Friday, November 24, 2023

Burhan Sönmez și povestea cioplitorului în piatră



 https://www.observatorcultural.ro/articol/burhan-sonmez-si-povestea-cioplitorului-in-piatra/

Burhan Sönmez este unul dintre cei mai importanți scriitori din Turcia zilelor noastre și președinte al PEN International, una dintre prioritățile activității sale fiind protejarea scriitorilor în fața regimurilor politice abuzive. L-am descoperit și i-am îndrăgit literatura odată cu Istanbul Istanbul – primul roman tradus din limba turcă de Leila Ünal la Editura Polirom, în 2016. Tot atunci i-am descoperit și istoria personală, una dureroasă: de origine kurdă, după ce a fost grav rănit de forțele de poliție din Turcia în 1996, și-a petrecut zece ani de exil în Marea Britanie. Avocat pentru drepturile omului, a devenit scriitor în exil, literatura oferindu-i o altă metodă de a lupta cu injustițiile și cu opresiunea. Revenit în Istanbul, a căpătat asupra acestuia o altă perspectivă și preferă să-l împartă nu după criterii istorico-politice în cel de Est și cel de Vest, ci în Istanbulul de sub pămînt și cel de deasupra pămîntului, un oraș al durerii și unul al vieții care freamătă irepresibil, altfel în fiecare zi. 

Pentru Burhan Sönmez, responsabilitatea unui scriitor, dincolo de aspectele istorice și politice, este de a scrie o poveste frumoasă. Astfel, Istanbul Istanbul este un roman ce are în centru deopotrivă iubirea față de un oraș privit din multipele unghiuri, dar și puterea poveștilor de a aduce în interior lumea inaccesibilă de afară, de a atenua suferința ori de a ajunge la adevăruri incomode. Din fiecare poveste cresc alte povești, în subteranele unui oraș de poveste. Dacă în fundal se proiectează monstruos politica, în temniță cresc povești despre bunătate și iubire.

Mai ales o poveste frumoasă, în care iubirea reușește să rămînă singura forță stabilă, este și Piatră și umbră, cel mai recent roman al său, publicat în 2021 și cel de-al treilea tradus în limba română, în toamna acestui an, la Editura Pandora M, în Colecția „Anansi. World Fiction“, de către Veronica D. Niculescu. La aceeași editură i-a fost tradus și romanul Labirint, de către Adal Hanzade. Avdo, personajul central al romanului Piatră și umbră, este tăietor în piatră, un bărbat care locuiește într-un cimitir, la granița dintre viață și moarte, și care făurește pietre funerare speciale, care să amintească de sufletul celui mort și să stea drept mărturie pentru viețile lor.

Capitolele romanului sînt scurte și acoperă perioada cuprinsă între 1930 și 2000, cu multiple schimbări de spațiu și cu incursiuni în perioada Imperiului Otoman. Burhan Sönmez împletește permanent firele temporale și spațiale și ne oferă, odată cu poveștile de viață ale personajelor sale, incursiuni în istoria și viața politică a Turciei. Astfel, reușește să evidențieze diferențele etnice și religioase, violența aparatului de stat, dar și violența domestică sau tradițiile primitive în care oamenii trăiesc și mor, adesea în mod violent. Avdo este un personaj care călătorește mult, autorul declarînd într-un interviu că a vrut să privilegieze legătura dintre istoria socială, mediile culturale și povestea personală, să urmărească felul în care trecutul recent sau îndepărtat contribuie la conturarea personalității oamenilor.  

Pe un fundal social și comunitar al atrocităților începe și se sfîrșește povestea de dragoste dintre Avdo și Elif, o poveste ce se spulberă înainte de a începe cu adevărat, în noaptea în care aceștia urmau să fugă împreună. Deși nu se vor mai revedea niciodată, dragostea lor e un fir ce străbate toate locurile și timpurile aduse laolaltă în roman, creînd prin contrast un și mai întunecat tablou al istoriei sîngeroase a Turciei moderne. Avdo este omul care trăiește, în singurătate și tăcere, printre vii și morții pe care îi aude și îi înțelege: „Şi sufletele credeau că sînt singure pe lume, vaietele lor plutind uşurel în derivă prin ceață acum. În fiecare dimineaţă în care se trezeau crezînd că soarele răsare pentru ele găseau o consolare în o mie şi unu de vise şi-n pașii vizitatorilor care treceau printre morminte. Zăboveau în tumultul lumii, pierzînd noțiunea timpului, pînă se lăsa iarăşi seara. Tremurau în amurg şi, pe măsură ce lumina care scădea se amesteca cu înserarea care creștea, ajungeau să înțeleagă că nu mai au viitor. Era tristețe și frică. Cine le putea ajuta? O bufniță, un cîine bătrîn şi Avdo. Singurii care le ascultau cînd se rugau cerului. Avdo a privit spre sufletele care gemeau în cimitir. Dumnezeul nostru, plîngeau ele, dacă tu nu exiști, atunci noi cum de-am aflat speranţa? Dumnezeul nostru! Ne-ai lăsat în lumea asta cu un strop de speranță, însă privind în ochi disperarea“.

