Saturday, October 17, 2020

Pe bicicletă, după scăpătat

 

 


Anul acesta, marea hoinăreală a fost mai mică. S-a petrecut cel mai adesea printre câmpurile dintre două sate, pe bicicletă. Și mai cu seamă seara, când soarele își întoarce fața către alte lumi.



Cea mai mare parte a copilăriei mi-am petrecut-o pe lângă bunica. Scăpătatul era apusul ei. De la ea l-am moștenit. De câte ori ies cu bicicleta, vânez scăpătatul și îmi amintesc mâna ei pusă streașină la ochi și toate acele treburi pe care le aducea ori le grăbea amurgitul.



 Îl privesc și îi fac multe poze, cam din  același punct din care orizontul se arată mărinimos și face risipă de nuanțe, în timp ce soarele alunecă de la stânga la dreapta și se lasă înghițit de pădurea din vârful dealului, aflat la câțiva kilometri de bicicletă, unde mergeam pe jos după toporași și viorele, ritual copilăresc de primăvară. Uneori îl vânez până acolo, de dragul versatilității mai ales.



              Și de câte ori iau urma scăpătatului, o fac și cu bucuria de a contempla și interioriza frumusețea efemerului pentru care cultura japoneză are un veritabil cult, materializat nu doar în frumusețea trecătoare a florilor de cireș, ci și în apusul soarelui, în ruginirea frunzelor, în lumina licuricilor. Și nu are doar un cult, ci și un concept și el foarte drag mie - mono no aware - , potrivit căruia secretul vieții constă în puterea de a vedea și de a savura frumusețea efemerului, de a putea simți freamătul vieții pe suprafața lucrurilor, grația trecerii timpului.



De pe la sfârșitul lui octombrie, începe să se întunece și scăpătatul. Dar tot mai găsește lumina câte o crăpătură prin care să se strecoare. Ca să nu scăpătăm. Așa ne-a învățat Leonard Cohen.




Ștefan Luchian – portretul unui „vânător de frumusețe”



A trecut un an de când la Editura Polirom a fost lansată colecția „Biografii romanțate“, care ne aduce mai aproape personalități din cultura română, scuturând praful de pe viața și opera lor, ori oferind pers­pec­tive inedite.

În acest prim an, au apărut opt volume, toate semnate de autori valoroși: Brâncuși sau cum a în­vățat țestoasa să zboare – Moni Stănilă, Caragiale. Scrisoarea pierdută – Bogdan-Alexandru Stănescu, Enescu. Caiete de repetiții – Dan Coman, Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos – Simona Antonescu, Ionesco. Elegii pentru noul rinocer – Liliana Corobca, Steinhardt. Bughi mambo rag – Lavinia Bălulescu, Cioran. Ultimul om liber – Andrei Crăciun.

Cea mai recentă apariție este biografia romanțată a pictorului Ștefan Luchian, recreată de Veronica D. Niculescu – Luchian. Ochii, sufletul, mâna. După mulți ani în care Veronica D. Niculescu ne-a oferit numeroase și dificile traduceri, Beckett și Nabokov fiind doar doi dintre marii autori tran­spuși de ea în limba română, în ultimii ani Veronica D. Niculescu a avut un mare succes la public grație propriei literaturi. Numai în anul 2020, autoarea a publicat trei cărți de factură diferită, biografia romanțată a lui Ștefan Luchian fiind una dintre ele.

 

Amestecul de realitate și ficțiune este extrem de reușit

 

Așa cum mărturisește autoarea în nota finală, scrierea acestei biografii nu a fost întâmplătoare, ci s-a ivit din afinități spirituale, Veronica D. Niculescu fiind deja îndrăgostită de picturile lui Luchian, traiul retras al acestuia fiind un alt element care a apropiat-o de viața și de creația marelui pictor. Aș mai adăuga și dragostea pentru flori. Oricine o cunoaște pe autoare sau i-a citit cărțile, știe asta. Și cred că doar astfel se poate explica frumusețea unui fragment ca acesta:

„Și-a amintit cum i se rupea inima înțelegând că, odată cu viața, el le lua macilor și culoarea. Căci nici o floare presată de mâinile lui nu reușea să-și păstreze, în cele din urmă, culoarea. Cum aducea macii acasă – asta și-a amintit amestecând pasta roșie –, cum se ofileau pe drum, deși îi așeza cu atâta grijă în tolba primită de la mama, cum doar câteva dintre flori își mai reveneau în salon, cu codița tăiată la capăt, puse într-un pahar înalt de cristal, pentru a-i bucura pe părinți, dar mai ales pe el, băiatul care stătea și-i privea îndelung în serile de vară, căutând să înțeleagă ceva ce nu se putea înțelege, la fel cum și mai demult, în Botoșani, în lunca pierdută a primilor ani de copilărie, din Ștefăneștiul natal, contempla păsările cântătoare din tufe, cu aripi colorate, în vre­me ce alți copii trăgeau cu praș­tia-n ele. […]

— Voi n-o să muriți, le-a zis anemonelor, cu gândul la macii copilăriei care, deși salvați de la moarte, păliseră lent și definitiv acolo unde fuseseră puși la păstrare, între foi de hârtie. Ați auzit? Voi n-o să îndrăzniți să-mi muriți“.

Așadar, înțelegerea cu sufletul a fost elementul esențial ce a permis plăcerea documentării și voluptatea imaginației ce a transformat informațiile în literatură și a oferit o viață nouă picturilor pe care le putem admira în muzee sau virtual și asupra cărora pu­tem proiecta o altă înțelegere după ce le vom vedea atât de frumos și uneori dureros integrate în existența lui Ștefan Luchian.

