Moartea unei lumi - Cormac McCarthy

 

Pentru titlul romanului „Nu există țară pentru bătrâni“ (2005), Cormac McCarthy a preluat un vers din celebrul poem Sailing to Byzantium al lui Yeats, asa cum a făcut-o și Philip Roth pentru romanul Animal pe moarte, fragmente din același poem regăsindu-se și în romanul Dizgrație al lui Coetzee. Intertextualitatea nu este deloc întâmplătoare, căci atât Yeats, cât și McCarthy creează, apelând la viziuni total diferite, alegorii ale călătoriei sufletului omenesc prin lume și ale agoniei unei generații. Prin acest roman, Cormac McCarthy le-a oferit fraților Coen o materie primă excelentă pentru nu mai puțin celebrul film cu același nume, răsplătit în 2007 cu patru premii Oscar.

La o primă vedere, atât cartea, cât și filmul sunt receptate ca niște creații cu o intrigă din care tâșnește sângele traficanților de droguri, al șerifilor sau al altor victime aparent nevinovate. Protagoniști sunt șeriful Ed Tom Bell, veteran și fals erou de război, Anton Chigurt, un personaj întunecat, geniu al morții, „profet al nimicirii“, în urma căruia nu rămâne nimeni în viață și sudorul Llewelyn Moss, veteran al războiului din Vietnam care dă peste o mulțime de morți în deșert, dar și peste o valiză cu două milioane de dolari, care va aduce pe urmele sale două grupări criminale. 

Desfășurarea evenimentelor este foarte alertă, cartea putând fi considerată la o lectură superficială, un western modern violent, o poveste palpitantă, terifiantă, de tip thriller. Însă autorul recurge în construcția cărții la două voci: una a naratorului impersonal care decupează scenele „vânătorii” și ni le prezintă sec, precis și o voce la persoana întâi, vocea șerifului care va întrerupe iureșul împușcăturilor și al morților, introducând astfel în roman și o fundamentală diferență între descrierea realității brute și interpretarea acesteia. Această voce a șerifului – total atipic, nu omorâse niciodată pe nimeni –, pare să plutească peste tot ce se întâmplă, este una profundă, reflexivă, contemplând și cugetând nu numai la evenimentele la care este mai mult martor decât actor principal, ci și la condiția umană surprinsă în tăvălugul așa-zisei evoluții. 

Amărăciunea sa este întreținută de iluzoria evoluție/emancipare a lumii și de indiferența oamenilor. Spectacolul din paginile carții este al unei „lumi care se duce dracului“ cu fiecare zi ce se scurge prin fața noastră, ilustrativă fiind compararea unor chestionare completate în aceleași școli, la patruzeci de ani distanță. Fiind puși să răspundă la întrebarea ce viza cele mai mari probleme din școli, se observă că de la vorbitul în timpul orei, alergatul pe coridoare și mestecatul gumei în timpul orelor se ajunge nici mai mult, nici mai puțin, la viol, crimă, incendiu, sinucidere și droguri, fără ca oamenii să poată conștientiza gravitatea acestor diferențe.

Gândurile șerifului (multe dintre ele, din păcate, nu se regăsesc și în film) se distanțează de evenimentele rememorate, patrunzând în consistența internă a realității lumii aflate sub semnul iremediabilei descompuneri. El își arogă în acest roman rolul de a trăi în lumea pe care se străduiește să o înțeleagă și să o vegheze ca un simplu păzitor, regăsindu-se mai tot timpul la marginea evenimentelor, mereu surpins de acestea, dezamăgit în sine de propria-i lipsă de importanță.

Ca și călătorul lui Yeats, și Bell este un călător ce poartă cu sine și urmează o anumită viziune asupra vieții, resimțind dureros drumul omenirii nu spre un oraș al eternității, nu spre un paradis cu păsări de aur, cântând în copaci de aur, ci către ținuturi apocaliptice. Meditațiile sale sfredelesc neîncetat în această obsesivă natură a lumii lipsite de temelie și fără rânduială. 

La un moment dat, lumea îi apare împărțită între tineri și bătrâni, el însuși se va simți un  bătrân care nu-și mai găsește locul în noua lume. Este o figură trist-luminoasă, un om al vremurilor trecute, pentru care diferenta dintre bine și rău nu este relativă, capabil să privească lumea de la înalțimea necesară unui diagnostic tranșant: „La oamenii de-acum, dacă le explici ce-i bine și ce-i rău, s-ar putea să îți zâmbească. Dar eu n-am avut niciodată îndoieli cu lucruri din astea. Când îmi făceam gânduri legate de lucruri din astea“. Insensibilitatea oamenilor la invazia răului pe care îl poartă în ei și primejdia ideilor aparent progresiste ies mereu la suprafață, așa cum se vede și din acest dialog pe care șeriful îl are cu o distinsă doamnă: „Nu-mi place în ce direcție se îndreaptă țara asta. Eu vreau ca nepoata mea sa aibă voie să facă avort. Și-atuncea eu i-am zis, știi ce, doamnă, nu cred că dumneata îți faci griji pentru direcția în care se îndreaptă țara. După cum văd eu că merg lucrurile, nu-mi fac cine știe ce probleme că n-o să poată să facă avort, ci că o să aibă voie să te eutanasieze pe dumneata“. Senzația finală de înfrângere îi pare mai amară ca moartea, căci îi este aneantizată orice speranță, atâta timp cât, o dată cu lumea bâtrânilor, moare și amintirea acesteia, iar principiul său că totul poate fi înțeles, încetul cu încetul, se dovedește o iluzie.