Dacă în Labirint personajul suferea de amnezie, trăind astfel dezrădăcinarea, Avdo a fost un copil orfan care cînta pe străzi și primea adăpost în casele femeilor care îl mîngîiau pe creștet, îi dădeau pîine, lapte cald și uneori un pat: „Nopțile acelea erau lungi cît o viață“. Nu putea decît să viseze că acele femei erau mamele lui. Și să plece mai departe, din oraș în oraș. Știe kurdă, turcă, arabă, armeană, siriană și greacă. Va învăța să sculpteze pietre funerare ca nimeni altul și, în 1958, după pierderea femeii iubite și după cei șapte ani petrecuți în închisoare, se va mulțumi cu liniștea și singurătatea cimitirului din Istanbul – axis mundi –, unde își va avea casa. Asta pînă în 1985, cînd o va ascunde pe Reyhan de poliția care o urmărea, fără să știe că fata era nepoata lui Elif, femeia pe care el o va iubi neîncetat, chiar și după ce aceasta a fost împușcată de bărbatul abuziv cu care fusese forțată să se căsătorească. Salvarea acestei fete îi oferă lui Avdo un nou sens în viață. E și ea o mlădiță de plop care, cu răbdare, sparge piatra, așa cum învățase el că se îmblînzește și se deschide cel mai ușor stînca încăpățînată.

Piatră și umbră este un roman cu un epic dens, ce se strecoară în viața personajelor din diverse categorii sociale. Epicul se împletește adesea cu secvențe istorice, dar mai ales este adîncit la nivel de semnificație și senzație de secvențele lirice. Cîntecul pe care Avdo îl cînta pe străzi cînd era copil îl va călăuzi întreaga viață, chiar și după moartea femeii iubite, pentru care răsuna cel mai intens: „Iubito, ce-ar fi dac-aș veni să-ți dau o roză roșie în zori/ O roză durează tot atît cît o viață/ Ce-ar fi dac-aș zice că roșul din roză e sîngele tău/ O viață durează tot atît cît o roză“. 

Cartea oferă posibilitatea unei lecturi multistratificate, de la cel istoric, religios și etnic la cel al umanității oglindite în gesturi simple, emoționante – iubirea pentru un cîine împușcat de poliție, adevărul ascuns într-un foc aprins seara ori taina de a te simți ușor ca o umbră ce plutește printre frumusețea mormintelor și a stelelor, lîngă un crîng de migdali, cînd toate adevărurile devin mister.

Burhan SönmezPiatră și umbră, traducere din limba engleză și note de Veronica D. Niculescu, Editura Pandora M, Colecția „Anansi. Contemporan“, București, 2023, 416 p.

Friday, November 17, 2023

Romain Gary - momelile speranței

 


 

Publicat de Romain Gary în 1962, volumul Păsările se duc să moară în Peru conține șaisprezece proze scurte, în care autorul francez explorează în maniera recognoscibilă – profundă, cu umor  negru și ironii extrem de subtile, abisuri ale minții omenești, traume individuale și colective, idealuri sfărâmate ale speciei umane de-a lungul așa-zisei evoluții pline de metamorfoze ce fac ca materialul uman să fie demodat.

Omul este un pionier al lui însuși, așa cum apare în ultima proză – Glorie iluștrilor noștri pioneri care amintește de metamorfoza kafkiană, caci în mijlocul interminabilului conflict dintre America și Rusia, oamenii se transformă în creaturi marine care se simt bine în noroi, care mănânca muște, iar unii dintre ei continuă să poarte sub carapace nostalgii ale omului de ieri și vagi iluzii.

Cel mai mult mi-a plăcut nuvela care dă titlul volumul și care a și fost ecranizată chiar de autor. Păsările se duc să moară în Peru îl are ca personaj principal pe Rainier, un bărbat de aproape cincizeci de ani, retras pe o plajă la zece km de Lima, proprietar al unei cafenele de pe o plajă pe care păsările din largul mării veneau să moară. Nu există vreo explicație pentru voluptatea lor de a muri acolo. Suflet idealist, și el eșuase pe această plajă, în căutarea liniștii, mulțumit cu contemplarea peisajului, împăcat cu singurătatea sa. Nu mai aștepta nimic de la oameni și cu atât mai puțin de la regimurile politice. Până într-o zi când salvează de la înec o tânără frumoasă, cu o eșarfă verde: „era ceva în el ce refuza să abandoneze și continua să muște din toate momelile speranței. Credea, în taină, în posibilitatea fericirii ascunse în străfundurile vieții, care vine dintr-o dată să lumineze totul, chiar în ceasul crepusculului. Exista în el un soi de prostie sacră, o candoare pe care nici o înfrângere, nici un cinism nu reușiseră vreodată să le ucidă, o putere a iluziei care-l purtase pe câmpurile de luptă din Spania”.

Un umanist are acțiunea plasată în Germania venirii la putere a lui Hitler și îl are ca protagonist pe un fabricant de jucării evreu, jovial, optimist, care credea în natura umană, în havanele de calitate, în băuturile rafinate, în cărțile de filosofie și în democrație. Nu crede în pericolul antisemitismului, râde de spaima celorlalți care aleg să fugă și închină în cinstea naturii umane în care va continua să aibă absolută încredere, deși istoria îi va dovedi că generozitatea, justiția și rațiunea se mai pot păstra doar dacă refuzi orice legatură cu realitatea accidentală și cu viitorul.