Documentarea pentru scrierea acestei biografii, ce poate fi citită și ca roman, a fost una ane­voioasă, pe de o parte pentru că nu există multe cărți despre viața lui Ștefan Luchian, iar pe de altă parte deoarece pentru a se naște această poveste a fost nevoie să se pună cap la cap informațiile culese din cărți vechi cu alte documente, texte, hărți, fotografii, articole din presă, cu scrisorile lui Luchian (o parte dintre ele chiar sunt reproduse în carte), cu replici ale acestuia consemnate în diverse volume sau cu „citirea“ contextualizată a unor tablouri. Amestecul de realitate și ficțiune este unul extrem de reușit, cititorul nesimțind granița dintre ele. Autenticitatea reconstituirii se simte mai ales când vine vorba de scrisorile lui Luchian reproduse în volum, personajul Luchian părând același cu cel care a scris scrisorile.

 

Geografia existenței lui Ștefan Luchian

 

Veronica D. Niculescu a surprins în această biografie romanțată ipostazele și vârstele lui Ștefan Luchian, în tot ce au avut ele mai relevant: copilul fascinat de fru­musețea mereu altfel a florilor de gheață de pe geamuri, fiul unei mame și al unui tată pentru care meseria de pictor (zugrav o numeau ei disprețuitor) nu oferea perspectiva unui viitor liniștit, fratele însingurat, studentul dezamăgit și dezgustat de nivelul formării care i se oferea și de caracterul oamenilor de cultură care făceau legea artelor prin demagogie și aranjamente, un Luchian care îl admiră nedezmințit pe Grigorescu, un Luchian îndrăgostit căruia iubirea îi aduce doar o scurtă bucurie, un Luchian cu trupul destrămat de boală care va ajunge să picteze cu pensula legată de mână, un Luchian sărac ce locuiește cu rudele care au grijă de el, dar mai ales un Luchian care a urmărit nedezmințit adevărul și frumusețea, un om al luminii, iubitor de oameni și de viață, care nu-și plângea niciodată de milă, nu cunoștea vanitatea, ochii și zâmbetul său înviorându-i pe cei din jur.

„Vedea cu acea nouă limpezime natura, îi pătrundea întreaga frumusețe, și la fel oamenii – mai cu seamă pe cei năpăstuiți de soartă, care ascundeau înlăuntrul lor suferințe. Suferința însăși și-ar fi dorit s-o picteze, dacă s-ar fi putut. Din asta venea lumina dul­ce a oamenilor: din bolile, sărăcia, nevoile și umilințele toate, închise în ei ca-n niște cufere mute, de carne, modest ferecate.“

Dincolo de literatură și pictură, minuțiozitatea documentării i-a permis autoarei să recon­stituie adesea în detaliu nu numai atmosfera vieții bucureștene, dar și geografia existenței lui Ștefan Luchian, cititorii având destule repere pentru a porni într-o plimbare prin București, pe urmele pictorului. Așa cum o vizită în muzeele care adăpostesc tablouri cu semnătura lui Luchian, lectura acestei cărți le poate oferi posibilitatea ca în picturi să vadă și secvențe din viața omului care a ținut pensula în mână sau legată de gât.

Grație talentului și empatiei cu care Veronica D. Niculescu a însuflețit biografia romanțată a lui Ștefan Luchian, asumându-și văzul lumii sale, avem și bucuria unui final surprinzător, cu alte taine frumoase, pe care vă invit să le descoperiți.

 http://suplimentuldecultura.ro/33336/stefan-luchian-portretul-unui-vanator-de-frumusete

Veronica D. Niculescu, Luchian. Ochii, sufletul, mâna, colecția „Biografii romanțate“, Polirom, 2020

Wednesday, October 14, 2020

JULIO CORTÁZAR – „a sta pe loc e fizică și a înainta e metafizică”

 


Ocolul zilei în optzeci de lumi a avut o primă versiune în limba spaniolă în anul 1967 și constituie o colecție de eseuri traduse pentru Art de către Marin Mălaicu-Hondrari. Eseurile reprezintă un miscelaneu ce reunește pagini de proză scurtă, cronici de carte, comentarii muzicale (gânduri despre concerte de jazz sau despre tangourile lui Gardel), poeme, impresii de călătorie, fragmente autobiografice, reflecții asupra propriei arte narative, anecdote, speculații abstracte alături de întâmplări care îl au în centrul lor pe motanul lui Cortázar – însoțite de fotografii, desene sau diagrame alb-negru. Colajul este aparent dezordonat, însă cât se poate de potrivit pentru ca inteligența, creativitatea, erudiția, imprevizibilitatea și dispoziția ludică care îl definesc pe Julio Cortázar să își găsesc aici expresia ideală. Pornind de la titlul cărții lui Jules Vernes, Cortázar îi oferă cititorului o călătorie aparent descentrată, dar vie, constând în zeci de pătrunderi eterogene în lumea sa spirituală sau în realitatea sa imediată.

