Thursday, February 21, 2019

Atemporala salvare prin iubire


humanitas-laur-evgheni-vodolazkin-271165
          De câțiva ani,  Evgheni Vodolazkin își are un loc statornic printre scriitorii mei preferați. Laur este o poveste stranie și frumoasă ce va contraria poate cititorii pasionați de proza contemporană. Roman de dragoste, roman mistic, filosofic sau istoric (redeșteptând lumea Evului Mediu, deși autorul își avertizează cititorul că nu este un roman istoric, ieșirea din timp ținând însă de o altă dimensiune a romanului), enciclopedie de leacuri naturiste sau epică aventurieră, Laur e câte ceva din toate acestea, fiind totuși altceva. Împrumutând o metaforă din finalul romanului, Laur este un mozaic, al cărui contur și înțeles nu se dezvăluie decât privirii de departe, nu analizei fiecărui cubuleț.
              Povestea în sine este spectaculoasă, izul medieval purtându-l pe cititor într-o lume îndepărtată, bântuită de ciumă și foamete, dar o lume cu oameni care nu se tem de minuni, spectaculosul fiind dublat de un substrat alegoric consistent. Romanul deapănă cronologic povestea vieții unui om, trăită însă de patru oameni: Arseni, Ustin, Ambrozie și Laur. Rând pe rând, cutreieră lumea și timpul ca vraci, nebun întru Hristos, călugăr, pustnic. Toți în unul și unul în toți, mișcarea evoluției în spirală păstrând comune amintirile (care lui însuși îi par o născocire, în funcție de treapta pe care o urcă), dragostea, dăruirea, speranța și fidelitatea.
             Romanul are o structură clasică, celor patru avataruri corespunzându-le câte un capitol cu titlu sugestiv: Cartea cunoașterii, Cartea renunțării, Cartea drumului și Cartea liniștii. Patru trepte de raportare la sine și la lume, urcate și coborâte anevoios. Copil înzestrat, născut sub semnul seriozității, inițit de bunicul Hristofor în arta tămăduirii și în tainele universului, ale sufletului, ale trupului, ale credinței și ale rugăciunii (bătrânul, strașnic cititor de oameni, este un cunoscător al tămăduirii prin ierburi și pasionat de scris – „Hristofor nu scria pentru că s-ar fi temut să nu uite. Chiar și ajuns la bătrânețe, el nu uita nimic. După cum i se părea lui, cuvântul scris pune în ordine lumea. Îi oprește instabilitatea. Nu îngăduie înțelesurilor să se macine”), Arseni se va impune în ochii celorlalți prin puterile sale care depășesc știutul și văzutul.

                 Ales al sorții, protejat divin, Arseni devine un om al minunilor, tămăduitor al celor mai atroce boli, ființă fără păcat, până în momentul în care acceptă să vindece o tânără, pe care o va păstra însă, ascunsă, lângă el, femeia murind la naștere, ca și copilul lor. Toată viața sa viitoare devine un periplu al mânturii sufletelor celor doi, în încercarea de a trăi iubirea și dincolo de moarte. Salvându-i pe cei bolnavi și sărmani, caută propria salvare. Călătoriile (ajunge până la Ierusalim) și aventurile sale (aici se poate vorbi chiar de un exces al senzaționalului) sunt atât orizontale, cât și verticale. Suferința fizică și chinul metafizic sunt depășite însă prin existența unui punct fix al drumului, existența firului călăuzitor al iubirii. Deși chinuitor, drumul său este unul al înaintării, al căutării nedezmințite, al împăcării cu sine însuși, în ciuda trecătoarelor clătinări: „Nu sunt sigur de calea mea, și de-asta mi-e tot mai greu să merg înainte. Pe o cale necunoscută poți merge multă vreme, foarte multă, dar nu poți să mergi la nesfârșit” – mărturisește la un moment dat. I se răspunde tainic: „Oare nu știi că oricare drum ascunde în el primejdia? Oricare – și dacă nu ești conștient de asta, atunci de ce te mai miști?”. Discuțiile pe care le are Arseni/Ustin/Ambrozie/Laur cu alți înțelepți sau cu „nebunii întru Hristos”, sunt veritabile demonstrații de artă a paradoxului: „Există evenimente asemănătoare, continuă starețul, dar din această asemănare se naște contrariul […]. Dulceața mărului mâncat de Adam se transformă în acreala oțetului băut de Hristos. Pomul cunoașterii duce omenirea spre moarte, dar lemnul crucii dăruiește omenirii nemurirea. Ține minte, Ambrozie, repetările sunt date pentru biruirea timpului și pentru salvarea noastră […]. Vreau să spun că nu există lucruri ireparabile”. Căderea este și înălțare, infernul este și purgatoriu, oferind sămânța speranței, a încrederii, valori umane pe care mizează, desuet poate pentru unii, întreaga poveste.
              Evgheni Vodolazkin este un mare iubitor și cunoscător al clasicilor ruși. Romanul său topește o serie de elemente ale marii literaturi rusești, dar trece dincolo de cumințenia clasicismului prin inserarea unor elemente postmoderne, resimțite atât la nivel de stil, cât și ca preocupare pentru problematica limbajului, amestecul de arhaisme și neologisme surprinzându-l pe cititor nu o dată. Umorul și ironia fină nu lipsesc, Vodolzkin dovedindu-se extrem de jucăuș, chiar sau mai ales când vine vorba despre timp ori despre viață și moarte: „După ce se asigură că totul a fost notat, nebunul întru Hristos Foma închise ochii și muri. După aceea deschise pentru o clipă ochii și adăugă: Post-scriptum. Arseni să aibă în vedere că îl așteaptă Mănăstirea Sfântul Kiril. Asta e tot.
Spunând aceasta, nebunul întru Hristos Foma muri definitiv”.
             Ca la Dostoievski, și la Vodolazkin literatura devine o artă filosofică, romanul ridicând problema timpului, a determinismului și a liberului arbitru, a unității, a consistenței cuvântului scris, a unicității și a irepetabilității, a relației dintre trup și suflet. Autorul vehiculează mereu idei, ascunse sau nu în alegoria unor întâmplări. Și ideile sale se mișcă, fiind și foarte colorate, scriitorul rus dovedindu-se un meșter al mijloacele plastice. Gândirea freamătă aici în imagini, literatura devenind fluidă, sensibilă. Lui Vodolazkin îi reușește osmoza dintre abstract și sensibil, dintre real și fantastic, dintre sublim și morbid, iar ca demiurg textual știe unde să spargă epicul cu descrieri sau cu problematizări, dar și unde să-l reînnoade.

