La Editura Humanitas Fiction a apărut a doua ediție a romanului Tentația de a fi fericit al italianului Lorenzo Marone, tradus în română de pasionata și migăloasa Gabriela Lungu, o carte care și-a câștigat meritat aprecierea cititorilor (nu doar datorită tentației din titlu).

                

„Mă numesc Cesare Annunziata, am șaptezeci și trei de ani și timp de șaptezeci și doi de ani și o sută unsprezece zile mi-am aruncat viața la gunoi.  Apoi am înțeles că a venit vremea să folosesc considerația câștigată pentru a începe să mă bucur cu adevărat de viață”.

Așa își provoacă protagonistul cititorii în primul capitol al romanului dedicat „Sufletelor fragile, care iubesc fără să se iubească”. Văduv, Cesare are un fiu homosexual care nu îndrăznește să îi mărturisească tatălui. Are și o fiică adulterină, aspră, care pare a face în viață aceleași greșeli ca și tatăl ei. Cu ambii copii are o relație plină de tensiuni, de reprimări, de acuzații reciproce, mai mult sau mai puțin mocnite. Are și o amantă, prostituată, trecută de șaizeci de ani. Are vecini de scară (pisicăreasa și octogenarul îi rămân cititorului în minte). Dar cu adevărat nu are pe nimeni, căci întreaga viață și-o petrecuse blindat în egoism, orgoliu, egolatrie, aroganță, nerăbdare și intoleranță, învinuindu-i pe ceilalți pentru toate eșecurile existenței sale, inclusiv pentru că făcuse doi copii cu o femeie pe care nu o iubea.

Scris sub forma unei confesiuni de o franchețe epatantă (pigmentate ba cu umor, ba cu cinisme), romanul este alert, mereu surpinzător, mai ales datorită flash-urilor care îl plimbă pe cititor prin diverse perioade din viața bărbatului, istoria existenței sale fiind o istorie a poveștilor de dragoste râvnite și ratate, în special din cauza incapacității de a lua hotărâri. Aceasta este revelația bâtrâneții, în urma căreia încearcă să-și trăiască ultimii ani de viață deschizându-se către ceilalți, având inițiative, renunțând la tabieturi. După șaptezeci de ani de compromisuri, de lamentații și așteptări sterile, se trezește singur. Și alege să facă tot ce poate ca să fie fericit.  Tragedia unei tinere mutate în clădirea sa - al cărei nume îi amintește de Emma, sora soției, una dintre femeile inaccesibile lui - îi oferă acum posibilitatea de a a simți compasiune și de a se implica, tânăra fiind bătută și până la urmă omorâtă de partener.

Și dacă în general, bătrânii, urmând lecția dată de trup, cred că lucrurile se vor înrăutăți, în loc să se îmbunătățească, Cesare încearcă să schimbe regula. Și ajunge să le dea propriilor copii lecții de fericire, căci e un bătrân hotărât să fure de la viață tot ce i se mai permite. Și reușește să-i ajute, empatizând cu ei și îndemnându-i să renunțe la învârtitul pe loc și să facă alegeri: „Te legi cu lanțuri de ceva sau de cineva de câte ori nu alegi”.

La finalul romanului, îl găsim pe Cesare în pragul unei operații cerute de un infarct, dar îl găsim în sfârșit fericit. Căci nu doar că îi are alături pe toți cei dragi pe care îi îndepărtase o viață întreagă, ci mai ales pentru că în conștiința sa se petrece o mutație. Se uită la viață dintr-un alt unghi și începe să colecționeze lucrurile și stările care îi plac, Lorenzo Marone acoperind câteva pagini bune cu frumusețea lumii care e mult mai amănunțită decât își permisese Cesare să vadă: „Îmi place bolborositul cafetierei pe foc, pietrele spălate de mare și sunetul farfuriilor la restaurant. Îmi place o pisică ce se strecoară printre mașini și scârțâitul unei mobile vechi. Îmi plac salutările de departe și privirea curioasă  a turistului care îmi observă orașul. Îmi plac bulevardele cu copaci pe margine [...]. Îmi plac fotografiile care îți permit să călătorești în timp. Îmi place scârțâitul podelei de lemn. Îmi plac defectele. Îmi place o casă ruinată într-un lan de grâu. [...] Îmi place cel care știe să se iubească”. Și înainte ca anestezia să-și facă efectul, mai are un ultim „îmi place”: „Îmi place cel care luptă în fiecare zi să fie fericit”.

Când trist, când amuzant, când cinic - stenic pe ansamblu -, Tentația de a fi fericit își câștigă cititorii nu doar prin prin traiectoria pe care se înscrie evoluția protagonistului, ci și prin firescul și onestitatea confesiunii, prin relevanța deloc ostentativă a scenelor de viață relatate, prin naturalețea dialogurilor și prin inserturile cu substrat psihologic și filosofic, fiind vorba de o filosofie „coborâtă în stradă”, ca la Alain de Botton.

„Credem că viața nu se termină niciodată și că după colț există întotdeauna noutatea care va schima totul. E un soi de tragere pe sfoară pe care o facem cu noi înșine, în așa fel încât să nu ne supărăm prea tare pentru un eșec, o șansă dispărută, un tren pierdut”.