Povestirile lui Roman Gary ne poartă prin Peru, Istanbul, România sau Rusia, ne introduc în existența unor oameni iubitori de artă și de autenticitate și ne plimbă pe granița sensibilă dintre umanitate și animalitate. Cel mai mult impresionează încăpățânarea unor oameni de a crede în inocență și în bine. Absurdul și străfulgerările de cinism accentuează adesea tușele realității, într-un amestec de sensibilitate și cruzime, iar cititorul oscilează deseori între amărăciune și zâmbet.

Romain Gary, Păsările se duc să moară în Peru, traducere din limba franceză de Doru Mareș, Humanitas Fiction 2023

Thursday, November 16, 2023

Carmen Strungaru - povestea unei deveniri

 

Ar putea fi o imagine cu 2 persoane şi text care spune „Carmen Strungaru Agutoki Guinee Impresii de călătorie în Papua Noua TREI”
Carmen Strungaru este biolog specializat în etologie umană și animală, iar această carte, pe care am citit-o cu o imensă plăcere, e mult mai mult decât impresiile din călătoria din 1995 în Papua Noua Guinee. Este o poveste frumoasă, scrisă cu blândețe și cu înțelegerea pe care a adus-o trecerea timpului, despre puterea de a-și fi urmat pasiunea, în pofida obstacolelor sociale și profesionale. O poveste despre felul în care plăcerea copilărească de a observa comportamentul melcilor, al buburuzelor sau al rândunelelor se transformă în nevoia de a cerceta și de a face performanță într-un domeniu științific inexistent în lumea comunistă și postcomunistă, o poveste a curajului, a răbdării și a determinării. Abia aștept următoarea carte în care Carmen Strungaru își propune să facă etologia înțeleasă de cât mai mulți.


Wednesday, November 15, 2023

De cealaltă parte a vieții

 



https://www.revistatomis.ro/2023/11/07/de-cealalta-parte-a-vietii/

Ca și în romanul Îmbunătățire, și în Secretele fericirii (Polirom, 2023), apărut în traducerea Veronicăi D. NiculescuJoan Silber dă frâu liber artei de a pune cap la cap perspective multiple, diverse piese temporale și spațiale, străbătute și strânse la un loc prin poveștile de viață ale unor personaje interconectate în mod surprinzător. Scenele se întrepătrund, mergând adesea în paralel, trecerea de la una la alta solicitând adesea atenția cititorului, cu atât mai mult cu cât perspectivele narative se tot schimbă. 

Romanul are șapte capitole și șase naratori. Primul este Ethan, un tânăr avocat ce află că tatăl său avea de multă vreme o viață dublă, mai exact o altă familie, alți doi copii cu o thailandeză pe care o adusese la New York și pe care o transformase într-o „soție mai mică”. Toți trebuie să-și privească tatăl de șaizeci și doi de ani într-o altă lumină. Iluzia unei căsnicii de treizeci și doi de ani se spulberă odată cu niște certificate de paternitate, iar mama lui Ethan este obligată să se reinventeze la cinzeci și șase de ani, devenind, din punctul de vedere al fiicei sale, „un student pornit în lume cu rucsacul în spinare”, o femeie care începe să călătorească și pe care „alte lucruri o făceau fericită – țesătura pe care a găsit-o la piața nocturnă, sărbătoarea de la templul de pe munte și drumeția prin pădure cu prietenii într-un weekend, când văzuseră pești și cascade”. Simplitatea cu care va aprinde chibritul la finalul romanului devine o imagine pregnantă.

Viețile celor două familii sunt urmărite prin perspective diferite, ultimul capitol revenind la perspectiva lui Ethan. Fiecare poveste îi oferă cititorului fărâme din viața celui care povestește, Silber strecurându-se cu abilitate în viața personajelor sale, pentru  a crea un tablou general al contextelor ce i-au modelat pe protagoniști. Dragoste, bani, moștenire, trădare, fidelitate, rasism, lăcomie, homosexualitate, boală, obligații familiale, dispute inter-familiare, înțelegere, toleranță, iertare, reevaluare, vulnerabilitate, compasiune, iluzia căsniciei, dezamăgire, dorința de a găsi fericirea și ecouri livrești – acestea sunt firele care leagă din subteran poveștile: „Mă gândeam la Comoara din insulă, cartea mea preferată din preadolescență, care nu avea personaje feminine, doar bărbați din toate categoriile sociale, în goană după argint şi aur. Dar tata spunea de fapt că banii aveau de-a face cu sexul. Nu pentru plata directă, nu asta voia să zică, ci ca să epatezi, ca să străluceşti, ca să aştepţi şi să primești mai mult – la asta erau buni banii. Tata n-a încetat niciodată să se poarte ca un om cu portofelul burduşit. Și unde a ajuns aşa? Încă rămânea de descoperit”.