             Laur e gândit ca roman anistoric, probabil în sensul de atemporalitate a unor valori umane și a cunoașterii lumii înăuntrul fiecăruia. Pe oameni îi salvează încrederea în puterile lui Laur, pe Laur îl salvează încrederea în drumul său, un drum deschis către ceilalți, deschis iubirii, chiar și după moarte. Toată mișcarea lui Laur prin propria viață stă sub semnul unui refren-incantație: „Ustina, dragostea mea”. Monologul său se transformă astfel în dialog, singurătatea sa este relativă, femeia iubită rămânând parte a ființei lui: „Știi, prietene, orice întâlnire e mai mult decât o despărțire. Înaintea întâlnirii e gol, nu e nimic, iar după despărțire nu mai e gol. Odată ce te-ai întâlnit, nu te mai poți despărți cu totul. Omul rămâne în memorie ca o parte a ei, a memoriei. Partea asta a creat-o el, și ea trăiește și uneori intră în contact cu creatorul ei. Ce altceva face să îi simțim pe oamenii dragi la distanță?”.
Evgheni Vodolazkin, Laur, Traducere din rusă de Adriana Liciu, Editura Humanitas Fiction, 2014, Colecţia „Raftul Denisei“

(articol apărut înițial pe LaPunkt)

Tuesday, February 19, 2019

Mihail Sebastian – cel mai răbdător prieten al lui Camil Petrescu



Sebastian a fost unul dintre foarte puţinii prieteni pe care Camil Petrescu  a reuşit să şi-i ţină aproape, căci mai toți s-au transformat, rând pe rând, în parteneri de polemici. Extrem de numeroşi, de altfel, pentru cel care s-a dovedit un intelectual straniu și un om cu vocaţia nemulţumirii, un incomod abrupt, înfruntând nu numai filozofii cu care s-a tot luat la trântă, ci şi „vecinii de viaţă”, printr-un discurs nu de puţine ori agonal. Poate că doar Arghezi i-ar putea face concurenţă lui Camil Petrescu la statutul de outsider în spaţiul culturii noastre. Ursuz, irascibil, certat cu toată lumea şi izolat de toţi, deoarece orgoliul său exacerbat şi deloc disimulat (amintind de Macedonski) avea darul de a isca imediat antipatii, Camil Petrescu a fost perceput ca o prezenţă incomodă printre confraţii de generaţie.
Așa cum observa Anton Adămuț (în capitolul „Sub zodia nereuşitei – încercare incompletă de portret”, din vol. Şi filosofia lui Camil Petrescu, Editura Timpul, Iaşi, 2007), lui Camil Petrescu i-a plăcut să ofere drama refuzului, răsplătit fiind cu drama refuzatului. Ideea sinuciderii l-a urmărit o vreme, dar a renunțat, autosugestionându-se în maniera-i inconfundabilă: „Trebuie să mă port ca un stăpân și să nu mă intereseze părerea celorlalți. […] un măcelar nu cere despre el părerea boului pe care-l taie. Deci n-am nevoie de stima bunilor mei vecini de viață”. Doar că nu poate trăi fără atenția acestora și îi provoacă permanent. Nici umor care să-l salveze nu a avut. Considerându-se de cele mai multe ori nedreptăţit şi boicotat, a avut faima, după cum observa Ralea, de a face parte din categoria celor care nu se pot defini decât contra cuiva, singurătatea însemnând anulare. Şi a tot făcut schimb de antipatii, şi s-a tot definit contra lui Lovinescu, G. Călinescu, Eliade, Noica, Ralea, Toma Vlădescu, Eugen Ionescu, Petre Ţuţea, Victor Eftimiu etc., aceştia definindu-l, la rândul lor, într-o manieră deloc flatantă. „Vreau să am ultimul cuvânt chiar și, mai ales, față de mine însumi” – era una dintre frazele preferate ale lui Camil Petrescu…
Dacă, aşa cum reiese din scrisori şi din articolele publicate, Sebastian l-a idealizat pe scriitor, omul Camil Petrescu (a cărui imagine cu toate nuanţele ei apare în jurnalul său)  i-a adus multe dezamăgiri, fără ca asta să-l împiedice pe Sebastian să-i rămână un prieten statornic şi treaz, poate cel mai răbdător şi înţelegător.
Deşi înscrisă pe o traiectorie sinuoasă, previzibilă dacă se ţine cont de personalitatea contradictorie a lui Camil Petrescu, amestec de delicateţe şi violenţă (în caietul său cu note zilnice, îşi motiva violenţa ca pe o expresie a unui fond de delicateţe neînţeleasă, ultragiată, respinsă, nebănuită,  o expresie a unui spirit traumatizat), prietenia cu Mihail Sebastian a fost una de „rară forţă şi longevitate în capricioasa lume literară”. O prietenie „omenească, prea omenească”, dar mai ales o veritabilă „prietenie literară”, aşa cum avea s-o descrie Camil Petrescu, atunci când şi-o va asuma public, într-un articol din 1933, intitulat chiar „Mihail Sebastian sau despre prietenia literară”.
Aflându-se în situaţia delicată de a scrie unul despre celălalt (Sebastian despre Patul lui Procust, Camil despre Femei) în acelaşi număr al României literare, Camil Petrescu (membru cu drepturi depline în zodia suspiciunii) ţine să înlăture orice bănuială de interese josnice, vorbind despre frumuseţea acestei prietenii „strict literare”, care, însă nu implică nicio concesie, ci doar sinceritate. Că, din acest punct de vedere, între cei doi lucrurile stăteau întocmai o dovedesc şi circumstanţele receptării volumului Fragmente dintr-un carnet găsit. Cartea nu s-a dovedit pe gustul „maiestrului”, dar Sebastian i-a acceptat senin părerea şi refuzul acestuia de a a scrie o cronică a fost primit ca un gest prietenesc. Mai mult, Sebastian chiar îi prevăzuse reacţia, după cum reiese şi din dedicaţia de pe volumul rămas în biblioteca lui Camil Petrescu: „Lui Camil Petrescu, aceste pagini care, în bună logică, nu trebuie să-i placă, dar pentru scuza cărora va vorbi admiraţia şi dragostea ce i-o poartă perpetuu Mihail Sebastian. 29 aprilie 1932”.