Rând pe rând jucăuș și academic sau sistematic și digresiv, scrisul lui Cortázar își ia mereu prin surprindere cititorul, cu atât mai mult cu cât temele sunt și ele stocastic alăturate: fantasticul în literatură, implicarea cititorului, limitele și posibilitățile limbajului, moartea, idioțenia, muzica, Jack Spintecătorul, articolul de lege care ne obligă să strângem frunzele moarte, absurdul prin care ne definim și definim lumea, dificultatea accesului în lumea marilor transparențe ascunse în interstițiile realității, savoarea untului pe pâine și a gogoșilor, seriozitatea și priveghiul, disponibilitatea fluctuantă a lumilor, absolutul din mijlocul dezordinii, blândețea privirii ori melancolia geamantanelor… Unele expuse clar, altele criptic. Surpriza este elementul pe care mizează constant scriitorul argentinian, creând acea „senzație de fantastic” care îi individualizează literatura și despre care scrie într-unul dintre eseuri: „Întotdeauna am știut că marile surprize ne așteaptă tocmai acolo unde ne-am învățat până la urmă să nu ne mai lăsăm surprinși de nimic […]. Numai fantomele cred cu adevărat în fantome”. „Centrul velic al aerului” urmărit de motanul său (care vede ceea ce noi nu știm să vedem) cu nume celebru – Theodor W. Adorno (sic!) – devine o metaforă sugestivă pentru capacitatea de a vedea dincolo de suprafețe: „Sunt convins că în această dimineață, Theodor urmărea centrul velic al aerului. Nu e greu de găsit sau de provocat, dar există o condiție obligatorie: să-ți faci o idee foarte clară despre omgenitățile admise în convergență, să nu-ți fie teamă de întâlnirile fortuite (că nu vor fi) dintre o umbrelă și o mașină de cusut. Fantasticul forțează învelișul aparenței, așa că amintește-ți de centrul velic; există ceva ce pune umărul pentru a ne despovăra”.

Unul dintre eseuri mele preferate din acest volum este „Despre sentimentul de a nu fi întreg”, în care se abordează nuanțat problematica scindării ființei, sentimental dislocării și al înstrăinării: „În fața multor lucruri voi fi mereu ca un copil, dar unul dintre acei copii care îl poartă cu sine pe adult […] două forme de deschidere către lume”; „sentimentul de a nu fi pe de-a-ntregul în oricare dintre structuri, dintre pânzele croite de viață și în care suntem concomitent păianjen și muscă „. Relația dintre trăit și scris revine deseori în paginile volumului: „mult din ce am scris stă sub semnul excentricității, pentru că între a trăi și a scrie nu am acceptat niciodată o diferență clară; în viața de zi cu zi, reușesc să disimulez o participare incompletă la ceea ce mi se întâmplă, în schimb, în scris, nu o mai pot nega, căci scriu tocmai pentru că nu sunt sau sunt pe jumătate. Scriu dintr-o carența, din dislocare […] Dar îmi place, mă simt extraordinar de fericit în infernul meu și scriu. Trăiesc și scriu amenințat de această lateralitate, de această adevărată paralexă, de a fi mereu puțin mai la stânga sau mai departe de locul în care ar trebui să mă aflu și să am încă o zi de viață fără conflicte”.
Literatura este pentru Cortázar o „deschidere a înstrăinării”, posibilitatea ca obișnuitul să înceteze a mai fi liniștitor pentru că „nimic nu este obișnuit dacă îl supunem unei analize tăcute și susținute”. Și asta în condițiile în care obișnuința aduce cu ea moarte. Jocurile memoriei, forța fantasmelor care sunt uneori mai puternice decât lumea, flexibilitatea realității sunt tot atâtea nuanțe și posibilități ale fantasticului.
Nu doar pentru fantastic face pledoarie aici Cortázar, ci și pentru umor în literatură, pentru evitarea acelui „zid al rușinii” pe care mulți scriitori îl ridică între literatură și viață, prin falsă sobrietate și seriozitate solemnă, punându-și gulerul scrobit odată așezați la masa de scris. Umorul este pentru Cortázar „joacă cu tot ce iese din disponibilitatea fluctuantă a lumii și creaturilor sale”. Și când este dublat de pătrunderea fără efort pe tărâmul ironiei și de ruperea de clișeele lingvistice – jocul prin care se dă ocol propriilor lumi se cere pur și simplu continuat. Zi de zi.


„uneori sunt mai mare decât calul pe care-l călăresc, iar alteori mă prăbușesc în propriul pantof și mă lovesc destul de rău, fără să mai pomenesc de efortul de a ieși din el, de scara făcută din șireturi”.

„Nu există sfârșit pentru acest interminabil început de fiecare”.

„Suntem mai mult decât suntem pentru că ne schimbăm, pentru că ieșim din lut în căutarea fericirii, a conștiinței, a picioarelor curate”.

„memoria seamănă cu păianjenul schizofrenic al laboratoarelor unde se probează halucinogenele și țese pânze inexplicabile pline de găuri, de cusături și de petice. Memoria ne țese și ne prinde în capcană, totodată, pe baza unui plan la care nu participăm în mod conștient; niciodată n-ar trebui să spunem memoria noastră, pentru că dacă are vreo însușire, aceea e tocmai de a nu ne mai aparține; își vede singură de lucru, ne ajută înșelându-ne, sau poate că ne înșeală pentru a ne ajuta”.

JULIO CORTÁZAR – Ocolul zilei în optzeci de lumi, Traducere din limba spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Art, 2014

Monday, October 12, 2020

Guzel Iahina – iubirea în condiții limită

 



         

După ce, în ultimii ani, nume ca Evgheni Vodolazkin și Ludmila Ulițkaia au readus în rândul  cititorilor de pretutindeni gustul pentru literatura rusă, încă un nume își face loc în galeria marilor scriitori ruși contemporani: Guzel Iahina. De origine tătară, născută în 1977 la Kazan, Guzel Iahina locuiește la Moscova, iar până acum i-au fost traduse în limba română de către Luana Schidu, pentru Humanitas Fiction, două romane: Zuleiha, deschide ochii și Copiii de pe Volga. Pe ambele le-am citit cu surprindere și bucurie, fiind povești care nu oferă doar plăcerea lecturii, ci și respirația viului omenesc, atât în dimensiunea sa istorică, cât și în cea intimă.

 Trăind la granița dintre cultura tătară și cea rusă, tânăra scriitoare este pusă de Ulițkaia sub semnul biculturalismului, cei doi eroi din romanul  Zuleiha   așezând față în față chiar cele două lumi: Zuleiha este o țărancă din Tatarstan, iar Ignatov este ofițer al Armatei Roșii. Personajul feminin este inspirat chiar din viața bunicii autoarei, învațătoare tătară care a petrecut 16 ani într-o colonie de muncă din Siberia.