Nu întâmplător, figura centrală, obsedantă pentru toți este Anton Chigurt (interpretat exceptional de Javier Bardem), o umbră aducătoare de moarte, ale cărei principii scapă înțelegerii celorlalți. El se află mereu cu un pas înaintea șerifului. De o răceală inumană, îi împușcă privindu-i în ochi pe toți cei care îl incomodează sau care îi văd fața în situații limită, arma sa preferată fiind una cu glonț captiv, asemănătoare cu cea folosită la uciderea vitelor. Logica sensului, atat de mult căutată de șerif, nu există în cazul lui Chigurt, care crede mai degrabă în fatalitatea destinului. Însă, pe cei doi tineri care îl ajută să scape după ce este rănit într-un banal accident de circulație, îi cruță. O umbră de umanitate pare să mai existe. Doar că îi plătește și le cere să uite că l-au văzut. De parcă ai putea uita că ai văzut moartea! Moartea propriei lumi…

Urmând această logică, în romanul Drumul lumea imaginată de McCarthy va fi una post-apocaliptică. Relația tată-fiu, introdusă încă din finalul romanului Nu există țară pentru bătrâni (când șeriful se reîntâlnește în vis cu tatăl său mort la o vârstă mai mică decât a lui, rolurile putând fi reversibile), devine esențială pentru supraviețuire, întrucât transmiterea valorilor de la o generație la alta pare a fi singura speranță pentru umanitate.

Cormac  McCarthy, Nu există țară pentru bătrâni, Traducere din limba engleză și note de Radu Pavel Gheo, Polirom 

David Grossman - Sunt și copii în zigzag

 

Lui David Grossman îi place mult să povestească și să caute, să descopere prin poveștile sale sensul unor existențe, să depășească îndoieli. Traume personale sau istorice, memoria, identitatea, adolescența și autoprotecția sunt teme centrale ale literaturii sale.

Sunt și copii în zigzag a apărut în 1994, iar în 2022 a fost tradus din limba ebraică, la Editura Polirom, de către Gheorghe Miletineanu. Romanul nu se înscrie în categoria cărților întunecate cu care poate că David Grossman i-a obișnuit pe mulți dintre cititori, ci este un roman picaresc, un bildungsroman poznaș. Protagonistul este un băiat de aproape treisprezece ani care, odată urcat într-un tren, iese din copilăria cuminte și are parte de fel și fel de aventuri, menite să-l maturizeze.

Amnon Feuerberg (Nono) este un puști care locuiește în Ierusalim cu tatăl său, Iacob. Mama nu și-o cunoscuse, căci murise când era mic. Fusese crescut mai ales de secretara și totodată amanta tatălui, care era detectiv. La sfârșitul anilor ʼ60, cu o săptămână înainte de bar mitzvah, Nono este urcat într-un tren și trimis la Haifa, la unchiul său, un educator distins, pentru a primi de la acesta niște lecții de înțelepciune, „un ceremonial al torturilor” în viziunea copilului, pentru care metodele unchiului erau o veritabilă amenințare de care și-ar fi dorit să scape cu orice preț, căci se simțea un deținut transportat către „o intoxicație cu educație”.

Doar că trenul în care se urcă este altceva decât pare, cu atât mai mult cu cât copilul are o fantezie exorbitantă. Își dă seama că acea călătorie este de fapt o farsă pusă la cale de tatăl său și de Gabi, scopul fiind ca el să învețe să-și asume responsabilitatea propriilor fapte, așa cum tatăl și-o asumase odată cu nenorocirile abătute asupra poporului evreu.

Odată cu plimbarea cu trenul, adolescentul are de trecut un examen de istețime și de cutezanță, precum Harap-Alb. După ce citește scrisoarea pregătită de cei doi adulți, trenul care scârțâia din toate încheieturile se transformă într-un parc de distracții ambulant, iar băiatul este convins că tot ce se întâmplă în acel tren era o pieasă de teatru, că toți călătorii aveau un rol bine determinat, pe care îl interpretau doar pentru el.

