoarea poemului Stejarul, la care lucrase tot timpul (publicat în aceeaşi zi în care apare romanul Orlando – sic!). Între timp devine şi şofer, dar şi mamă. Secolele trec, dar bărbatul transformat în femeie are doar 36 de ani, multe căi deschise şi aceleaşi căutări fără sfîrşit. Şi mai e ceva: „Poseda forţa de a stîrni imaginaţia şi de a se imprima în ochii oamenilor, forţă care se păstrează proaspătă în memorie, chiar cînd alte însuşiri mai durabile cad în uitare. Forţa aceasta e o misterioasă îmbinare între frumuseţe, nobleţe şi o calitate mai rară pe care am putea-o numi farmec; şi cu asta am spus totul“. În solitudinea sa neîntreruptă, Orlando este scindat permanent între literatură şi realitate. Să le toarne una în alta e încercarea vieţii sale: „Se străduia acum să armonizeze nuanţa de verde pe care tocmai o redase el […] cu verdele naturii în sine, care întîmplător era o tufă de dafin ce creştea sub fereastră.

 

După acest moment, fireşte că nu a mai putut să scrie. Verdele din natură este unul şi verdele din literatură e altul. S-ar părea că există un antagonism între natură şi literatură: pune-le faţă-n faţă şi se vor sfîşia una pe cealaltă. Nuanţa de verde pe care o vedeau acum ochii lui Orlando i-a diluat rima şi i-a deşirat ritmul“. Zbătîndu-se între convenţionalultrebuie şi egoistul îmi place, cunoaşte iubiri, dar simte că nu are viaţă, a cărei substanţă o tot caută. Fascinaţia faţă de tot ce înseamnă literatură sau scriitori este necontenită, în ciuda dezamăgirii provocate de scriitorul Nick Greene, care îl umileşte. Devenind femeie, descoperă, cu tristeţe, că şi oamenii de geniu sînt amatori de ceai, au o frunte ca toţi ceilalţi, colecţionează cioburi de sticlă colorată, se lasă încîntaţi de elogii, nu se dau în lături de la bîrfă, nu sînt scutiţi de gelozii sau îşi parfumează batistele. Rînd pe rînd, ceea ce crede că „înseamnă viaţă“ păleşte şi se cere înlocuit de altceva. În turbulenţa aceasta a devenirilor, Or – lando nu oboseşte de a fi acel om care poate rămîne el însuşi, în ciuda epocilor schimbătoare. Şi nu oboseşte să se tot caute pe sine – chiar şi atunci cînd nimic nu rimează cu nimic – şi să o tot ia de la început, printre visuri care sparg întregul, sfîşie, destramă, pe linia aceea fragilă care desparte, de cele mai multe ori, viaţa de gîndire.

 

Feluritele trăiri sînt inepuizabile, ca şi labirinturile încîlcite deschise în sine, iar trecerea timpului îi oferă celui care nu se poate debarasa de firea gînditoare doar certitudinea că e viu, că poate căuta, fie şi numai printre nodurile gîndurilor şi printre cuvinte şlefuite, poezia şi adevărul sensurilor a ceea ce oamenii numesc „viaţă“. Iar frumuseţea şi subtilitatea poetică ale scriiturii Virginiei Woolf, în traducerea Antoanetei Ralian, este, pur şi simplu, irezistibilă: „Salut nu acele visuri care estompează duritatea imaginii, aşa cum ţi se reflectă chipul în oglinzile pătate din sălile hanurilor de ţară; ci visurile care sparg întregul, care ne sfîşie, ne destramă, ne rănesc, ne rup în bucăţi, în toiul nopţii cînd am dori să dormim; să dormim deplin, profund, pînă ce toate formele o să fie măcinate, prefăcute într-o pudră de infinită moliciune, în ape tulburi insondabile, în care, învăluiţi, înfăşuraţi ca o mumie, ca un fluture de noapte, să ne îngropăm în nisipul de pe fundul somnului“.

Virginia WOOLF

Orlando: o biografie

Traducere din engleză şi note de Antoaneta Ralian

Prefaţă de Dana Crăciun

Editura Humanitas Fiction, Colecţia „Raftul Denisei“

Bucureşti, 2013, 288 p.

Articolul a apărut inițial în revista Observator cultural nr. 693

Mariana Codruț - dacă nu vorbești și stai liniștit,

poți auzi șuierul vîntului prin frunze,
lătratul singuratic al cîinilor de pripas,
chiar și rostogolirea lunii pe ziduri
- toate făcîndu-te fericit.


până ce, liniștea crescînd,
îți auzi bătăile inimii și te apucă frica.
bine, dar inima ta nu-i cu nimic
mai înspăimîntătoare decît vîntul, decît lătratul cîinilor, decît luna!