Ca și în celebrul Laur al lui Vodolazkin, și în romanul Zuleiha deschide ochii, dincolo de reperele concrete ale evenimentelor istorice radicale (Gulagul anilor ´30, deportarea în Siberia a țăranilor înstăriți și a unor intelectuali, construirea lagărelor de muncă în care au ajuns șase milioane de oameni), tema centrală a romanului o constituie salvarea umanului prin iubire, în condiții limită.

Cu răbdare, atentă la amănunte și nuanțe psihologice și sociale, Guzel Iahina creează o frumoasă poveste de dragoste între mărunta și sălbatica tătăroaică și trufașul ofițer rus care o lăsase văduvă. Fiecare dintre cele două persoanaje întruchipează un anumit tip de umanizare. Femeia scoasă din lumea duhurilor și a credinței în Alah învață cu greu să accepte  ajutorul oamenilor și să recunoască iubirea care se naște în ea față de bărbatul care o înfricoșase.

La rândul lui, Ignatov cel afemeiat și vanitos, învață să protejeze o femeie și pe fiul acesteia. Învață să aibă grijă de oameni, se transformă din călăul lor în protector al umanității. Are o mapă în care sunt înscriși deportații, pe ea scrie Misiunea. El însuși va fi șocat de metamorfozele misiunii sale, după ce cunoaște vina și responsabilitatea.

Cu o acțiune plasată acum o sută de ani și care acoperă o jumătate de viață de om,  Copiii de pe Volga spune povestea lui Bach, un profesor de 32 de ani dintr-o comunitate a germanilor de pe malul Volgăi. Sărac, singur și pasionat de poezia germană, e un marginal, prin definiție inadaptat și neînțeles. Doar clopotul pe care îl trage de trei ori pe zi îi conferă vieții sale nu doar senzația de a exista în timp, ci și sens.



Prins în rutina predării care nu îi mai oferea nicio plăcere, cu excepția orelor în care preda poezie romantică germană, lui Bach îi plac furtunile, îi place să asculte viața mare, să simtă natura în timpul plimbărilor, să vorbească tot mai puțin cu oamenii și să-și ofere drept recompensă pentru truda zilei câte o oră de lectură în fiecare seară. Până într-o zi când este angajat să îi ofere educație Clarei, o fată de peste Volga, fiica unui personaj straniu care amintește de uriașii din basme. Guzel Iahina sparge zidul realului și strecoară fâșii de realism magic, oferindu-i poveștii de iubire un cadru de basm.

Prin oglindiri și puneri în abis, Guzel Iahina dezvoltă o metaforică și adesea amuzantă ilustrare a manierei în care comunismul s-a străduit să-și clădească mincinosul basm, cu personaje grotești, cu falsificări ale trecutului, ale tradițiilor, ale poveștilor. În muțenia și săbăticia lui, Bach se dovedește genial și își va transforma propria poveste de dragoste în basm nemuritor. Și se va elibera de sfoara numită frică.

Într-o lume anapoda, dragostea naște o realitate aparte, una a căldurii, a candorii, a simplității bucuriilor mărunte. O realitate sufletească ce poate transcede chiar și moartea.


            GUZEL IAHINA, Zuleiha deschide ochii, Cuvânt înainte de Ludmila Ulițkaia, Traducere și note de Luana Schidu, Humanitas Fiction, 2018

GUZEL IAHINA, Copiii de pe Volga, Traducere din rusă de Luana Schidu, Editura Humanitas Fiction, 2020

Tuesday, October 6, 2020

Când singura mamă e mama fricilor

 


Cea care se întoarce, romanul scriitoarei italience Donatella Di Pietrantonio, tradus de curând la Editura Polirom de către Mihaela Găneț, este o carte vie, pătrunzătoare, în centrul său aflându-se complicatele relații de familie. Publicat în 2017, romanul a fost deja tradus în peste douăzeci de limbi, a primit premii importante, a fost adaptat pentru teatru și se află în curs de ecranizare în Italia.

Scrisă dintr-o perspectivă subiectiv-retrospectivă, cartea are ca personaj central o adolescentă de treisprezece ani, care se trezește întoarsă în casa părinților de a căror existență habar nu avusese, ea fiind crescută de o mătușă pe care o știa drept singura mamă. Începutul romanului este abrupt și printr-o metaforă extrem de sugestivă, cu puternic efect emoțio­nal, îl transportă pe cititor în tenebrele unei existențe frânte: „La vârsta de 13 ani, nu mi-o mai aminteam pe cealaltă mamă. Ur­cam cu greu scările casei ei, cu o valiză incomodă și o geantă plină de pantofi de toate felurile. Pe scări m-au întâmpinat mirosul de prăjeală proaspătă și așteptarea. Ușa nu se dădea deschisă. Pe dinăuntru, cineva o zgâlțâia în tăcere și se lupta cu broasca. Am privit un păianjen agitându-se în gol, atârnat de capătul propriului fir“.

Și viața fetiței fără nume va fi, pentru ani buni, tot o agitație în gol, împovărată de senzația dublului abandon, neputința înțele­gerii brăzdându-i puternic sufletul și mintea. Nu înțelege nici de ce au renunțat părinții naturali la ea, nici de ce le-a fost livrată acestora de mama care îi oferise o viață frumoasă, aruncată fiind acum într-o familie săracă, cu mulți copii, cu un tată ba absent, ba violent și o mamă mânioasă, cu un frate agresiv și un altul care o privește cu ochi de bărbat, nu de frate. Dintr-o viață plină de confort este azvârlită într-o familie disfuncțională, într-o casă în care nu are nici măcar un pat în care să doarmă, unde fete și băieți de diferite vârste dorm și se spală la un loc, igiena și intimitatea lipsind cu desăvârșire.