„Îți petreci viața crezând că într-o bună zi se va întâmpla ceea ce speri, numai că ajungi să-ți dai seama că realitatea e mult mai puțin romantică decât crezi. E adevărat, uneori visele se prezintă la ușa ta, dar numai dacă ai avut grijă să le inviți. Altfel, poți fi sigur că vei petrece seara singur”.

„Din păcate viața m-a învățat că nimeni nu poate ajuta pe nimeni. Ne salvăm singuri, dacă vrem”.

Elegie pentru un București devorat

 

Cel mai recent roman publicat de Viorica Răduță, Vremea Femeii-rechin, se înscrie firesc în seria ei de romane despre traumele istoriei românești recente (Oraşul închis, Vremea Moroiului), scrise într-o formulă alegorică, refuzând confortul narativ clasic.

Dens, fragmentar, lipsit de o cronologie liniară, textul se mișcă liber între Bucureștiul de la 1900, epoca comunistă, Revoluția din decembrie '89 și prezentul contemporan (breaking news, telefoane mobile, edituri de azi), devenind o frescă amară şi poetică a Bucureştiului surprins de-a lungul tuturor vârstelor istorice, azi o fiinţă bolnavă şi îmbătrânită, chiar muribundă, un loc în care trecutul se evaporă printre crăpăturile ruinelor, iar prezentul e o luptă surdă pentru supravieţuire, nu pentru idealuri.

Firul narativ porneşte de la imagini ale Podului Mogoşoaiei şi ale Kilometrului Zero, evocând un Bucureşti al vremurilor boiereşti. Din această coborâre în memoria orașului se naște, firesc, și critica acidă a prezentului unde slugărnicia a devenit mecanism de supraviețuire, instituțiile culturale produc impostură, iar lumea literară pare blocată într-o lentă putrefacție morală. Instituţiile culturale şi administraţia sunt prezentate ca focare de parazitism şi slugărnicie, iar personaje, caricaturizate, sunt mai ales figuri corupte, funcţionari blazaţi şi scriitori decrepiți. Puterea și instituțiile sunt doar un monstru devorator, indiferent de regim.

Orașul e protagonistul secret, suprapersonajul romanului: fiecare stradă (Podul Mogoșoaiei/Calea Victoriei, Cișmigiu, Amzei, Uranus, Dealul Spirii etc.) e citită ca strat geologic de istorie - trăsurile boierești, sistematizarea ceaușistă (demolarea cartierului Uranus), Revoluția, tranziția post-'89. Personajele trec, regimurile se schimbă, însă orașul rămâne marele depozitar al memoriei. Clădirile, podurile și străzile sunt tratate asemenea unor organisme vii, capabile să păstreze în ziduri violențele succesive ale istoriei.

Dar personajul-far al cărții este o figură alegorică pe cât de grotescă, pe atât de exactă: o „președintă" de instituție culturală, poreclită Femeia-rechin, care se plimbă prin clădirile bântuite ale Bucureștiului cu o rochie albă și o gură plină de colți. Nu e nevoie de mare efort pentru a recunoaște în ea, dincolo de mască și chiar de o figură concretă a ultimilor ani, un tip de putere administrativă pe care România și l-a reprodus fidel din regim în regim. Autoarea nu explică satira, o lasă să funcționeze prin acumulare:„șefă până la apocalipsă”, dinții rari prin care „bate vântul", șopârlele verzi de la urechi, părul de șerpoaică, mirosul de pucioasă, privirea transparentă, gesturile de curte regală mimată prost, vocea care „face timpul" doar cu mirosul ei.

În jurul acestei figuri mișună o galerie întreagă de scriitori, redactori, poete și directori, împovărați de câte o durere fizică devenită simbol: o falcă încleștată care „macină" fără oprire, o tuse care nu se mai oprește, o geantă prea grea de manuscrise. Și mulți șobolani (oameni și ei!). E aici o satiră feroce, aproape necruțătoare, a lumii literare românești, cu terasele ei de pe Calea Victoriei, cu lansările, ședințele, ierarhiile mărunte și cruzimile ei aparent nesemnificative. Satira nu se îndreaptă însă  împotriva literaturii, ci împotriva mecanismelor de putere care ajung să ocupe locul literaturii. În acest univers, cărțile contează mai puțin decât funcțiile, prestigiul instituțional și alianțele de culise.

Dincolo de satira lumii literare și de recuperarea memoriei Bucureștiului, romanul vorbește despre capacitatea puterii de a-și schimba măștile fără a-și modifica esența. Regimurile se succed, ideologiile se prăbușesc, instituțiile își schimbă denumirile, însă mecanismele dominației rămân surprinzător de stabile: obediența, clientelismul, cultul funcției și exercitarea arbitrară a autorității traversează toate epocile. Femeia-rechin întruchipează chiar această putere care se regenerează perpetuu, își schimbă doar costumul și discursul, dar își păstrează intact instinctul de a controla, de a umili și de a devora.