Următorul narator este Joe, unul dintre frații vitregi ai lui Ethan. El spune și povestea propriului frate, povestea tatălui văzut prin ochii săi, dar și povestea Veronicăi. Maribel rememorează povestea de iubire cu Schuyler, regizorul american căsătorit și omorât de o mașină, dar și povestea căsniciei părinților săi. Ecouri din Marile speranțe se infiltrează pretutindeni în viața ei. 

Deși nu toate personajele care își spun povestea se cunosc între ele, fiecare personaj cunoaște pe altcineva din carte, iar cititorul este purtat prin realități depărtate, ale căror cioburi sar și se lovesc de altele. În dinamica relațiilor complexe, fiecare personaj are mai multe fețe, iar în țesătura unor vieți concentrice, Silber luminează fisuri, goluri sau distanțe inexplicabile care se simt în relațiile cu ceilalți. Ce pare definitiv și condamnabil în ochii unora devine fluid și profund omenesc atunci când se schimbă unghiul.

Cartea este și un evantai al relațiilor care n-au fost să fie, al istoriilor de greșeli nebunești, dar mai ales al  formelor bizare de libertate de care se agață oamenii pentru a merge mai departe, pentru a-și oferi o senzație reconfortantă: „Mă retrageam din fața vorbăriei; abia auzeam ce spun oamenii. Asta era viața, pur și simplu. Mă simţeam cumva superioară tuturor, cu subiectele lor de interes cu tot? Păi, da. De ce eram atât de sigură că moartea mă făcuse mai deşteaptă? Îmi plăcea viața mea superioară, plutind deasupra tuturor, mai mult decât îmi venea să recunosc. Eram altfel, mai bună. Îmi plăceau depărtările în care mă cuibăream; îmi plăcea să mă uit de deasupra. Păstram această preferință mai mult în secret”.

Secretele fericirii sugerate de titlu rămân o provocare pentru cititor, lăsat să navigheze printre perspective multiple și să simtă ce lipsește din viața personajelor ca să poată fi fericite. 

Monday, November 6, 2023

Transformări de după apocalipsă

 



Serenela Ghițeanu îmi era cunoscută mai ales prin cronicile de carte pe care le publică în Revista 22, încă din 2006, o parte dintre textele sale critice fiind strînse deja în cîteva volume. De asemenea, are și trei volume publicate în limba franceză, iar în 2021 a publicat la Humanitas Cartea cu delfini: Convorbiri cu Ana Blandiana. Pandemia, perioadă în care a stat foarte mult acasă, i-a redeșteptat gustul pentru a scrie povestiri, plăcere la care renunțase în anii ʼ90, cînd a hotărît să se dedice carierei universitare și, implicit, lucrărilor științifice. Mărturisește autoarea că, scriind din nou proză scurtă, a încercat să recupereze „timpul pierdut“ (Proust este unul dintre scriitorii săi preferați) și să se înțeleagă pe ea însăși mai mult și în alt mod, fiind atentă mai ales la schimbările rapide și radicale care se petrec în lumea din jurul nostru. 

Prozele scurte din volumul Înainte de apocalipsă, publicat în 2023 la Editura Humanitas, sînt călătorii atît în spațiu (Paris, Roma, Bruge, Irlanda, Veneția etc.), dar mai ales în timp. Multe dintre pagini pun față în față lumea de azi privită cu un ochi treaz, critic – dar lipsit de vehemență – și trecutul care încă trăiește în amintiri. Acesta este recuperat uneori cu blîndețe și cu nostalgie, dar cel mai adesea cu gustul amar al unor momente de răscruce care au adus destrămare și durere la nivel colectiv ori individual.

Autoarea învăluie într-o privire încetinită întîmplări, oameni, gesturi, stări, melodii, locuri, dialoguri, obiecte, fărîme de viață și fie îl lasă pe cititor să simtă esența, fie strecoară cîteva rînduri reflexiv-meditative care oferă conștientizare și un sens personal: „Apocalipsa poate că e atunci cînd ajungi să fii excedat, deși ai fost foarte tolerant. Cînd e necesară o răsturnare de situație absolut radicală. Și din care scăpa doar unii, transformați“.

Cu multe elemente autobiografice, scrise la persoana I sau la a II-a, povestirile Serenelei Ghițeanu sînt un laborator de construcție, de analiză și de interpretare prin care, pe de o parte, se dezarhivează straturile unei identități, iar pe de altă parte, se oferă sens, înțelegere de ansamblu a vieții. Prozele sînt unite prin vocea narativă, cea a femeii care a refuzat ideea de mariaj și care preferă să nu se lase acaparată de ritmurile și obiceiurile distrugătoare ale zilelor noastre. E o ființă în răspăr, care păstrează o privire detașată asupra lumii contemplate în derularea ei temporală, ceea ce permite ieșiri din timp, călătorii în altfel de lumi, inclusiv călătorii onirice sau întîlniri cu alte forme de energie. Dar povestirile sînt scrise rotund și pot fi citite independent, în orice ordine, mai ales că sînt foarte diverse, cu personaje din perioade și lumi diferite. Ba chiar sînt scrise în stiluri diferite, astfel că în Cărți poștale netrimise, cititorul are parte și de proză concentrată liric. 