În coșmarul noii vieți, legătura puternică ce se naște între ea și sora sa, Adriana, îi oferă motive pentru a rezista și pentru a continua. Ca și speranța că se va întoarce la părinții adoptivi, trecutul încălzindu-i nopțile de insomnie: „Ca să pot să dorm mă­car pu­țin, mă gândeam la mare. Marea de la câteva zeci de metri de casa pe care o crezusem a mea și unde locuisem de când eram mică și până acum câteva zile. Doar strada despărțea grădina de plajă. În zilele cu vânt, mama mea închidea ferestrele și trăgea complet obloanele ca să nu intre nisipul în camere. Dar vuietul valurilor se simțea, înăbușit, și noaptea te ajuta să dormi bine. Îmi aminteam asta când eram în pat cu Adriana“.

La treisprezece ani, nu mai știe cărui loc îi aparține și mai ales ce înseamnă „mamă“. Așa cum o poreclesc copiii la școală, e doar cea care se întoarce. Fără să înțe­leagă de ce, viața i se schimbă complet, până și limba vorbită în noua familie fiind alta, iar ea va fi privată pe termen lung de senza­ția de liniște, de siguranță, de normalitate: „De-a lungul timpului, am pierdut și acea idee confuză de normalitate, iar astăzi nu știu cu adevărat ce înseamnă o mamă. Îmi lipsește așa cum pot lipsi sănătatea, un adăpost, o certitudine. E un gol persistent. Sunt conș­tien­tă de el, dar nu-l pot depăși. Amețesc dacă mă uit înăuntru. E un peisaj sumbru, care-ți fură somnul noaptea și naște coșma­ruri în puținul pe care-l permite. Singura mamă pe care n-am pierdut-o vreodată e mama fricilor mele“.

Scriitura Donatellei Di Pietrantonio este intensă, simplă și în ace­lași timp subtilă, așa cum dovedește și în surprinderea reîntâlnirii dintre adolescentă și ma­ma adoptivă: „Privirea ei când m-a vă­zut rămâne una dintre amintirile cele mai vii pe care le păstrez de­spre ea, și cea care doare cel mai tare, probabil. Avea ochii celui prins în capcană și nu găsea cale de ieșire, ca și cum ar fi văzut o fantasmă care-o urmărea de mult timp. Eram eu, un pic mai mult decât un copil, iar copiii nu pot stârni teamă“.

În ciuda rănilor emoționale pe care le conturează și a căror evoluție o urmărește, romanul este lipsit de accente melodramatice. În schimb, multe fragmente sunt de o sensibilitate subtilă, emoționantă, așa cum se întâmplă în scena unde adolescenta simte după mult timp parfumul bine-cunoscut al mamei care nu îi era mamă, emoțiile îmblânzindu-i revolta. Misterul trimiterii înapoi a fetei rămâne nedezlegat până spre finalul romanului, intriga privilegiind serpentinele emoțio­nale trăite de tânăra prinsă între cele două mame, dar și legăturile sufletești speciale pe care le are cu sora mai mică și Vincenzo, fratele mai mare, atracția sexuală dintre cei doi fiind conturată de autoare cu multă pricepere.

Romanul Cea care se întoarce impresionează prin consistența psihologică a dramelor de familie și prin puterea personajului central de a-și păstra frumusețea și puterea, dincolo de drame sinu­oasele și tulburătoare.



 

Donatella Di Pietrantonio, Cea care se întoarce, traducere din italiană de Mihaela Găneț, Polirom, 2020


Articol publicat inițial în revista Suplimentul de cultură

Amos Oz – un „fanatic“ al toleranţei

 


    Ideile politice şi proza lui Amos Oz nu-şi au ca temei o viziune abstractă, căpătată sub lampa protectoare a unei biblioteci, ci experienţa teribilă a propriei vieţi. Una tragică, cel puţin în prima ei parte. Dacă e să căutăm nişte chei de intrare în gîndirea acestuia, aici le putem găsi. Părinţii lui Amos Oz au fost intelectuali imigranţi din Europa de Est. Tatăl său a studiat istoria în Lituania, dorind să devină specialist în literatura ebraică, vorbea 11 limbi şi citea în 17. Persecuţia naziştilor l-a azvîrlit în Ierusalim, unde s-a implicat în războiul împotriva britanicilor şi a civililor arabi. Mama lui Oz, Fania, s-a născut într-o familie evreiască bogată din Rovno, un oraş din vestul Ucrainei. Vorbea 7 limbi şi visa la o viaţă de artist, fiind o mare iubitoare a scrierilor lui Cehov. Fasciştii i-au omorît familia şi prietenii. A ajuns în Ierusalim, un „oraş prăfuit“, unde nu s-a regăsit niciodată. Oz spune că viaţa ei a constat într-un „meniu introspectiv“ de melancolie şi singurătate. Copilăria scriitorului a însemnat o căsuţă asemănătoare unui submarin (în care se trăia înghesuit împreună cu alte familii), război, foamete, lipsa apei, bombardamente şi ură faţă de toţi cei care îi urau pe evrei. Mama se îmbolnăveşte, depresiile şi durerile ducînd, pe cînd copilul avea 12 ani, la sinucidere, prin inhalarea unei supradoze de medicamente. Sufletul adolescentului se umple cu o furie, inclusiv împotriva tatălui, ce va acoperi zeci de ani. Nu e loc nici de compasiune, nici de dor.