Prevăzător, Camil Petrescu face, ca din treacăt, observaţia că e capital să-ţi faci prieteni care să nu oblige la compromisuri, recunoscându-şi şi motivându-şi apropierea de Sebastian: „Căci e o prietenie strict literară, de oameni care au crezut în scris, care au încercat disoluţia tuturor îndoielilor, şi au căutat dezlegări cu trudă comună, această participare din aceeaşi esenţialitate de artă, care dăinuie fără şovăire, de aproape şase ani, de când un tânăr licean a bătut la uşa cetăţii literare. […] În definitiv nu o tarabă de brânzeturi ne-a adunat şi ne ţine laolaltă de atâta vreme  şi nici încântare reciprocă pentru presupuse avantaje fizice, fireşte. E o prietenie strict literară care urmează soarta comuniunii noastre în năzuinţe şi nu e activitatea literară aceea care se subordonează cine ştie căror relaţii de restaurant sau joc de biliard. […] Căci afinităţile elective nu sunt probabil o formulă goală”.
Iată că veşnicul nemulţumit C. Petrescu nu a crezut doar în personalitatea sa, aşa cum scria în notele sale zilnice („eu nu am crezut în «talentul» nimănui… Nu cred decât în personalitatea mea”).
Aflat la Paris în 1930, Sebastian era copleşit de personalitatea scriitorului. De aici, îi scrie constant lui Camil Petrescu (unul dintre puţinii oameni din ţară cu care alege să păstreze legătura), împărtăşindu-i cu generozitate evenimentele ale sejurului său, dar şi gânduri dintre cele mai intime, mereu temător că prietenul şi maestrul său ar putea fi supărat din cauza întârzierii unor scrisori. Cu atât mai mult cu cât Sebastian trimitea mai multe epistole decât primea, situaţie care îl nelinişteşte şi de aici bucuria primirii unei scrisori de la Camil Petrescu:
„Ieri am avut o zi bună: bani, veşti din ţară şi – în sfârşit – scrisoarea dtale. Era singura uitare care mă necăjea. Căci întâmplător sau intenţionat, am întrerupt cu vremea legăturile cu amicii şi cunoscuţii mei din ţară. Nu le scriam, nu-mi scriau. Aveam un fel de bucurie copilăroasă de a-mi stabili mai puternic depărtarea. Voiam să fiu la Paris şi atât. Voiam să lipsesc din România, dar să lipsesc în toată regula. Dar urma dumitale nu voiam s-o pierd. E greu să-ţi spun –  şi poate nici nu e util –  cât de mult m-am obişnuit cu prezenţa dumitale. Să-ţi comunic sau sa aflu o veste despre ce citeşti sau ce lucrezi devenise pentru mine un lucru necesar. Observaţiile dumitale precise, judecăţile de ultimă instanţă, simpatiile şi antipatiile dumitale mă instruiau. Juste sau nu, aveau întotdeauna un accent scuturător, după care te recunoşteam. Nu pot fi niciodată insistent în legăturile mele de prietenie. Dar dtale trebuie să-ţi spun că faptul de a te fi cunoscut e capital în existenţa mea. Nu scriu o pagină de literatură, nu şterg un cuvânt şi nu adaug vreunul, fară să mă gândesc: «asta i-ar plăcea, asta nu i-ar plăcea lui Camil Petrescu»”.
Oriunde l-au purtat drumurile sale –  la Paris, Balcic, Corcova –  Mihail Sebastian i-a trimis mereu scrisori lui Camil Petrescu. Şi de fiecare dată îl ruga pe Camil să-i răspundă. Scrisori calde, afectuoase, cele mai multe lungi, trădând un Sebastian nerăbdător să-i destăinuie grijile, bucuriile, impresiile de călătorie, planurile literare, dezamăgirile, entuziasmele, dar şi scrisori grijulii,  în care îşi „ceartă” maestrul pentru risipirile sale:
„Nu accept deprimarea dumitale. Şi vreau să o cred – ca totdeauna – trecătoare. Dar îngăduie-mi să-ţi spun că dta eşti în bună parte vinovat de tot ce se întâmplă. Ai dus şi duci, cum bine spui, «ridicule şi mici lupte  intestine». La ce? Pentru cine? E vreo utilitate în faptul de a denunţa un imbecil, de a scutura o falsă glorie literară sau de a pune la locul lui un polemist capşist? Schimbă asta ceva din simplele dtale adevăruri personale, adaugă poate ceva vieţii dtale interioare, care singură preţuieşte pentru că singură e creatoare? Nu cred. Să presupunem că «luptele dtale intestine» ar avea un rezultat practic imediat. Să presupunem că denunţul dtale îl elimină pe Tita Bobeş din critica dramatică, pe Cezar Petrescu din literatură şi pe Mihai D. Ralea din filozofie! Ei şi? Crezi că toate izbânzile astea la un loc şi alte o sută în plus valorează cât faptul de a fi scris Actul veneţian?”.
Însemnările din Jurnal, însă, ne lasă să pătrundem şi în spatele aparentei frumuseţi gratuite a „prieteniei literare”, descoperind şi un alt strat al acestei relaţii. În ciuda evidentului numitor comun, prietenia a cunoscut şi momente tensionate, disensiuni mocnite, provocate de situări surprinzătoare. Numele lui Camil este unul dintre cele mai des menţionate în Jurnal, fie că e vorba de mesele luate împreună la Capşa, Corso, Continental sau la Mogoşoaia, fie de călătorii la Sinaia, Predeal sau Câmpulung, fie de discuţii (când relaxant-amuzante, când discret-încordate) pe care le au cu diverse prilejuri. Imaginea lui Camil din Jurnal lasă cititorului o altă impresie decât cea din scrisori, o impresie apăsătoare, chiar dezagreabilă: aceea a unui om egolatru şi versatil, dispus să-şi pună interesele imediate mai presus decât prietenii. Sebastian acceptă înţelegător şi îl iartă fără prea mari eforturi:
„Dejun la «Corso», cu Camil, care mă chemase să revedem împreună Teze şi antiteze – despre care, înainte de a le publica, are o sumă de îndoieli şi ezitări. Amuzantă intrare în materie, printr-o declaraţie de admiraţie la adresa mea. […] Nu pot primi fără oarecare duioşie tactica atât de facilă, şi mereu aceeaşi, a admiraţiei lui totdeauna oportună. Dar îi păstrez neclintită vechea mea afecţiune. Micile lui «chestii» mă amuză totdeauna, nu mă indignează niciodată. Şi e sigur că e un tip remarcabil. Am recitit articole de-ale lui din 1922, 1924. Sunt uluitoare prin precizie, prin ton, prin stil”.