Parola secretă cu care trebuia să dezlege acțiuni era o întrebare: „Cine sunt eu?”. Îi e rușine să pună acea întrebare cu glas tare, e prima dată când își pune această întrebare și prima dată când realizează că răspunsurile e posibil să fie multe și diferite și că lucrurile nu sunt de la sine înțelese, așa cum în mod greșit crezuse: „și deodată ceva s‑a scufundat în mine, dintr‑odată am devenit greoi, lent și aproape că mi‑a pierit tot cheful de aventura asta și în mine s‑a trezit o mică părere de rău, ce se întâmpla cu mine, cine eram eu...”

Personajele întâlnite în tren îl determină să plonjeze în amintiri și vise anterioare, să facă asociații pline de revelații, intensificând nevoia de a ști cine este. Mai ales întâlnirea cu Felix Glick, un hoț faimos la nivel internațional („Era milionar și risipise milioane. Jefuise bănci din lumea întreagă. Trăsese pe sfoară guverne. Umilise poliții. Avea un iaht. Și mii de iubite”), îi deschide lui Nono porți trepidante către maturizare. Înclinația către gesturi extravagante și adesea ilegale se îmbină cu tristețea care persistă în inima lui.

Umorul se simte încă din incipitul romanului, când băiatul, urcat în tren, privește pe peron: „Un băiat stătea la fereastră și se uita la bărbatul și la femeia care‑i făceau cu mâna de pe peron. Bărbatul dădea dintr‑o singură mână, cu mișcări scurte și timide. Femeia își flutura amândouă mâinile şi o batistă roșie uriașă. Bărbatul era tatăl băiatului, iar femeia era Gabriela, adică Gabi. El purta uniformă de polițist, fiindcă era polițist, ea purta o rochie neagră, fiindcă negrul subțiază. Și o rochie cu dungi verticale subțiază. Dar cel mai tare subțiază, râdea Gabi, să stai lângă cineva mai gras decât tine, însă așa om ea încă nu găsise”.

Băiatul se străduiește să discearnă între adevăr și înscenare, între realitate și povești inventate, între persoane și personaje. Alături de escrocul de origine română Felix, Nono are parte de aventuri cum nu visase. Sub amenințarea armei, mecanicul îi permite să conducă locomotiva trenului și „mi se părea că nu‑mi iese tocmai rău, tata se putea mândri cu mine, eu conduceam, pur și simplu eu conduceam locomotiva aia, fiindcă nu mă temusem, nu fugisem de pericol și eram atotputernic, fără limite, nesupus nici unei legi, veşnic de‑acum încolo…”. Se plimbă cu cea mai frumosă mașină din lume, mănâncă ananas și brânză dintr-o farfurie cu dunguliță de aur, fuge de poliție.

Indiferent ce i se întâmplă, mintea băiatului este plină de imaginea tatălui și de dorința ca acesta să se mândrească cu puterea pe care o capătă fiul său de-a lungul aventurilor. De asemenea, povestindu-i lui Felix viața sa, băiatul își lămurește relația cu tatăl său și cu Gabi, dar și relația complicată dintre cei doi, felul aparte în care îi iubea și lecțiile primite de la aceștia. Pe deasupra tuturor amintirilor se așază un strat de tristețe, mai ales când copilul conștientizează că escrocul Felix este primul om care îl ascultă cu adevărat.

  David Grossman, Sunt și copii în zigzag, Traducere din limba ebraică de Gheorghe Miletineanu, Polirom 2022

Din cauze naturale - Nina Lykke

      

Nina Lykke este o scriitoare norvegiană, născută în 1965. A debutat în 2010, iar romanul recent tradus de Ivona Berceanu la Humanitas Fiction, Din cauze naturale, i-a apărut în 2019. Romanul a luat premii importante în Norvegia, are drepturile de traducere vândute în peste 20 de țări, iar Teatrul Național din Oslo a pus în scenă o dramatizare a romanului.

        Personajul principal al romanului este Elin, o doctoriță de familie trecută de 50 de ani, căsătorită cu Axel, tot medic. Au două fete și după ce acestea își întemeiază propriile vieți, golul dintre cei doi soți se adâncește din perspectiva femeii care, frustrată din cauza lipsei de inițiativă din partea soțului și a senzației tot mai acute că nu este văzută, acceptă să aibă o aventură cu un fost iubit din tinerețe, bărbat care, la rândul său, trece printr-o criză a căsniciei. Reîntânirea celor doi se petrece prin intermediul rețelelor de socializare.

        În cazul lui Elin, criza relației se amestecă cu dependența de alcool și de seriale. Odată mutată în cabinet, îl are ca partener al discuțiilor imaginare pe Tore, scheletul din plastic, cel care îi pune în față o oglindă adesea neplăcută. Acesta este punctul în care începe romanul.

        Gândurile necenzurate ale femeii scot la iveală dedesubturi ale minții și ale sufletului omenesc, prinse între aparențe și realitatea abisală, inclusiv în ceea ce îi privește pe pacienții veniți în cabinet, adesea cu probleme imaginate sau cu dileme copilărești.