    La 14 ani, răzvrătit, pleacă din lumea tatălui său şi se alătură kibbutzului Hulda, unde îşi schimbă numele (din Klausner, devine Oz – „putere“), încercînd să devină tot ce nu era tatăl său (inclusiv socialist de stîn­ga), şi unde va trăi peste 25 de ani. Aici va începe să scrie, pe scaunul vasului de toaletă, împărţindu-şi viaţa între scris, muncă pe cîmpul de bumbac şi ore de predare la şcoala din kibbutz. Cu fiecare carte publicată, mai primea cîte o zi liberă (pentru scris) pe săptămînă. Aici va înţelege că lumea nu este împărţită în alb şi negru, aşa cum credea în copilărie, va înţelege că şi evreii, şi palestinienii sînt nişte victime, că războiul lor este o confruntare între „dreptate şi dreptate“. În 1967, s-a aflat ca ofiţer în rezervă pe frontul egiptean, în deşertul Sinai. Cînd a văzut pentru prima dată oameni trăgînd în oameni, primul său instinct a fost să sune la poliţie… A fost primul dintre soldaţii israelieni care a spus că ţinuturile cucerite în Fîşia Gaza şi Cis­iordania trebuie date palestinienilor. A fost numit trădător. Chiar şi tatăl său l-a numit nebun. A primit eticheta ca pe un compliment, afirmînd în volumul Cum să lecuieşti un fanatic: „Trădarea nu este opusul iubirii, ci una dintre numeroasele ei opţiuni. Eu cred că trădătorul este cel care se schimbă, din punctul de vedere al celor care nu se pot schimba, şi nu vor să se schimbe, şi urăsc schimbarea, şi nu pot concepe schimbarea, cu excepţia faptului că vor să te schimbe pe tine“.



Juxtapunerea mai multor conştiinţe frămîntate

    Tot lupta dintre dreptate şi dreptate, sau dintre greşeală şi greşeală, dintre dorinţa de a controla şi capacitatea de a accepta senin alteritatea constituie şi firul central al romanului Odihnă desăvîrşită (Menunha nehona, 1982). Printr-o scriitură realist-introspectivă cu puternice atingeri lirice şi cu personaje com­plexe, cititorul este prins într-o intrigă ce scoa­te la iveală legile nescrise ale vieţii în kibbutz şi relaţiile sinuoase din cadrul unei familii. O familie nefericită, aşa cum ne-a obişnuit proza sa. Prin juxtapunerea mai multor conştiinţe frămîntate, Oz creează un roman descentrat, în care alege nu să povestească viaţa, ci să-şi lase cititorul să simtă şi să judece singur raportul dintre simţul comun şi simţul profund al existenţei.

    Puternic marcat de propria-i experienţă, Amos Oz consideră familia cea mai misterioasă instituţie din univers, cea mai paradoxală, cea mai ridicolă, ilogică… Şi, cu toate acestea, de o vitalitate fascinantă, care îl determină să urmărească cu multă atenţie dinamica relaţiilor subtile şi complicate dintre soţi sau dintre părinţi şi copii. Conflictul înăbuşit sau exteriorizat dintre libertatea individuală şi îngrădirile impuse de familie sau de comunitate capătă forme diverse. În viziunea lui Oz, forţa vivifiantă a familiei este iluzorie, fiind copleşită de forţa vlăguitoare care-i condamnă mem­brii la o singurătate tenebroasă din care se nasc nu doar căutări exasperante, ci şi o ură care duce la marasm şi la porniri radicale, autodistructive. O viaţă imperfectă sau o moarte impecabilă? – aceasta ar fi dilema.

 
    Romanul începe brusc, cu hotărîrea mocnită luată de Ionatan Lifshitz de a-şi părăsi nevasta şi kibbutzul în care s-a născut şi a crescut, pentru a începe o viaţă nouă: „Tot timpul renunţ şi iar renunţ, încă de mic copil m-au învăţat, înainte de toate, să renunţ; şi în clasă, şi la joacă, şi în armată, şi acasă la mine […] să fiu cumsecade, nu egoist, să nu fac probleme, să nu deranjez […] şi ce am cîştigat din toate astea? Că lumea spune despre mine: Ionatan e aşa cum trebuie, serios, ai cu cine vorbi, poţi să apelezi la el, te înţelegi cu el, e un tip devotat, simpatic; dar acum s-a săturat. Suficient. Gata cu cedatul. De acum începe un capitol nou“.
 
    Ionatan este un tînăr de douăzeci şi şase de ani, fiul secretarului kibbutzului, Iolek – fost ministru, un bătrîn inteligent, ironic, precaut, dispreţuitor, văzut ca tiran în singurătatea sa orgolioasă. Filiaţia nu este însă certă, căci trecutul ascunde o poveste de dragoste care face imposibil de stabilit paternitatea. O poveste de dragoste nicicînd descîlcită, ce bîntuie prin sufletele tuturor. Dorinţa de a ieşi de sub autoritatea tatălui este dublată de dorinţa de a evada din toată această lume mereu dispusă la a-i petici sufletul. Căsătorit cu Rimona, o tînără pe care mulţi o cred bolnavă psihic, trăieşte drama pierderii unei fetiţe abia născute. Cauza profundă a suferinţei sale este destăinuită abia către finalul romanului, cînd, aflat singur în deşert, Ionatan are forţa de a se privi în faţă şi de a recunoaşte că pierderea fetiţei avea drept cauză un avort anterior, dorit doar de el. Fire solitară, închisă, tînărul este mistuit de dorul de a fi singur, de a se odihni fără a se simţi încercuit: „Ionatan tăcea. Nu-i plăceau cuvintele şi nu avea încredere în ele. În sinea lui, a ştiut întotdeauna că majoritatea oamenilor au nevoie de mai multă dragoste decît pot obţine, şi de aici se nasc tot felul de chinuri bizare şi chiar ridicole de a stabili relaţii şi de a te apropia de oameni străini prin multe cuvinte“.