Nostalgia pentru lumea dinaintea rețelelor de socializare este resimțită încă din prima povestire, cea care dă și titlul volumului. Personajul narator, femeia dependentă de lumina soarelui (acest detaliu revine și în alte proze), ne împărtășește propria rețetă de supraviețuire, de păstrare a unui dram de libertate, într-o lume obsedată de social-media. Un telefon care anunță moartea unui profesor din liceu este elementul declanșator al fluxului memoriei ce reînvie anii adolescenței, lumea rafinată din jurul profesorului care îi îndreptase pașii către filologie și epoca primei iubiri. Dar odată cu acestea se rostogolesc și amintiri dureroase și ies la iveală, după zeci de ani, trădări politice, iar importanța poveștilor pentru păstrarea umanității este un fir ce străbate subteran textul.

Casa-cochilie ne poartă în afara Timpului, scris de autoare cu majusculă (și acesta un act de răzvrătire), în casa bunicilor care au hotărît să iasă din Istorie, să stea doar acasă. Evadînd din viața la bloc, copila adoră casa bunicilor neconectată la realitatea comunistă, în care romanele citite în vîrful patului fac mai mult parte din realitatea sa decît marea realitate. Depănarea amintirilor din casa paradiziacă a bunicilor sau din sat culminează cu scena ascultării cotelor apelor Dunării într-o țară din care nu mai pleca nimeni: „Astăzi aș zice că stăteam toți, tot poporul român, pe o parte a malului și, cunoscînd bine cotele apelor Dunării, ne uitam la ea cum curge“. 

Un tren fără Dumnezeu se deschide cu reflecții legate de timp și de suflet: „Uneori e ca şi cum ți-ai lăsa agăţat în cuier sufletul, odată cu haina, stă acolo şi se uită la tine, sufletul nu are doi ochi, sufletul e chiar un ochi, unul care vede totul, cuprinde totul, iar cînd se spune că plînge e atunci cînd ochiul s-a închis, pentru că nu mai suportă şi trebuie să se exprime cumva. Cînd eşti tînăr, ochiul sufletului se încarcă repede cu ceea ce e insuportabil şi ţipă des. Dar nu îi ia foarte mult ca să uite. Apoi, cu trecerea anilor, suportă din ce în ce mai mult, dar îi ia tot atît de mult, dacă nu mai mult, ca să îşi revină. Cît cuprinde ochiul sufletului tău? Cît poate să vadă?“. Este o subtilă captare a atenției ce precede o poveste teribilă din 1916, povestea celui mai mare accident feroviar din lume, petrecut în apropierea Iașului, în gara Ciurea. Au murit între o mie și cinci mii de oameni, printre supraviețuitori numărîndu-se și istoricul Vasile Pârvan. Ca și incipitul, și finalul îl poartă pe cititor într-o dimensiune ce depășește realitatea: „Sînt suflete care nu au cum să își găsească liniștea, pe unde ajung, totul fuge din calea lor. Dacă s-ar izbi de ceva, s-ar crea un vacarm“.

Așa cum spuneam mai sus, cele 28 de proze scurte din acest volum au o tematică diversă. Timpul rămîne un suprapersonaj care este explorat și în numeroase dimensiuni ale sale, directe sau conexe – iubiri trecute, diferențe de vîrstă în iubire, seri în care dragostea oprește timpul, prietenii trecute care par din alte lumi, distanța care se strecoară tiptil între oameni foarte apropiați, pandemia ca o secțiune a timpului care schimbă pînă și formele de comunicare dintre oameni, moartea cuvintelor în lumea de azi (afirmă la un moment dat un personaj că mulți vorbesc de parcă scuipă cuvintele), dispariția zgomotelor copilăriei, scene din comunismul românesc, ieșirea în afara timpului la țară, dispariția vorbitului plin de amabilitate cu străinii, vulnerabilitate conștientizată odată cu trecerea timpului, confortul de a fi doar tu cu tine și întîlnirea cu propriul sine, profunzimea depresiei, determinarea unor oameni de a rămîne fideli unei lumi vechi, jazzul ca drum spre tine însuți, fericirea conectării la ceva inefabil sau detalii ale specificului național urmărite, de asemenea, de-a lungul timpului și strecurate în povești cînd te aștepți mai puțin.

Serenela Ghițeanu reușește să mențină un echilibru între concretul realității văzute și un soi de poezie a vieții, a devenirii, paginile sale remarcîndu-se adesea prin concretețea senzațiilor, a suferinței sau a bucuriilor simple, omenești – căldura soarelui, chioșcul cu bragă și alviță din satul bunicilor, serile îmblînzite cu muzică, fructe oferite oamenilor ce trec prin fața porții sau cărțile bune care pot opri timpul în loc. 

Volumul Înainte de apocalipsă ne convinge că pandemia a fost o apocalipsă în urma căreia și literatura română a ieșit transformată, reîntoarcerea Serenelei Ghițeanu la proză fiind un cîștig. Aștept, așa cum scria și Dan C. Mihăilescu pe coperta a IV-a a cărții, următoarele povestiri sau romane, căci unghiul din care privește autoarea viața și felul în care îi conferă expresie artistică sînt un dar plin de promisiuni.