După o discuţie de la Capşa destul de neplăcută pentru Sebastian, în timpul căreia Camil Petrescu emite opinii cu tentă antisemită (prin afirmaţii de genul: antifasciştii ar trebui trimişi direct la închisoare, evreii se amestecă în lucruri care nu-i privesc, imperialismul evreilor este totuna cu comunismul), Sebastian are puterea de a face abstracţie de ele, chiar dacă tonul este unul amar şi situaţia în sine oferă măsura atmosferei generale din ţară: „Spune asta Camil Petrescu. Camil Petrescu este una dintre cele mai frumoase inteligenţe din România. Camil Petrescu este una dintre cele mai delicate sensibilităţi din România. Cum ar putea România să trăiască vreodată o revoluţie?”.
După o altă discuţie în care Camil se apreciază singur ca fiind singurul scriitor din acea perioadă capabil să dea un roman mare, Sebastian notează în Jurnal: „Mi-e imposibil să-mi explic candoarea lui – este aşa de inteligent – şi totuşi atât de profund naiv”.
În februarie 1939, după ce Camil a fost numit director la Teatrul Naţional, cei doi iau masa împreună, Sebastian notând sec în jurnal: „Mă tem de ce va face. Aş vrea să reuşească – e una din puţinele şanse mari care i se oferă”.
Deşi notaţia din Jurnal e scurtă, Sebastian scrie un articol admirativ în Viaţa Românească despre această numire. Translarea convingerilor din planul privat în cel public suferă modificări esenţiale. Temerea lui Sebastian nu mai ajunge la cititori. În stilul său specific, Sebastian caută în text o „structură de personalitate”, o „structură de existenţă” în care îşi proiectează şi propria-i fiinţă. Astfel, aceasta numire este mai mult decât un eveniment teatral, căci îi găseşte are un sens mai grav şi mai profund,  contrazicând ideea aceptată cvasiunanim că fără a-ţi pleca spinarea şi fără a recurge la menajamente, nu poţi atinge nimic în ţara asta. Apreciază verticalitatea lui Camil şi rezistenţa acestuia în faţa adversităţilor şi imposturilor coalizate, având ca singură armă scrisul său, fără concursul presei şi fără adeziunea marelui public. Sebastian se arată impresionat că în ciuda lipsei de popularitate şi-a câştigat în spaţiul cultural o autoritate de necontestat, consecinţă a lipsei de concesii, iar numirea are în special  un  sens moral, fiind văzută de Sebastian ca o justă a concluzie a unei atitudini. Sebastian vede în această „victorie” a lui Camil una dintre puţinele obţinute cu mijloace care să nu fie străine de cultura, de aceea semnificaţiile acestei numiri depăşesc domeniul teatrului, fiind „victoria unei activităţi intelectuale care nu s-a trădat niciodată pe sine”…
La câteva luni de la acest articol, mai precis în septembrie, când se dezlănţuise războiul, Camil Petrescu îşi manifestă dorinţa de a pleca de la Teatrul Naţional pentru a lua conducerea operaţiilor tehnice de apărare antiaeriană, convins că doar el poate salva ţara de la un dezastru. Iată ce notează Sebastian în Jurnal, cu detaşare comprehensivă, dar şi cu umor relativizant, pe marginea acestor noi, dar deja previzibile şi, într-o oarecare măsură amuzante „camilisme”: „Îl ascult şi nu ştiu ce atitudine să iau. Uneori mă tem să nu izbucnesc în râs. Alteori mă întreb, cu o subită îngrijorare, dacă omul ăsta nu e nebun. Şi rămâne, în sfârşit – peste toate astea – posibilitatea, mai amuzantă decât toate, să aibă dreptate…”.
  Acest episod –  în care Camil Petrescu îşi manifestă dorinţa de a pleca pe front, având pretenţia că doar el şi Carol (şi, de fapt, nici acesta, va considera mai tarziu) pot conduce la victorie trupele  – este relatat şi de Camil în jurnalul său: „Sebastian s-a speriat moale… Radu Cioculescu, la afirmaţia mea faţă de Sebastian că aş vrea să mi se încredinţeze conducerea apărării pasive, mi-a spus «să-mi fac injecţiile»”.
Contrariat va fi Sebastian şi atunci când prietenul său îi va împărtăşi liniştit dezamăgirea că nu va primi şi el o casă confiscată de la evrei. Nu este singura dată când Camil s-a dovedit insensibil la drama evreilor şi mai ales la drama lui Sebastian, nu la modul general, ci chiar în discuţiile cu acesta. Atunci când Camil se plânge că va fi afectat de inflaţie, Sebastian îi răspunde că el nu va fi, deoarece nu are bani. Tot ce are de spus Camil este: „De!”. În plus, e de acord şi să li se interzică evreilor profesiunea de ziarişti. Nici plecarea trenului cu deportaţi nu are mai multe şanse de a-l impresiona pe Camil. La un moment dat,  Sebastian îl simte temându-se ca prietenul evreu să nu-i ceară vreun ajutor care să-l „compromită”. Însemnarea din Jurnal, din 1941 – „Camil e ultimul om căruia m-aş adresa într-un moment greu” –  denotă, nu lipsa de încredere, aşa cum ar putea lăsa impresia, ci, grija, grija profund omenească a lui Sebastian de a-şi proteja prietenul. Scurtele comentarii care însoţesc înregistrarea unor astfel de reacţii ale lui Camil Petrescu sau adeziunea acestuia la diverse curente de idei sunt scurte, tonul e măsurat, ironia destul de blândă. Nu găsim explozii de indignare şi nici impulsul de a se răzbuna în vreun fel.
E incontestabil că Mihail Sebastian a fost animat de o disponibilitate admirativă impresionantă, evidentă şi în zona sensibilă a evaluării creaţiei literare a lui Camil Petrescu. Ipostazele mai puţin încurajatoare ale scriitorului încătuşat în propriu-i eu, incapabil de compasiune faţă de ceilalţi, se topesc în faţa  admiraţiei pe care o resimte Sebastian faţă de arta scriitorului.
(Articol apărut inițial pe Bookaholic)