    Apariţia ciudatului Azaria în kibbutz aduce o nouă sfîşiere în viaţa sa. Dacă Ionatan îşi doreşte să aparţină liniştii, să găsească viaţa, nu dreptatea, Azaria este un tînăr înflăcărat, influenţat de ideile lui Spinoza şi de proverbele ruseşti, dornic să impresioneze, să găsească ordinea, să rămînă în acelaşi loc fără a se teme că îl urmăreşte cineva să-l omoa­re (aşa cum i se întîmplase în copilărie), să scrie idei care să aducă consolare. Unul vrea odihnă, altul vrea să învingă, să domine. Unul tace, jinduind după propriu-i vis din care să dispară toţi cei care voiau să-l „şlefuiască“. Celălalt vorbeşte necontenit, visînd la idealul său legat de colectivitatea unită prin justiţie, comunicare, ordine, hărnicie, onestitate, fraternitate.

Tradiţie sau ruptură

    Lupta dintre viaţă şi dreptate (despre care Amoz scria, în Cum să lecuieşti un fanatic, că este miza oricărei confruntări ce presupune fanatismul) este, de fapt, firul invizibil al tuturor zbaterilor surdinizate sau criante din acest roman. Fiecare personaj îşi macină febril, în propria-i carapace, căutarea. Dintre toţi, ciudata Rimona este cea mai tolerantă, ea îşi caută împlinirea prin normalitatea rutinei, prin muzică, dar şi prin iubirea celor doi bărbaţi. A iubi doi bărbaţi i se pare firesc şi nu încearcă să ascundă asta. Nu încearcă nici măcar să-şi reţină bărbatul, atunci cînd acesta hotărăşte să părăsească kibbutzul. Ea este singura din roman care nu are drept scop al vieţii schimbarea celorlalţi, căci nu este animată de sentimentul unei superiorităţi categorice. Încet-încet, Azaria i se substituie oarecum lui Ionatan, atît în relaţia cu tatăl acestuia, dar mai ales în relaţia conjugală cu Rimona, ajungîndu-se la o existenţă în trei, acceptată, în final, de toţi.

    Răzvrătirea lui Ionatan nu este doar o manifestare a complexului oedipian sau o afirmare răzvrătită a individualităţii, ci este şi expresia conflictului dintre generaţii, dintre aripa veche şi aripa tînără a mişcării socialiste din kibbutz. Se ridică astfel problema continuităţii sau a ruperii tradiţiei. Avem o generaţie de evrei care au ridicat din nimic comunitatea din kibbutzuri, dar idealurile experimentale ale acestora nu se regăsesc şi în structura intimă a tinerilor. Cu atît mai mult cu cît corupţia aruncă o umbră deasă asupra rezultatelor. Ura dezumanizantă a bătrînilor faţă de „arăbuşi“ nu mai este împărtăşită. Neputinţa de a se înţelege reciproc şi de a face eforturi în acest sens este singurul punct pe care îl au în comun. Tinerii îi văd pe bătrîni tiranici, incapabili să măsoare lumea dincolo de propriul calapod, inapţi să se schimbe, să se adapteze evoluţiei societăţii, preferînd să vadă lumea în alb şi negru. Bătrînii îi judecă pe urmaşii lor prin prisma raportării la „duşmani“: „Ciudaţi mai sînt, după părerea mea, tinerii ăştia. Parcă ar fi dintr-un alt trib, dintr-un alt popor. Nici asiatici, nici europeni, nici creştini şi nici evrei, ca şi cum rasa asta ar avea un fel de mască ce le ascunde adevărata faţă, pe care nici duşmanii care o urăsc cel mai mult nu o vor mai recunoaşte“.

    Toate luptele exterioare, dar mai ales interioare ale personajelor – cu o psihologie magistral urmărită de Oz – au drept cauză dorinţa de a căuta noi cîmpuri de luptă, de a se război, de a se simţi învingători, de a-l schimba pe celălalt: „De exemplu, tată şi fiu. Fraţi. Soţ şi soţie. Toţi, ca virusul unei boli misterioase, poartă în ei o înstrăinare reciprocă, singurătate, durere şi dorinţa obscură de a provoca durere. Sau nu durere: dorinţa de a se folosi de celălalt. De a-l schimba. De a-l întrista. De a-l supune şi de a-l stăpîni. De a-l îngrădi pe cel drag în inima lor ca şi cum ar fi o pastă de modelat în mîinile lor“. Odihna fiecăruia vine doar în momentul în care acceptă că viaţa este imperfectă, că fără toleranţă nu există linişte.

Intoleranţa pătimaşă

    Deşi nicăieri în roman nu apare cuvîntul „fanatism“, principala confruntare din romanul Odihnă desăvîrşită este, de fapt, cea dintre fanatism şi toleranţă. „Fanatismul este, din păcate, o componentă omniprezentă a firii omeneşti, o genă malignă“, scrie Oz în eseurile din volumul Cum să lecuieşti un fanatic. Oz îşi surprinde cititorii care, instinctual, asociază cuvîntului fanatism conflicte politice violente (dintre israelieni şi palestinieni, dintre arabi şi americani etc.) sau ciocnirile absurde de pe stadioane. Dincolo de aceste extreme, Oz vede formele mocnite, aproape irecognoscibile ale fanatismului manifestat în viaţa cotidiană a fiecăruia dintre noi. Citindu-l pe Oz, vezi că, de fapt, intoleranţa pătimaşă îşi găseşte adăpost în fiecare gest care nu admite decît varianta „alb sau negru“, „laie sau bălaie“, în orice atitudine lipsită de relativitate, nuanţă ori simţul ambivalenţei.