Thursday, November 2, 2023

Bernhard Schlink. Scrisul ca formă de căutare

 


https://www.observatorcultural.ro/articol/scrisul-ca-forma-de-cautare/



Nepoata, romanul publicat în 2021 de către Bernhard Schlink, tradus recent la Editura Polirom de către Mariana Bărbulescu, este un tablou al Germaniei de după război în care este surprinsă maniera în care nazismul continuă să afecteze societatea și mai ales familiile de azi. Căderea Zidului nu a însemnat și ștergerea urmelor istoriei sau măcar blocarea unor efecte nefaste ale unei ideologii nocive, iar scriitorul german a ales să urmărască traumele unei familii în care Estul și Vestul continuă să se confrunte zeci de ani după ce, oficial, nu au mai existat granițe. Viața oamenilor, însă, continuă să fie subminată de ideologii, iar tinerii sunt în continuare inflențați de fanatismul părinților. 

Kaspar Wettner, protagonistul romanului, are 71 de ani, este librar, un om îndrăgostit mai ales de cățile vechi pe care nu le mai citește nimeni, și visează la o lume fără politică, în care oamenii să stea pur și simplu împreună. Într-o seară, cînd ajunge acasă, o găsește pe Birgit, soția sa, moartă în cadă, sinuciderea fiind precedată de lungi depresii și mult alcool. Birgit obișnuia să scrie, fiind preocupată de tema vieții ca fugă, propria existență fiind o fugă continuă. Bărbatul își dă seama că știa prea puțin despre soția sa, că adîncul ființei acesteia îi era necunoscut, așa cum necunoscute îi erau și poeziile sau paginile din romanul la care scrisese mulți ani și despre care el nu știa nimic. Lipsa accesului la identitatea femeii cu care își trăise toată viața se transformă într-un amestec de iubire, durere și mînie.

Singura șansă de a afla adevărul, de a impune, retrospectiv, un sens al vieții fiecăruia dintre ei va fi citirea textelor rămase în urma acesteia. Își dă foarte bine seama că intră cu dea sila în viața ei lăuntrică și renunță la discreția iubitoare cu care îi acceptase deciziile privind cursul vieții și misterul scrisului ei. Kaspar devine un Orfeu care vrea să o găsească pe Euridice în împărăția morților, cu riscul suferinței, al înstrăinării.

Cei doi se cunoscuseră în 1965, la Berlin, la Adunarea de Rusalii a Tineretului German, unde el venise din Germania de Vest cu un an în urmă. Voia să vadă cealaltă parte a Germaniei, voia să se simtă acasă în tot Berlinul, în toată Germania, și a început să cunoască tineri de aceeași vîrstă din Est. Așa o va cunoaște pe Birgit, pe care o va ajuta să fugă, stabilindu-se amîndoi în Vest. Doar că aceasta lăsase în urma sa nu doar un teritoriu și mentalități distruse de doctrina extremismului naționalist, ci și o fată născută cu puțin timp înainte de a fugi din RDG. Un copil despre existența căruia Kaspar află doar după moartea acesteia. Însă existența acelei fetițe subminase întreaga viață a soției sale, care își nota: „Viețile mele netrăite sînt ale mele, cum e și cea trăită. Sînt triste, iar eu port tristețea unei vieți cu conștiința încărcată de a sta sub umbra morții, tristețea unei vieți în nișă, tristețea unei vieți în afara lumii și împotriva ei“.

Birgit recurge la scris ca formă a căutării și a fugii. Nu fugise doar din RDG, fugise din viața sa, din propria identitate, chiar dacă era hotărîtă să-și trăiască noua viață cu fermitate, doar că nici scrisul, nici alcoolul nu sînt suficiente pentru a scăpa de umbrele trecutului, de propria identitate pulverizată: „Știam că nicăieri nu scapi de tine, că te iei cu tine mereu și peste tot. Dar nu știam că îi iei și pe ceilalți mereu și peste tot. […] Categoric, în cazul scrisului nu mai este vorba să le fac pe plac celorlalți. E vorba doar despre mine. Nu poți să scrii pentru alții, pentru cititori sau critici sau editor, pentru bunica și mama, ci doar pentru tine. De aceea nu reușesc să avansez cu romanul? Fiindcă mau însoțit și mă hărțuiesc ceilalți? Fiindcă tot nu mam eliberat de învățăturile lor? Fiindcă tot nam învățat încă să spun: pentru mine? De aceea trebuie să scriu romanul. Pentru că trebuie să învăț asta: pentru mine. Și trebuie să încetez cu băutul. Cînd beau, mi se pare că beau pentru mine și că deja miaș fi revenit. Ca și cum imediat după aceea, chiar de a doua zi, aș putea să mă apuc de scris cu ușurință sau chiar nici nar mai fi nevoie so fac, fiindcă deja am revenit la mine“. Fuga nu șterge tot ceea ce fusese estic, scrisul rămîne o formă de căutare, iar iubirea nedezmințită a lui Kaspar îi este marea consolare a vieții. 