Saturday, February 16, 2019

Experimentul cu vise al lui Nabokov – „Visele insomniacului”


În antologia Visele insomniacului (2017), Gennady Barabtarlo, profesor la Universitatea Missouri, a urmărit experimentul pe care l-a făcut Nabokov cu propriile vise și noua viziune asupra timpului pe care i-a prilejuit-o acest experiment. În centrul volumului se află transcrierea adnotată a viselor lui Nabokov (și câteva ale Verei, soția sa), dar și descrieri de vise din jurnalele și scrisorile sale din perioada americană și din cea elvețiană. Pe lîngă acestea, Gennady Barabtarlo oferă cititorilor comentarii legate de contextul experimentului încercat de scriitorul rus, dar și felul în care s-a reflectat acesta în opera sa literară. Ediția în limba română a apărut la Editura Polirom, în traducerea Veronicăi D. Niculescu, care semnează astfel a noua traducere din Vladimir Nabokov.
Întreaga sa viață, Nabokov a fost interesat de timp și de rolul acestuia în viața subconștientă (chiar credea că timpul este principala dimensiune pe care se bazează existența umană), ficțiunile sale încercând să surprindă acest mister. De aceea, romanele sale au fost considerate cronopoetice, timpul în viața reală și timpul artistic fiind strâns legate în cazul lui Nabokov de substanța semnificativă a viselor pe care a tot încercat să și-o lămurească.
Deloc fan al lui Freud, în 1964 (din octombrie pînă al începtul lui ianuarie 1965), Nabokov se supune unui experiment, bazat pe instrucțiunile lui John W. Dunne (un inginer aeronautic britanic care a făcut pionierat la începutul secolului XX), din cartea publicată în 1927 – Un experiment cu timpul (puternic influențat de această teorie a fost și Aldous Huxley): „Ipoteza de lucru a lui Dunne este aceea că Timpul trebuie înţeles ca o serie de noi dimensiuni sau straturi care se desfac la nesfârşit în faţa minţii observatorului, ca o privelişte mentală ce se îndepărtează: timp care măsoară trecerea Timpului, la infinit. Sistemul se aseamănă cu principiul cutiilor chinezeşti: fiecare «timp» e conţinut într‑un timp mai mare, care îi măsoară înaintarea”.
 În fiecare dimineață, Nabokov și-a notat amănunțit ce și-a amintit din cele 64 de vise din timpul nopților sale de insomniac, corelându-le apoi cu evenimente ale vieții diurne, menite să susțină idea că timpul este reversibil, că își poate schimba cursul, că un eveniment ulterior poate genera un vis din trecut. Remarcă Gennady Barabtarlo: „Visele pot fi, totodată, o spirală bizară, alcătuită atât din evenimente trecute, cât şi viitoare. Acest lucru este posibil fiindcă, potrivit ipotezei menţionate mai sus, timpul nu merge într‑o singură direcţie, înainte, ci şi înapoi: noi nu îi observăm curgerea înapoi fiindcă nu suntem atenţi la ea. Tărâmul viselor este locul unde acest lucru poate fi demonstrat cel mai bine”.
Așadar, principiul memoriei inverse și al timpului care se pliază asupra sa, făcând din trecut prezent, este miza esențială a experimentului care a influențat major proza scrisă ulterior – Ada sau ardoarea, Lucruri transparente, Foc palid sau Privește-i pe arlechini!. În această ultimă parte a volumului, comentariile lui Gennady Barabtarlo evidențiază ideea că „Nabokov considera timpul ca fiind proprietatea de bază a organizării existenţei şi mai ales a colaborării complexe dintre memorie şi imaginaţie, în viaţă şi în scrierea de ficţiune, adesea cu un rezultat imprevizibil: precogniţia învecinându‑se cu profeţia”. Deci nu trecerea ireparabilă a timpului, ci timpul care se îndreaptă dinspre viitor înspre trecut, dinspre efecte înspre cauze.
            Departe de a avea competențe care să-mi permită vreo judecată asupra acestei teorii, remarc în schimb că transcrierea viselor și cometariile lui Nabokov îi oferă cititorului posibilitatea de a pătrunde în cotloane mai ascunse ale vieții și ale gîndirii sale. Fragmente din copilărie, imaginea părinților (în special a tatălui), relația cu soția și cu fiul său, anxietățile, problemele de sănătate sunt doar câteva frânturi din viața privată care se lasă cunoscută și descifrată dintr-un alt unghi. Iubitorii literaturii sale au cred cel mai mult de câștigat, căci mai toate romanele lui Nabokov, nu doar cele care au urmat experimentului, sunt deschise cu o cheie nouă: aceea a timpului reversibil și a viselor provocate de evenimente ulterioare: „Nabokov a perfecţionat arta gestionării timpului într‑un roman răsucind clepsidra astfel încât evenimentele care încă nu se petrecuseră să poată fi văzute în paralel cu cele petrecute deja, inversând lanţul cauzalităţii”.