       Din cauze naturale este un roman care abordează infidelitatea, destrămarea căsniciei la vârsta a doua, nevoia de a continua, dublul tăiș al aparențelor materiale și psihologice, drumul anevoios al (re)cunoașterii de sine. Cu toate astea, scriitoarei norvegiene i-a reușit o scriere incisivă și amuzantă, rapidă și simplă, o disecție lipsită de menajamente a iluziilor, a minciunilor pe care ni le spunem adesea, fără să mai conștientizăm cercul în care ne închidem.

    „O lume întreagă plină de întâmplări neobișnuite care nu suportă lumina zilei și care, cu toate acestea, se desfășoară în continuare, aproape cu regularitate, an după an, fără absolut nicio logică și fără vreun scop anume. Aceasta este o dimensiune ascunsă pentru majoritatea dintre noi, dar apoi, uneori, întrezărim crâmpeie din acest haos, în care vedem dorința ilicită și tot restul acestei lumi iraționale și misterioase. Și în noi înșine există frânturi din această lume, dar nu îndrăznim să recunoaștem și, prin urmare, le ascundem sub un strat gros de umor, mâncare, băutură, internet, sport, bani, curățenie, bunuri imobiliare, treburi casnice și o mie de alte distracții”.

    „Neliniştea şi nevrozele nu reprezintă excepţia sau boala, ci însăşi starea predominantă, deoarece dacă noi am fi avut o capacitate naturală, înnăscută de a trăi în armonie aici şi acum, atunci strămoşii noştri ar fi fost mâncați și distruși cu mult înainte să apuce să se tîrască afară din ocean. Ne aflăm aici pentru că provenim dintr-un şir infinit de nevrotici care nu s-au dat bătuţi, care, prin încercări, şi eşecuri, şi anxietate, și nopţi nedormite, au aflat în cele din urmă cum să-şi ajute copiii să supravietuiască şi cum să se apere de fiarele sălbatice. Nu suntem aici ca să ne distrăm, şi cei care nu au priceput treaba asta și au stat și-au trandavit, neatenți la primejdiile care îi pândesc şi nepregătiți pentru evitarea atacurilor sau accidentelor, au murit înainte să apuce să mai râdă sau să se reproducă. Suntem aici astăzi pentru că strămoşii noştri au reușit să se reproducă înainte de-a fi uciși sau de a muri de foame, iar ei au reușit asta pentru că au fost mai iscusiți în identificarea animalului sălbatic care îi pândea în iarbă, decât în a se bucura de florile frumoase care se găseau pretutindeni, în aceeaşi iarbă. Noi ne tragem din acei nevrotici care erau în stare de alertă și lor trebuie să le mulțumim pentru existența noastră”.

Nina Lykke, Din cauze naturale, Traducere din norvegiană de Ivona Berceanu, Humanitas Fiction, 2023

Călătorie pe firul morții. Andrew Doig - Trupul nostru muritor

 

În Trupul nostru muritor. O istorie universală a morții, Andrew Doig - profesor de biochimie la Universitatea Manchester - face un inventar al cauzelor morții și al încercărilor oamenilor de a i se opune, de la ciuma neagră până în zilele noastre.

Departe de a fi o lectură deprimantă, Trupul nostru muritor este o carte optimistă despre moarte, căci creșterea speranței de viață este de netăgăduit: de la treizeci de ani în Antichitate și Evul Mediu la peste optzeci de ani în cele mai sănătoase și mai bogate țări din zilele noastre.

 Perspectiva pe termen lung este una liniștitoare, iar cartea este și o istorie pe alocuri amuzantă a ingeniozității umane a cărei măsură este moartea. După aproape patru decenii de cercetare, Andrew Doig a știut să facă accesibil întunecatul subiect oricărui cititor. Vastele sale cunoștințe în domeniul geneticii sunt sintetizate inteligent și expuse cu claritate, fiind presărate cu detalii picante și cu insolite istorii individuale. La intersecțiile dintre istoria mare și biologie, autorul ne explică felul în care trecutul colectiv ne detemină viitorul individual, istoria morții devenind o istorie a vieții, a speranței de viață, a medicinei, a progresului lent pe care l-a făcut umanitatea în descoperirea cauzelor răspândirii bolilor, a măsurilor de igienă și a vaccinurilor care le pot preveni.

De la cei patru cavaleri ai apocalipsei medievale – Ciuma, Foametea, Războiul, împreună cu Moartea însăși – până la cei patru cavaleri ai zilelor noastre – insuficiența cardiacă, atacul cerebral, cancerul și demența -, cartea spune povestea schimbării cauzelor din care murim. Uneori, aceste transformări sunt paradoxale, dacă stâm să ne gândim, de exemplu, că în trecut se murea de foame, iar acum se moare de suprabundență alimentară.

Trupul nostru muritor este un studiu complex al manierei în care felul nostru de a trăi determină felul nostru de a muri. Povestea modului în care murim este, în viziunea lui Andrew Doig, profund legată de știință, tehnologie, economie, sănătate globală, sociologie și comportament uman. Dar mai ales de nivelul de trai, banii și stresul psihologic implicat de lipsa acestora slăbind sistemul imunitar și determinînd comportamente periculoase pentru sănătate. 