    După o scrutare nuanţată a mentalului colectiv, dar mai ales individual, Oz ne pune în faţă nişte adevăruri grele. Consideraţiile sale sînt magnetizante. Tandra comprehensiune a autorului le face parcă şi mai apăsătoare. El însuşi fanatic în copilărie (arunca cu pietre în englezi), Amos Oz realizează un portret lucid-mustrător, dar mai ales îngrijorător, al fanaticului, căci prezenţa sa cameleonică ne pîndeşte insinuant de după fiecare colţ. Selectez: „sămînţa fanatismului zace întotdeauna în sentimentul superiorităţii categorice“; „toţi fanaticii sînt foarte atraşi de kitsch, îl gustă din plin. În cele mai multe cazuri, fanaticii nu ştiu să numere decît pînă la unu, doi e o cifră prea mare pentru ei“; „fanaticii sînt cît se poate de sentimentali: preferă să simtă, nu să gîndească, şi sînt neobişnuit de interesaţi de propria moarte“; „conformismul şi uniformitatea, nevoia de a-şi avea locul în societate şi dorinţa de a-i face pe toţi ceilalţi să aibă acelaşi loc s-ar putea să fie cele mai răspîndite – dacă nu chiar cele mai periculoase forme de fanatism“; „esenţa fanatismului este de a-i sili pe ceilalţi să se schimbe. […] Fanaticul este o făptură care debordează de generozitate. Fanaticul este un mare altruist. Adesea, fanaticul este mai interesat de tine decît de el însuşi […] pentru simplul motiv că sinele lui este foarte redus sau chiar inexistent“; „Fanatismul începe acasă. Începe exact cu foarte răspîndita dorinţă fierbinte de a face o rudă iubită să se schimbe, pentru binele ei. […] De foarte multe ori începe cu nevoia de a trăi prin intermediul altcuiva. De a renunţa la tot, ca să te dedici înfloririi depline a altcuiva sau bunăstării generaţiei următoare. Sacrificiul de sine implică de cele mai multe ori culpabilizarea oribilă a beneficiarului şi duce astfel la manipularea sau chiar controlarea lui“.

Imaginaţia, literatura şi umorul

    După diagnosticul crud, Oz propune şi leacuri, imaginaţia şi literatura fiind, surprinzător, două dintre cele mai importante. Parţiale şi limitate, dar posibile. Shakespeare, Gogol, Kafka, Faulkner sînt numele prin care s-ar putea înlocui umorile cu luciditatea. Aceasta pentru că la Shakespeare orice cruciadă orbească sfîrşeşte fie în tragedie, fie în comedie, fanaticul ori moare, ori ajunge de rîsul lumii. Gogol ne învaţă că ştim atît de puţine lucruri, încît ne putem trezi că „hăituim cu fanatism propriul nas“. Kafka ne arată că există întuneric, mister şi batjocură, chiar şi atunci cînd credem că n-am făcut nimic rău.

 
    Pe toate, însă, le întrece – e convins Oz, deşi se autoironizează – simţul umorului, care nu trebuie confundat cu sarcasmul. Lipsa lui e semn clar al maladiei. Dacă îl amestecăm cu capacitatea de a empatiza, de a te pune în locul celuilalt atunci cînd crezi că ai dreptate sau de a te bucura de diversitate, antifanatismul e gata. Sau poate că nu! Căci avertizează Oz: „E uşor să vă infectaţi de fanatism chiar şi cînd încercaţi să-i ţineţi piept. E de-ajuns să citiţi un ziar sau să vă uitaţi la ştirile de la televizor ca să vedeţi cît de uşor devin oamenii fanatici ai antifanatismului, antifundamentalişti habotnici, cruciaţi antijihad“. Antifanatismul pare un mers pe sîrmă, aneantizat de orice aplecare. La stînga sau la dreapta. Ameninţat cu adevărat doar de soluţia compromisului realist, raţional.
 
    Că fanatismul nu poate fi stîrpit e clar. Că poate fi şi trebuie ţinut în frîu e la fel de limpede. De aceea, Oz îşi susţine ideea de toleranţă (nu ca manevră tactică sau ca formă a dezinteresului, ci ca respectare a libertăţii) printr-o genială imagine metaforică a omului ca peninsulă, imagine care, odată interiorizată, se poate transforma într-o cale de acces către mult rîvnita „odihna desăvîrşită“: „nici un bărbat şi nici o femeie nu sînt insule, ci sîntem cu toţii peninsule, pe jumătate legaţi de continent, pe jumătate întorşi spre ocean – o jumătate legată de familie, prieteni, cultură, tradiţie, ţară, popor, sex, limbă şi multe altele, şi cealaltă jumătate dorind să fie lăsată în pace să se uite la ocean. Cred că ar trebui să ni se îngăduie să rămînem peninsule. Orice sistem social şi politic care ne transformă într-o insulă donneană, prefăcînd restul omenirii în duşman sau rival, este monstruos. […] Prin urmare, se poate spune că în fiecare casă, în fiecare familie, în fiecare condiţie umană, există, de fapt, o relaţie între nişte peninsule, şi am face bine să ne amintim aceasta înainte de a încerca să-i schimbăm pe ceilalţi, să-i facem să se răsucească, să-l punem pe cel de alături să se întoarcă spre noi, cînd el are nevoie, în realitate, să privească o vreme oceanul“.

Amos OZ
Odihnă desăvîrşită
Traducere din ebraică şi note de Marlena Braester
Editura Humanitas Fiction, Seria de autor „Amos Oz“, Bucureşti, 2011, 400 p.

 

Amos OZ
Cum să lecuieşti un fanatic
Traducere din engleză de Dana-Ligia Ilin
Editura Humanitas Fiction, Seria de autor „Amos Oz“, Bucureşti, 2011 (Ediția a II-a 2016), 124 p.
 
 Articol publicat inițial în revista Observator cultural

Cele mai citite