„E înspăimântător când viaţa adevărată se dovedeşte dintr‑odată a fi doar un vis, dar cu mult mai înspăimântător e când ceea ce ai considerat că e vis – fluid şi iresponsabil – începe deodată să se închege ca realitate!” (Ochiul)


Vladimir Nabokov, Visele insomniacului. Experimente cu timpul, Antologate, editate şi comentate de Ghennadi Barabtarlo, traducere din limba engleză de Veronica D. Niculescu, Polirom, 2019

(Articol apărut inițial pe Bookaholic)



Tuesday, February 12, 2019

Uitarea e viață sau moarte?

            
             Rabih Alameddine le este cunoscut cititorilor români mai ales datorită romanului Femeia de hîrtie, care a avut un mare succes de public și de critică literară. La Gaudeamus, una dintre noutățile lansate de Editura Polirom a fost un alt roman al acestuia, Îngerul istoriei (traducere din engleză și note de Irina Bojin). Densa experiență de viață a scriitorului se resimte aici din plin. Născut într-o familie de atei în Iordania, Alameddine a crescut în Kuweit şi în Liban, de la 17 ani s-a mutat în Anglia, apoi în Statele Unite, iar în prezent își împarte viața între Beirut și San Francisco.
          Odată cu apariția romanului Îngerul istoriei, Alameddine a fost etichetat drept un scriitor inovator și îndrăzneț, chiar incendiar. Nu gratuit, căci experiența vieții, talentul, inteligența și curajul au făcut posibile 300 de pagini de poveste (alegorie și meditație deopotrivă) despre moarte, sex, homosexuali, SIDA, religie, război, scopul literaturii, al iubirii și al pierderii, lupta dintre amintire și uitare, terorism, emigrație, pisici, conflictele dintre America și arabi. Ghem de teme grele, amestec de realism brut și supranatural, de umor negru și macabru comic, de intertextualitate și poezie, Îngerul istoriei e o carte care te acaparează și te solicită.
         Erou este Iacob, un poet homosexual, depresiv. Născut în Egipt, nerecunoscut de tatăl bogat, își va trăi copilăria într-un bordel, unde mama sa ajunge prostituată. Trimis  în lumea tatălui, își va petrece adolescența într‑un internat catolic, abuzurile și umilințele continuînd să adîncească traumele. Va pleca în America, unde, în anii ’80, își va trăi chinuit homosexualitatea. Partenerul și alți prieteni vor muri de SIDA, el îngrijindu-i pe toți pînă la ultima suflare. Rămîne singurul supraviețuitor.
            După 20 de ani, liniștea aparentă se destramă și mintea sa reînvie suferința, romanul avînd mai multe planuri temporale. Pe parcursul unei nopți în care așteaptă la clinica de psihiatrie, desenul existenței sale se țese, retrospectiv, din firele narative ce-i (dez)leagă suferințele trecutului. Și nu doar cele știute de el, căci în aceeași noapte, în apartamentul său, alături de motanul Behemoth, Satana și Moartea își dispută, cu umor și ironie, trecutul și viitorul lui Iacob. Satana îndeamnă la amintire, Moartea la uitare. Actul în sine de a fi poet e disputat de către cei doi. Acest plan al romanului, constituit de dialogurile Satanei cu Moartea sau cu cei 14 Sfinți ajutători ai lui Iacob, mustește de umor și ironie, umanizarea comportamentului acestora și subtilitatea replicilor fiind una dintre reușitele cărții.
         Relațiile familiale, tabloul istoric și mentalitar al Egiptului sau contrastele și conflictele militare dintre Orient și America sînt reconstituite prin decupaje surprinzătoare sau prin conceperea unor scene suprarealiste, cum ar fi cea a unui arab ținut în cușcă la o petrecere din San Francisco. Scene din războaie și din copilăria lui Iacob se amestecă cu scene din viața sa de homosexual hărțuit și adesea umilit de societate, coardele minții sale fiind întinse la maximum.
         Dar cea mai importantă miză a propriului război este și miza confruntării dintre Satana și Moarte: lupta între aducere-aminte și uitare, cele două motto-uri ale romanului plasînd cititorul în sfera întrebărilor legate de rolul uitării: „Trebuie să uităm ca să rămînem prezenți, să uităm ca să nu murim, să uităm ca să ne păstrăm credința“ (Marc Augé – Uitare); „Lupta omului cu puterea este lupta memoriei cu uitarea“ (Milan Kundera, Cartea rîsului și a uitării). În romanul lui Alameddine, Moartea e întruchiparea uitării: „Uitarea e bună pentru suflet, zise Moartea. Nu doar bună, ci necesară. Cum să-­și vadă mai departe de viață dacă nu-­și dezamintesc?“. Amintirile care se zvîrcolesc în sufletul omului vin însă de la Satana: „Vorbește­-mi de Iacob, spuse Satana. Ce aud eu își aduce aminte, ce îmi amintesc eu aude el. Amintește-­i de el însuși“.
          Polemica dintre puterile întunecate are iz de ciondăneală copilărească, e jovială. Iată portretul Morții: „Cînd ridică brațul ca să-­i fluture un deget dojenitor prin fața ochilor, mîneca se strînse și dezveli un desen complicat tatuat pe antebraț: răpirea sabinelor combinată cu multe alte omoruri, rățușca Daisy atîrnînd în ștreang, Nietzsche părpălit la foc pe o frigare, Peter Pan sfîșiat în patru“. Fumează, are vocea hîrîită de la atîtea țigări.
         Dilema uitare/amintire cuprinde în cercul ei strîmt și scrisul, Satana este cel care îl îndeamnă pe Iacob să scrie, în timp ce Moartea și-ar dori ca el să uite, să stea departe de scris, căci poezia lui înseamnă amintire. Doar că umorul negru relativizează, disputa degenerînd pe tărîmul literaturii, în confruntarea dintre poezie și proză, proza devenind pentru moarte cu atît mai puțin acceptabilă decît poezia.
       Lupta dintre uitare și amintire se dă pînă la ultima pagină a romanului, de alegerea pe care o va face Iacob depinzînd viața sau moartea sa.