 Explorând biologia fascinantă a mortalității omenești, Andrew Doig ne convinge că moartea ne poate învăța multe despre viață. 

Andrew Doig, Trupul nostru muritor. O istorie universală a morții, Traducere din limba engleză de Ruxandra Câmpeanu, Polirom 2023

Viața privită cu inimă de copil. Paul Țanicui - Căderea

 

https://www.observatorcultural.ro/articol/viata-privita-cu-inima-de-copil/

Cu literatura lui Paul Țanicui m-am întîlnit cu cîțiva ani în urmă, cînd am citit Quimera (Editura Humanitas, 2015), un roman insolit, ce nu avea mai nimic în comun cu literatura română a vremii, amintindu-mi, din anumite puncte de vedere, de lumea plină de fantezie a lui Ștefan Agopian din Manualul întîmplărilor. Odată cu Quimera, Paul Țanicui mi s-a dezvăluit drept unul dintre cei mai fermecători și poznași inventatori de lumi și de stări din literatura română. Scriitorul a trăit intens fel și fel de experiențe existențiale – printre altele, a vîndut cîrnați italienești, a săpat fîntîni în fosta Iugoslavie, a fost topitor de plumb într-un atelier de vitralii, a făcut publicitate, a scris scenarii, a lucrat în televiziune, a fost producător al proiectului muzical Shukar Collective. O existență atipică și o literatură pe măsură.

Căderea, noul roman publicat la Editura Polirom în 2022, mi-a confirmat că Paul Țanicui este un scriitor subtil, a cărui literatură se citește pe de o parte cu plăcere, pe de altă parte fără să poți aluneca pe suprafațele ei. Subtilitate, profunzime, viziune, construcție impecabilă – acestea ar fi, din punctul meu de vedere, calitățile scrisului său, pe care în romanul Căderea le duce pe o treaptă superioară. 

Căderea este un roman multistratificat, cu numeroase nivele de semnificație, cu sensuri și revelații ce cresc în cercuri ori din spirala celor văzute ori nevăzute. Cum Paul Țanicui este și scenarist și regizor, în roman există un scenariu de fond realist, legat de aceste experiențe ale autorului, adesea fiind adusă în discuție opoziția dintre ecran și viața adevărată, dintre vanitatea ori iluzia cinemtografiei și respectul pentru viața care înseamnă „să te apropii fără să distrugi“, să ieși la lumină. Aceasta va fi și experiența fundamentală trăită de protagonistul romanului, ieșirea din superficial și pătrunderea în esența vieții, grație unei iubiri cum nu știuse că poate exista. 

Un regizor american, Martin Page, ajunge la filmări în Transilvania și se îndrăgostește de fiica producătorului local, Ana-Maria, care e licențiată în arhitectură, dar lucrează tot în domeniul cinematografiei. Spre surprinderea tuturor, se căsătoresc foarte repede, iar în luna de miere merg nu într-o destinație exotică, ci în locul preferat al tinerei, Valea Dejani, din Brașov, un ținut ferit de rutina distrugătoare a civilizației. În timpul unei plimbări, Ana-Maria dispare în mod misterios și începe căutarea sa, suspect fiind chiar Martin. De la nuntă se trece la o secție de poliție, dar una care are tavanul ca cerul. De la secția de poliție, odată cu reconstituirea întîmplărilor, ajungem în Valea Dejani, unde există o stîncă ce seamănă cu Masa Tăcerii și care vibrează miraculos. Cei doi sînt încercați de senzații stranii – gesturile se completează, iar senzațiile de plutire, de pace ireală sau de potrivire perfectă sînt izbitoare. Jurnalul fetei dispărute ne dezvăluie preocuparea acesteia pentru mistica ebraică și îl vedem pe Martin luptîndu-se cu specificul național al românilor pentru a ridica acea casă revelată tinerei, în vis, de către un înger și desenată de Ana-Maria în jurnalul său. Este locul magic unde cei doi urmează să se reîntîlnească, dincolo de timp și de spațiu, bineînțeles, căci amîndoi sînt capabili să simtă viața din spatele aparențelor. 

Acesta este doar scheletul pe care Paul Țanicui adaugă poveștile altor trei cupluri și înfășoară multe și captivante straturi de sens, conexiuni surprinzătoare, poezie, reflecții și reflexii existențiale, mistică sau intertextualitate. Cititorul este întîmpinat încă de la primele pagini de motivul întrepătrunderii luminii cu întunericul, de jocul celor văzute cu cele nevăzute. Laitmotivul cărții devine povestea de dragoste care trece dincolo de timp și de spațiu și care este și o poveste despre bucuria lucrurilor mărunte, despre puterea minții, despre puterea cuvîntului, despre întruparea prin cuvînt și despre învățarea simplității. 