Dacă scrisul nu îi oferă femeii soluția problemelor existențiale și nu reușește să îi fixeze identitatea, în schimb, însemnările sale îi dau bărbatului șansa de a reconstitui adevărul sau măcar fragmente dintr-un conținut identitar. Preia căutarea fiicei rămase în RDG-ul în care Birgit refuzase să se mai întoarcă vreodată și nu doar că o găsește, dar descoperă experiențele traumatizante cărora le supraviețuise tînăra care acum se simțea datoare bărbatului fidel principiilor naziste care îi oferise posibilitatea de a-și continua viața, salvînd-o de la excesul de alcool și de droguri. Dar mai ales află că soția sa decedată are o nepoată. Dar este o nepoată care, la 14 ani, puternic influențată de fanatismul tatălui, este mai mult un soldățel obsedat de apărarea Germaniei de dușmani imaginari, inclusiv de germanii din Vest. 

Kaspar găsește un nou scop în viața sa plină doar de goluri: să o salveze pe nepoata lui Birgit, să o ajute să vadă altfel lumea, instrumentele sale fiind răbdarea, generozitatea, cărțile și muzica. 

Bernhard Schlink, Nepoata, Traducere din limba germană și note de Mariana Bărbulescu, Editura Polirom, 2023, 336 p.


Wednesday, November 1, 2023

Mariana Codruț. Aristocrația singurătății

 

https://www.observatorcultural.ro/articol/aristocratia-singuratatii/

Combativă, tensionată, discretă, profundă, acută, imaginativ-introspectivă, sarcastică, abisală, substanțială, autentică – așa a fost percepută poezia Marianei Codruț de la debutul din 1982 și pînă azi. Și, din fericire, aceste atribute se pot alătura și celor mai multe dintre poeziile incluse în cel mai recent volum, apărut în 2015, la Editura Paralela 45, fără a se putea vorbi de redundanță, de încremenire în proiect.

Încă din titlu – hiatus – este sugerat paradoxul discontinuității din miezul unui întreg, al intervalului care străbate (legînd totuși) două dimensiuni. Care sînt acestea descoperim în micul poem, aparent ludic, ce dă titlul volumului: „zbor cînd prin aer, cînd prin pămînt/ – încurcate căile Domnului sînt./ dar inima grea nu se scufundă/ și nici nu lasă în urmă vreo undă“. Cea mai mare parte a poeziilor, sau măcar fragmente din acestea, concentrează diverse ipostaze ale unei vieți trăite cu voluptate, la extreme: în infern, dar și mult deasupra acestuia. Cale de mijloc, călduț-pămîntească, nu există. Iar asta se simte și în conturul ferm al versurilor sau în franchețea uneori delicată, alteori tăioasă a tonului.

Poezia este invitație „acasă“

Pentru Mariana Codruț, poezia este interiorizare îndelungată, dureroasă, decantare concentrată a suferinței, formă de a rămîne viu în fața agresiunii circumstanțelor realului. Încă din prima poezie a volumului se simte suflul hotărît și cu sens unic al revoltei. Renunțarea la norme și prejudecăți, refuzul de a funcționa mecanic și eliberarea sînt liniile de forță ale unei existențe transfigurate într-o poezie lipsită de podoabe sau de sentimentalism: „pînă la douăzeci de ani/ toți s-au simțit datori să-mi formeze/ o concepție despre lume și viață.// alți douăzeci de ani/ m-am cocoșat sub astă/ concepție despre lume și viață.// acum sînt un cîmp/ de pe care s-a smuls pielea de bitum/ fiindcă într-o zi am dat naibii/ concepția mea de­spre lume și viață“.

A scrie despre viață înseamnă, pentru Mariana Codruț, a scrie despre refuzul de a funcționa ca o „tăietură precisă/ în carnea zilei colective“, căci „unde sfîrșesc orașul și zgomotul său începe realitatea mea“. Solitudinea se suprapune golului din jur, dar nu presupune și vid interior. Substratul autobiografic este sublimat la maximum, esența unei vieți încape în două rînduri: „m-am închis într-o limbă ostilă vieții cu majusculă. ea mă ține deasupra golului. ea e puntea sigură între mine și viața din mine“. Poezia este invitație „acasă“, deschidere a ușilor către tot ceea ce contează cu adevărat, dar și armă ce delimitează un spațiu personal securizant.

În plan tematic, revolta strînge într-un triunghi al vieții și singurătatea din care crește libertatea: „tîrziu, cu efort, am învățat revolta și am admis:/ dacă adevărul te face liber, te lasă și singur/ acum, tot ce știu bine să fac e să mă uit pe geam/ fiindcă eu cred în lume ca într-o margaretă“; „mi-a trebuit mult să accept:/ singurătatea e un pîntec protector/ în care liberă pot să înot,/ să mă rotesc/ în cercuri albe-cercuri negre“. Poezia este una grea și în același timp delicată. Abisul trăirilor este dublat și răscumpărat parcă de o luciditate care luminează ori măcar aduce cu ea liniștea înțelegerii: „nu doar forța de-a trăi, ci și fericirea unui singuratic e misterioasă. vine iute și intensă ca un fulger și la fel de iute se scurge în pămînt. nu știi de unde irumpe, nu poți crede cu tărie că simpla vedere a soarelui pe un zid într-o dimineață ca oricare o naște. dar nu te-ntrebi mai mult. ți-e destul ce simți: brusc, se deschide o trapă în tine și te cotropește din adînc o lumină atît de dulce, de intensă, că schimbă totul“. Citind aceste poeme dedicate imunizării prin însingurare, impactul este stenic, senzația este aceea de aristocrație a singurătății.