(Articol apărut inițial în Observator cultural, nr.954, 18.01.2019)


Sunday, February 10, 2019

Frumusețe și durere - Veronica D. Niculescu, „Spre văi de jad și sălbăție”


Spre văi de jad și sălbăție este cea mai complexă carte publicată până acum de Veronica D. Niculescu, romanul în care cioburi sau fire mai mult sau mai puțin vizibile din celelalte cărți (scrise sau traduse, Beckett, Nabokov sau Don DeLillo lăsându-se și ei simțiți în plan secund) conferă desenului din covor adâncimi și culori mai intense. Este romanul unui om care încearcă mereu să se desprindă din învălmășeala zgomotoasă a vieții, căutând toată viața tot soiul de cotloane, de ascunzișuri, de fugi (de la sălbăticia coridoarelor de jad și sălbăție din copilărie la sala bibliotecii ori în dimineața scaunelor albe ale unei terase) în care să-și ocrotească singurătatea cu liniștea și apăsarea ei.
Mai mult decât în celelalte volume, Veronica D. Niculescu se remarcă aici prin metaforizarea și alegoria existențială, prin forța de sugestie a imaginilor decupate fotografic din jur, din trecut sau de nicăieri, prin sugestia neînsemnatului cules aparent la întâmplare de pe drum, prin importanța acordată lentorii privirii care pătrunde în lucruri și în oameni, în timp, în miezul văzutului și nevăzutului, știutului și neștiutului, dar mai ales prin plăcerea de a scrie, o plăcere ce se resimte în fiecare rând.  Ca și neliniștile pe care scriul și trăitul le amestecă: „Dacă aș vrea să scriu povestea noastră, aș inventa, aș minți, aș scotoci și-aș distruge, prinzând în minciuni șchiopătate reconstituirea unui adevăr imposibil, și mai ales aș nimici împărțind de neîmpărțitul”.
Spre văi de jad și sălbăție este o poveste despre copilărie, despre iubire, despre literatură, despre singurătatea purtată printre oameni și transformată în viață scrisă. Este povestea poveștilor care se ghemuiesc într-un om: povestea fetiței, povestea adolescentei, a surorii, a jurnalistei, a scriitoarei, a femeii care iubește, a părinților, a bunicilor, a domnului Teodorescu, a pisicii Molly, a lui Ivan... Poveștile se scriu în alte povești, sunt multistratificate (în roman sunt scrise chiar în registre diferite, o relativă punere în abis realizând Miranda transpunându-se în basmul prințesei Mereu da Flor) și strâng subtil și intens gândurile și trăirile ce se nasc din amestecurile și transformările ce locuiesc necontenit omul.
Nu știi unde începe și unde se termină o poveste, așa cum nu știi unde începe cu adevărat viața dintr-un om, punctul în care copilul se transformă în om mare, prezentul în trecut, fericirea strălucitoare în durere de moarte, bucuria în spaimă, începutul în final, nimicul în tot, capătul în mijloc, basmul în coșmar, o culoare în alta, mișcarea în oprire, prezența în gol, realitatea bătătorită în poveste scrisă, povestea scrisă în singura viață posibilă.
În lumea care leagă cele două văi de jad și sălbăție din roman și din viață, este multă frumusețe și durere deopotrivă. Insperabile.


(Text apărut inițial în revista Timpul)


Friday, February 8, 2019

Fericirea stă în alegeri – „Tentația de a fi fericit”, Lorenzo Marone



Apărut la Editura Humanitas Fiction în a doua parte a anului 2018 și deja cu un prim tiraj aproape epuizat (în Italia a ajuns la a optsprezecea ediție), romanul Tentația de a fi fericit al italianului Lorenzo Marone (născut în 1974), tradus în română de pasionata și migăloasa Gabriela Lungu, e o carte care și-a câștigat meritat aprecierea cititorilor (nu doar datorită tentației din titlu).

„Mă numesc Cesare Annunziata, am șaptezeci și trei de ani și timp de șaptezeci și doi de ani și o sută unsprezece zile mi-am aruncat viața la gunoi.  Apoi am înțeles că a venit vremea să folosesc considerația câștigată pentru a începe să mă bucur cu adevărat de viață”.

Așa își provoacă protagonistul cititorii în primul capitol al romanului dedicat „Sufletelor fragile, care iubesc fără să se iubească”. Văduv, Cesare are un fiu homosexual care nu îndrăznește să îi mărturisească tatălui. Are și o fiică adulterină, aspră, care pare a face în viață aceleași greșeli ca și tatăl ei. Cu ambii copii are o relație plină de tensiuni, de reprimări, de acuzații reciproce, mai mult sau mai puțin mocnite. Are și o amantă, prostituată, trecută de șaizeci de ani. Are vecini de scară (pisicăreasa și octogenarul îi rămân cititorului în minte). Dar cu adevărat nu are pe nimeni, căci întreaga viață și-o petrecuse blindat în egoism, orgoliu, egolatrie, aroganță, nerăbdare și intoleranță, învinuindu-i pe ceilalți pentru toate eșecurile existenței sale, inclusiv pentru că făcuse doi copii cu o femeie pe care nu o iubea.