Mai mult decît un roman, Căderea este o poezie a frumosului la care nu poate ajunge oricine. Mottoul cărții și urările de la nuntă îl transportă pe cititor într-o dimensiune a căutării frumuseții lumii, a simțirii celor nevăzute: „N-am scris niciodată poezie, dar încerc să văd lumea în cele mai bune ipostaze ale ei. Să văd ce se vede, dar mai mult, ce nu se vede. Frumuseţea ei ascunsă, misterul ei, magia care te loveşte uneori în moalele capului. Martin ştie asta pentru că și el vede la fel. Amîndoi am învățat să privim partea ascunsă a lumii ca o rezervă de speranță atunci cînd nu mai există speranță, ca o rezervă de bine cînd binele se împuținează, ca locul în care, măcar o dată în viaţă, fiecare dintre noi ar trebui să fim“.

Printre straturile realului și ale fantasticului, inserțiile mistice sînt uneori subtile, alteori explicite, iar poezia – o poezie a frumosului, a bucuriei, a verbului „a simți“ – țîșnește cu grație, cînd te aștepți mai puțin: „Consideră-mă cel mai nou parc din colecția ta. Există vîrste și în ploaie. Mai întîi sînt trimişi pe pămînt stropii care abia au învățat să cadă. Și ei o fac cu bucurie sărind jucăuş din acoperiş în acoperiș. Apoi le vine rîndul celor experimentați. Acestora le place să-şi dea drumul în grup, să plonjeze dintr-o bucată, fără nici o teamă. Vor ateriza în picioare de fiecare dată. La final vin cei care cîntă, cîntecul lor e cel care dă rod“. Sau poezia deșetului: „Da, deşertul poate fi mai variat decît se arată. E dovedit, oglinda oricărei ființe care-l calcă. Om sau sălbăticiune, el reflectă aceleași margini, doar că sînt percepute altfel – de la primul punct de lumină, tristeţea iubitorilor nopții, la ultima picătură de întuneric, salvarea celor pentru care ziua dă adevăratul sens al lucrurilor. E perpetua reîntoarcere, prezentul care nu există. Doar senzațiile fac diferența, dar ele nu pot fi măsurate. Prin urmare, timpul devine o chestiune relativă. Nu ia în posesie și nu lasă urme. Dacă n-ai fi condiționat de nevoi, aici, mai mult ca oriunde altundeva, ai putea întîlni eternitatea în forma ei nudă, nepervertită“.

O altă temă predilectă a romanului Căderea o reprezintă puterea vorbelor, întruparea prin cuvînt, mottoul cărții aparținîndu-i lui Tristan Tzara: „E atît de întuneric, că numai vorbele-s lumină“. Puterea minții și puterea cuvîntului scot poveștile de dragoste din contingent și le învăluie în farmecul lui Abraxas, în puterea inefabilă a lui Abracadabra. Căderea e o carte profundă și frumoasă, în miezul căreia stă alchimia existenței privite cu inimă de copil, cu atenție, cu căldură, cu tandrețe.

Timpul și adevărurile ființei

https://www.observatorcultural.ro/articol/timpul-si-adevarurile-fiintei/

Să fii bărbat, cea mai recentă carte scrisă de Nicole Krauss și tradusă în limba română de către Mihaela Dumitrescu la Editura Humanitas Fiction, este o colecție de zece povestiri, fiind primul și deocamdată singurul volum de proză scurtă publicat pînă acum de scriitoarea americancă, bine-cunoscută pentru romanele Istoria iubirii, Un bărbat intră în cameră, Marea casă ori Pădurea întunecată. Atenția scriitoarei surprinde momente aparent banale din viața unor personaje care au revelații majore privind sensul sau nonsensul existenței lor. În prim-plan se află adesea relația fiicelor cu tații sau cu mamele, moștenirea spirituală, prietenia, iubirea, bătrînețea, divorțul, sexul sau identitatea evreiască, toate acestea fiind de cele mai multe ori trecute prin filtrul timpului. 

Ca și în romanul Pădurea întunecată, unele personje sînt scindate între Israel și America. Israelul este și prezență, și absență. Identitatea este greu de limpezit, iar tradițiile și religia nu se mai lasă prinse în tipare. Oamenii se străduiesc să facă pace cu revelațiile pe care le au despre ei înșiși. Fie că trăiesc în America sau în Israel, spiritualitatea iudaică depășește granițele geografice, așa cum stilul și atmosfera fiecărei proze scurte depășesc temele și capătă o logică aparte. Toate personajele trăiesc sub apăsarea istoriei, chiar dacă autoarea nu insistă, ci doar amintește în treacăt de evenimente istorice care au amprentat totuși puternic personalitatea oamenilor. Ruptura cu trecutul și inevitabila schimbare de mentalitate se transformă într-o intrigă implicită a textelor.