Intensitate şi autenticitate

Absența are consistență, rănile dor, dar mintea este cea care creează sensurile, așa cum se întîmplă și în acest poem static, vizual: „mă uit din pat pe geam: soarele s-a îndurat și-a apărut./ gașca de porumbei strînsă-n salcîmi/ îl salută cu ochi roșii. pe pereți/ răsar păduri limpezi, tremurătoare./ azi n-o să mă mișc de aici –/ am o perspectivă luminoasă“. Capul devine axis mundi: „mi-am strîns capul în brațe ca un homeless iarna țeava de apă caldă din canal“. Sau: „m-am mutat cu totul în cap. capul meu avariat, ignorant și pieziș, ca nasul lui Gogol și-a luat nasul la purtare: vede un hățiș de străzi și-i dă sensul. vede florile și le dă mirosul […] spun: nu-mi lua, Doamne, capul, că el e pămîntul îngrășat cu toate disperările mele; el, uzina de sensuri care-mi dă forță. Cutia nea­gră, jurnalul de bord al zborului meu prin aer și prin pămînt“. Așa funcționează puterea gîndului smuls din forfota devastatoare și așezat „dincolo“, sub ori deasupra de pămînt, iar substratul ironic din poemele Marianei Codruț marchează atît gestul de respingere, cît și dimensiunea idealist-lucidă, constructivă.

Acceptarea libertății din spațiul securizant al singurătății nu anulează deschiderea, conștientizată însă în toată efemeritatea dintre marginile sale strîmte: „uneori se întîmplă așa:/ un om țîșnește brusc/ din întuneric și prinde a bate/ atît de intens din aripi/ încît devine luminescent// prin aura lui îmi pare/ că sensul întîmplării numite/ lume se întrevede clar/ fie și doar pentru cîteva clipe/ – ca la lumina fulgerului/ o punte peste prăpastie“. Uneori, rugăciunea se îndreaptă cît se poate de omenește înspre iluzie: „uneori/ ziua îmi pare o fantă/ prin care cineva/ ne pîndește din altă lume.// închid ochii strîns/ și mă rog: oricine ai fi/ iluzia cea de toate zilele/ dă-mi-o mie și astăzi“. Dar este o iluzie căutată și protejată la fel de lucid: „nu întrebam pe nimeni nimic, de frică să nu aflu și să mă trezesc“. Iluzia este solidară cu teama, sînt consubstanțiale, se hrănesc și se devorează reciproc, iar cuvintele sînt plasa de siguranță ce ferește ființa de violența prăbușirii, fără a anula însă și căderea în sine. Poate și de aceea, dimensiunea tanatică – cu aerul ei firesc – este redusă, în ciuda intensității singurătății, a apăsării.

În majoritatea poeziilor din acest volum strălucește punctul acela în care nu doar că se îmbină extremele, dar minusul și plusul se transformă, se continuă prin hiatus, trec de-o parte și de alta a unei porți metafizice care transformă datele abrazive ale realității în alt­ceva: „atît de jos a coborît plopul ăsta an după an în dezvrăjire, că nu i-a mai rămas decît să crească în sus, în seninătatea lipsei de speranță, de-aceea acum îl fac fericit peste puteri orice strop de ploaie, orice pală de vînt, orice rază de lumină. a atins în fine o culme a disperării: libertatea“. Permanent se insinuează acest amestec de violent și delicat, transpus în imagini răscolitoare, surprinzător de puternice și de sugestive: „îmi port capul sus pe tavă./ ca japonezele umbrela în vînt“; „vom muri/ și vom vedea, a răspuns zîmbetul“; „m-am trezit luminoasă ca fulgerul“. Puterea subversivă a ironiei și a nuanțelor ludice funcționează atît etic, cît și estetic, atît la nivelul limbajului, cît și ca atitudine existențială. Ceea ce pare prăbușire, descompunere devine temelie pentru altceva.

Autentică este Mariana Codruț și în poeziile combative social-politic, precum și în poemele cu schelet narativ sumar ori în pastelurile numite postmoderne. În toate este de regăsit jocul subtil al țesăturii complicate de ima­gini cu rol de peisaj interior cules din „puzderia drumurilor de sub piele“. Doar între marginile bine coapte ale acestora, existența marginală și neadaptarea la compromis au aer de extaz.


Mariana CODRUŢ, hiatus
Editura Paralela 45, Piteşti, 2015, 100 p.

Burhan Sönmez și povestea cioplitorului în piatră

  https://www.observatorcultural.ro/articol/burhan-sonmez-si-povestea-cioplitorului-in-piatra/ Burhan Sönmez este unul dintre cei mai import...

Cele mai citite