Scris sub forma unei confesiuni de o franchețe epatantă (pigmentate ba cu umor, ba cu cinisme), romanul este alert, mereu surpinzător, mai ales datorită flash-urilor care îl plimbă pe cititor prin diverse perioade din viața bărbatului, istoria existenței sale fiind o istorie a poveștilor de dragoste râvnite și ratate, în special din cauza incapacității de a lua hotărâri. Aceasta este revelația bâtrâneții, în urma căreia încearcă să-și trăiască ultimii ani de viață deschizându-se către ceilalți, având inițiative, renunțând la tabieturi. După șaptezeci de ani de compromisuri, de lamentații și așteptări sterile, se trezește singur. Și alege să facă tot ce poate ca să fie fericit.  Tragedia unei tinere mutate în clădirea sa - al cărei nume îi amintește de Emma, sora soției, una dintre femeile inaccesibile lui - îi oferă acum posibilitatea de a a simți compasiune și de a se implica, tânăra fiind bătută și până la urmă omorâtă de partener.

Și dacă în general, bătrânii, urmând lecția dată de trup, cred că lucrurile se vor înrăutăți, în loc să se îmbunătățească, Cesare încearcă să schimbe regula. Și ajunge să le dea propriilor copii lecții de fericire, căci e un bătrân hotărât să fure de la viață tot ce i se mai permite. Și reușește să-i ajute, empatizând cu ei și îndemnându-i să renunțe la învârtitul pe loc și să facă alegeri: „Te legi cu lanțuri de ceva sau de cineva de câte ori nu alegi”.

La finalul romanului, îl găsim pe Cesare în pragul unei operații cerute de un infarct, dar îl găsim în sfârșit fericit. Căci nu doar că îi are alături pe toți cei dragi pe care îi îndepărtase o viață întreagă, ci mai ales pentru că în conștiința sa se petrece o mutație. Se uită la viață dintr-un alt unghi și începe să colecționeze lucrurile și stările care îi plac, Lorenzo Marone acoperind câteva pagini bune cu frumusețea lumii care e mult mai amănunțită decât își permisese Cesare să vadă: „Îmi place bolborositul cafetierei pe foc, pietrele spălate de mare și sunetul farfuriilor la restaurant. Îmi place o pisică ce se strecoară printre mașini și scârțâitul unei mobile vechi. Îmi plac salutările de departe și privirea curioasă  a turistului care îmi observă orașul. Îmi plac bulevardele cu copaci pe margine [...]. Îmi plac fotografiile care îți permit să călătorești în timp. Îmi place scârțâitul podelei de lemn. Îmi plac defectele. Îmi place o casă ruinată într-un lan de grâu. [...] Îmi place cel care știe să se iubească”. Și înainte ca anestezia să-și facă efectul, mai are un ultim „îmi place”: „Îmi place cel care luptă în fiecare zi să fie fericit”.

Când trist, când amuzant, când cinic - stenic pe ansamblu -, Tentația de a fi fericit își câștigă cititorii nu doar prin prin traiectoria pe care se înscrie evoluția protagonistului, ci și prin firescul și onestitatea confesiunii, prin relevanța deloc ostentativă a scenelor de viață relatate, prin naturalețea dialogurilor și prin inserturile cu substrat psihologic și filosofic, fiind vorba de o filosofie „coborâtă în stradă”, ca la Alain de Botton.


„Credem că viața nu se termină niciodată și că după colț există întotdeauna noutatea care va schima totul. E un soi de tragere pe sfoară pe care o facem cu noi înșine, în așa fel încât să nu ne supărăm prea tare pentru un eșec, o șansă dispărută, un tren pierdut”.
„Îți petreci viața crezând că într-o bună zi se va întâmpla ceea ce speri, numai că ajungi să-ți dai seama că realitatea e mult mai puțin romantică decât crezi. E adevărat, uneori visele se prezintă la ușa ta, dar numai dacă ai avut grijă să le inviți. Altfel, poți fi sigur că vei petrece seara singur”.
„Din păcate viața m-a învățat că nimeni nu poate ajuta pe nimeni. Ne salvăm singuri, dacă vrem”.

Thursday, February 7, 2019

Îmi place



 
      Îmi place să am ce aștepta. Îmi plac ușile care deschid odată cu ele și zâmbete. Îmi place alunecarea trupului prin apă caldă.  Îmi place mirosul de pâine proaspătă. Îmi plac culorile schimbătoare ale răsăritului și cântecele păsărilor în răcoarea limpede a dimineților de vară.  Îmi place să mănânc ceva nou. Îmi place când pisica își așază lăbuța dreaptă pe obrazul meu stâng. Îmi place mirosul de mentă bătută de vânt. Îmi place brânza cu mucegai și vinul roșu. Îmi plac cărțile care mă surprind. Îmi place să fac ce nici prin gând nu mi-ar fi trecut. Îmi place senzația de a face prima dată ceva.



 Îmi plac oamenii care știu să admire. Îmi place să cutreier noaptea străzile orașelor necunoscute. Îmi place să urmăresc cu nerăbdare încolțirea plantelor și pârguirea fructelor. Îmi plac ironiile și glumele caline. Îmi place să înot departe de maluri. Îmi place mirosul de cafea proaspăt măcinată.  Îmi place bucuria câinilor. Îmi plac strugurii. Îmi plac oamenii cu inițiative. Îmi place să râd în miezul nopților de vară. Îmi place căldura focului. Îmi place să strâng nuci și să ciugulesc semințele de rodie. Îmi place să-mi privesc copiii când zâmbesc. Îmi place să merg toamna prin frunze. Îmi plac oamenii care se țin de cuvânt. Îmi plac cireșele amare și florile de soc. Îmi place să pășesc prin zăpada neatinsă. Îmi place să nu regret.