Fiecare povestire are o structură elastică, se contractă sau se dilată astfel încît fiecare personaj să poată prinde viață în profunzimea gîndurilor și sentimentelor care îl însuflețesc, chiar și în mod nedefinit. Momentele de revelație sînt adesea echivalente cu conștientizarea unui mister care nu are nevoie de o dezlegare dincolo de el însuși. Acest punct în care își duce Nicole Krauss cititorul este adesea o mare surpriză care te pune pe gînduri. Personajele sale sînt surprinse în momente din viață cînd le e foame de experiențe, de sens, cînd sînt deschise schimbărilor sau acceptă schimbări, neavînd de ales. 

În prima povestire din volum, Elveția, personajul narator, acum o femeie matură, reînvie o poveste petrecută cu treizeci de ani în urmă și o dată cu aceasta pe Soraya, adolescenta pe care o cunoscuse cînd avea treisprezece ani și care avusese o aventură cu un bărbat în vîrstă. Remarcase în Soraya autoritatea care parcă izvora de undeva din interiorul ei, detașarea, aerul de invulnerabilitate, curajul de a se arunca dincolo de limita peste care alții nu își permiteau să treacă. Perversitate, teamă, inconștiență sau voința de neînduplecat, refuzul de a te lăsa în voia vulnerabilităților cu care te-ai născut? Nici peste treizeci de ani nu poate ști. Dar știe că mereu a regăsit în Soraya o parte din ea, care nu avea puterea de a se manifesta, în lipsa curajului și a nesăbuinței. În schimb, în fiica ei cea mică izbucnește tot ce văzuse în Soraya și iată că, la o jumătate de viață distanță, o întîmplare din adolescență capătă alte semnificații: „Are în ea o aroganță care refuză să se mai pondereze, dar dacă ar fi doar atît, poate că nu aș fi început să mă tem pentru ea. Ce mă sperie pe mine e curiozitatea pe care o manifestă față de propria putere, de efectul acesteia asupra celor din jur și de limitele ei. Deși, poate, adevărul e că, atunci cînd nu mă tem pentru ea, o invidiez“.

Povestirile scrise de Nicole Krauss îl fac pe cititor să descopere cît de puțin ne cunoaștem și cum o întîmplare aparent banală ne revelează secrete ale propriei ființe pe care nu le-am conștientizat pînă atunci. O sclipire a adevărului propriei ființe este adesea suficientă pentru schimbări radicale de viață. 

Cititorul găsește mai peste tot linii subțiri, invizibile, care unesc ori despart oameni, care fac legătura între prezent și trecut, între libertate și constîngere, între putere și vulnerabilitate. Momente mărunte, care schimbă brusc vieți, sînt redate în paginile acestui volum cu un firesc și cu o subtilitate care te obligă să recitești, să revii cu toată atenția pentru a înțelege cu adevărat. Să îți pui întrebări, așa cum face tînăra din Dorm, dar inima-mi veghează: „Tata mi-a spus odată că în Tora nu se face nici o referire la sufletul nemuritor – că sufletul, așa cum îl cunoaștem, se găsește menționat doar în Talmud și, la fel ca progresele tehnologice, simplifică lucrurile, dar îi desparte pe oameni de ceva care le-a fost cîndva un dat natural. Oare ce spunea el prin asta? Că inventarea sufletului a făcut ca oamenii să nu mai știe ce înseamnă moartea? Ori mă sfătuia să nu mă gîndesc la el ca la un suflet odată ce va fi părăsit lumea aceasta?“.

Să fii bărbat este mult mai mult decît titlul aparent comercial. E o colecție de povestiri extraordinar de bine scrise, menite să răspundă la întrebări ce vizează complexitatea naturii umane față în față cu timpul. Cine sîntem? Cum ne schimbă timpul și oamenii de lîngă noi, cum ajungem să ne cunoaștem, cît de fragile și, poate, insesizabile sînt momentele care ne dezvăluie adevărul propriei ființe și cum se reînnoiesc aceste adevăruri? Cît ne e permis să îi cunoaștem pe ceilalți? 

Înstrăinarea emoțională în cuplu, diluarea iubirii, infidelitatea, sexualitatea, prăpastia dintre generații, dificultatea de a le transmite copiilor moștenirea iudaică, perpetuarea vieții prin povești, depășirea traumei colective care schilodește mintea și inima – toate acestea sînt fire pe care Nicole Krauss le leagă cu multă inteligență în povestirile sale.

Nicole Krauss, Să fii bărbat, traducere din engleză și note de Mihaela Dumitrescu, Editura Humanitas Fiction, 2022, 256 p. 

 

Nu doar romanul unei iubiri moderne. Naoise Dolan - „Vremuri interesante”

 

Dintre romanele de debut transpuse în limba română anul trecut, Vremuri interesante al scriitoarei irlandeze Naoise Dolan – tradus la Humanitas Fiction de către Mihaela Buruiană - se remarcă printr-o abordare inedită a unor subiecte ce riscă să rămână sau să devină banale.

Naoise Dolan este o scriitoare irlandeză de doar 30 ani care s-a confruntat în școală cu bullyingul homophobic, declarându-se mai târziu drept queer. La 27 de ani a fost diagnosticată cu autism, iar după 2016 a trăit o vreme în Singapore, în Hong Kong (a fost profesoară), dar și în Italia, iar din 2018 trăiește cu intermitențe în Londra. Experiențele existențiale i-au hrănit literatura, iar romanul de debut din 2020 a fost deja tradus în numeroase limbi, urmând a fi ecranizat de Amazon Studio.

 Vremuri interesante este romanul unei iubiri moderne. Protagonista romanului este Ava, o tânără de 22 de ani, originară din Dublin, mutată în Hong Kong, unde predă engleză și unde îl cunoaște pe Julian, un bancher englez bogat, de 28 de ani, educat la Oxford, cu care se împrietenește și în al cărui apartament se mută. Nu îi place munca de profesoară și bani are puțini, se mutase în Hong Kong, lichidându-și contul de economii pentru avort (aici autoarea taxează atitudinea coercitivă a Irlandei față de drepturile de maternitate ale femeilor). I s-au repartizat orele de gramatică pentru că îi lipsește căldura sufletească. Relația dintre ea și Julian este inițial bazată pe sex și pe confort material, apoi complicată de gelozie și de nevoia de control, obsesie ce complică totul. Iubirea și cunoașterea de sine devin o provocare. Pentru Ava, relațiile sunt un joc de putere, o tranzacție emoțională și un confort material. Se bucură de apartamentul confortabil al bancherului elegant, dar vrea mai mult, vrea ca celuilalt să îi pese mai mult decât îi pasă ei: „Ce doream era ca sentimentele lui Julian să fie mai puternice decât ale mele. Nimeni nu ar înțelege asta. Voiam un dezechilibru de putere și voiam să fie în favoarea mea”. Sau: „Mă bucur că Julian nu cere intimitate, dar mă enervează că nu o oferă”.

Julien pleacă pentru câteva luni din Hong Kong și o lasă pe Ava să locuiască în apartamentul său, relația dintre ei fiind în continuare prolixă, de o intensitate nearticulată. Naoise Dolan reușește să mențină trează atenția cititorului, căci complică intriga și introduce în poveste o a treia persoană, pe Edith, o avocată rafinată și bogată, cu care Ava începe să iasă tot mai des, neputându-și lămuri o vreme sentimentele pentru aceasta. Întâlnirile platonice se transformă în întâlniri romantice.

Ava are stări și sentimente noi asupra cărora să se interogheze, iar noua poveste de dragoste îi oferă noi perspective asupra propriei identități. Dar nici Julian nu știe de Edith, nici Edith de Julian, până în capitolul final. Avei nu îi este ușor să decidă dacă se întoarce la confortul vieții cu bancherul sau face un salt în necunoscut cu Edith.

Naoise Dolan abordează în roman și importanța tot mai mare pe care o au în viața noastră internetul, telefonul și aplicațiile cu care ne umplem timpul și mintea. Stările personajului, gelozia, nerăbdarea, așteptarea, suspiciunea sunt adesea strâns legate de ipostazele virtuale ale celor care constituie punctul de interes al Avei. Pixelii oglindesc și influențează conexiunea umană.

Dolan evită melodrama în favoarea unor puncte de vedere realiste, expuse franc. Ba mai mult, aventurile Avei sunt mereu însoțite de preocuparea acesteia pentru limbaj, dilemele legate de limbaj ascunzând preocupări sau mize emoționale: „Conjunctivul se folosește pentru acțiuni posibile. Dacă îl evitam, asta însemna că spunem numai lucruri adevărate? Sau, din moment ce nu diferențiam imaginarul, poate că tot ce spuneam era o dorință sau un sentiment. Și poate că păream proastă că nu știam gramatică”.  

Ava este un personaj cu o ambivalență perpetuă în cadrul triunghiului amoros, iar proza este aparent dezordonată, oglindă a gândurilor împrăștiate ale protagonistei. Dolan coboară foarte adânc în conștiința personajului, în care se reflectă însă și probleme care țin de capitalism, drepturile femeilor într-o lume încă patriarhală, inegalități sociale, domestice și emoționale.

Percepția propriului corp, interogarea propriei identități, apartenența la categoria feministelor, lupta pentru afirmare și dinamica puterii sexului, autoprotecția, conștientizarea vulnerabilităților, permanenta zbatere pentru autocunoaștere sunt mize ce fac din roman mult mai mult decât o poveste de dragoste, iar cititorul rămâne conectat, chiar dacă stilul e lipsit de emoție, alert, cu propoziții scurte, emoțiile fiind împărtășite adesea sec, abraziv. Ambivalența frazelor, cu subtilități și ironii inteligente, provoacă adesea zâmbete și fidealizează cititorul.  

 

 

Naoise Dolan, Vremuri interesante, Traducere din engleză și note de Mihaela Buruiană, Humanitas Fiction 2022