Cine caută repere clare - cine vorbește, în ce an suntem, ce se întâmplă concret - riscă să se rătăcească în frază, căci romanul nu face niciun compromis pentru a-și odihni cititorul. Dar cine acceptă contractul propus - că aparentul haos sintactic mimează deliberat haosul istoriei - găsește un roman ambițios, incomod, cu o imaginație lingvistică mai rar întâlnită.

 

Viorica Răduță, Vremea Femeii-rechin, Editura Cartier, 2026

Născute din vinovăție – moștenirea suferinței

 

 

O fetiță de șapte-opt ani stă pe un taburet și cântă la pian, iar și iar, aceeași bucată, în timp ce tatăl ei beat o ascultă tolănit într-un fotoliu. Face pe ea de frică. Nu îndrăznește să se oprească nici după ce el iese din cameră, pentru că nu știe dacă a plecat cu adevărat sau doar așteaptă, undeva, în întuneric. Scena aceasta - una dintre cele mai tulburătoare din Născute din vinovăție, romanul de debut publicat de Ioanna Elmy  - sugerează, în câteva rânduri, tot ce urmează să dezvolte cartea pe parcursul a trei generații de femei.

Eva, fiica ei Lili și nepoata Iana traversează, fiecare în felul ei, aceeași istorie a Bulgariei și a Europei de Est din ultimele decenii - comunism, tranziție, migrație economică - dar romanul nu se mulțumește cu fundalul istoric, ci urmărește mecanismele prin care violența, frica și vinovăția devin o moștenire greu sau imposibil de conștientizat, pentru că trauma se insinuează în gesturile cele mai obișnuite, în cuvintele nerostite și în iubirea tot mai greu de oferit.

Structura pe trei generații ar fi putut aluneca ușor spre schemă - bunica traumatizată, mama care repetă tiparul, fiica ce încearcă (și eșuează parțial) să-l rupă. Însă Elmy evită această simplificare tocmai prin felul în care alternează vocile, fiecare trăind propria vinovăție ca pe ceva absolut personal, fără să realizeze cât de mult seamănă cu a celei dinaintea ei. Cititorul e cel care asamblează tiparul; personajele, aproape niciodată. Această alegere narativă e, cred, punctul cel mai reușit din punct de vedere tehnic al romanului, mai interesant, de fapt, decât temele în sine, care sunt familiare cititorului de literatură est-europeană contemporană.

Alcoolismul bunicului și al tatălui ocupă un loc central în această genealogie, dar romanul evită explicațiile simplificatoare. Alcoolul nu e doar un viciu individual, ci simptomul unei lumi care produce neputință și o transformă în violență. În casa Ianei, fiecare seară poate deveni ultima; teama că tatăl își va ucide familia nu e o exagerare infantilă, ci fundalul permanent al copilăriei. Iana crește învățând să citească schimbările de ton, zgomotul pașilor, mirosul alcoolului, o vigilență care nu se mai oprește niciodată, nici la vârsta adultă.

Pe de altă parte, mama și bunica nu sunt portrete ale iubirii salvatoare. Își iubesc copiii, dar sunt atât de mutilate de propriile răni, încât violența devine parte din manifestarea unei „griji" care nu mai e iubire, ci mai degrabă un capac pus peste rană, peste viață. Neputința sau neștiința de a proteja devine, astfel, o altă formă a traumei transmise mai departe.

Titlul concentrează tema centrală a cărții: vinovăția nu e produsul unei greșeli personale, ci rezultatul unei presiuni constante venite din exterior. Copilul căruia i se repetă că e responsabil pentru nefericirea celorlalți, că e o povară, că banii cu care e crescut au un preț mare, ajunge să transforme acuzația într-o voce interioară. Cu timpul, această voce nu mai are nevoie de un acuzator din afară, crește singură, îți modelează identitatea și îți dictează alegerile, mult după ce sursa inițială a dispărut din viața ta.

Emigrarea economică adaugă acestei istorii familiale o dimensiune suplimentară de dezrădăcinare. Plecarea în America pare, inițial, promisiunea unei vieți noi, iar limba engleză devine o fereastră spre o lume diferită. Dar aceeași limbă se transformă treptat într-o închisoare, iar întoarcerea acasă își pierde sensul: nici locul, nici omul care plecase nu mai există așa cum erau. Rămâi legat de spațiul din care ai plecat, dar încetezi să-i mai aparții, o ruptură pe care simpla revenire fizică nu o poate repara.

Ceea ce impresionează cel mai mult la Elmy este refuzul de a împărți lumea în victime pure și călăi absoluți. Într-un interviu din Observator cultural, autoarea explică acest refuz aproape ca pe o poziție etică: răul, spune ea, pornește aproape întotdeauna de la o intenție care se voia bună, dar care a deraiat complet.

Pe măsură ce înaintează povestea, personajele înțeleg că durerea provocată de ceilalți nu e mereu expresia unei cruzimi conștiente. Oamenii rănesc adesea pentru că sunt, la rândul lor, răniți, incapabili să iubească altfel decât au fost învățați. Această înțelegere nu înseamnă însă iertare automată. Violența rămâne violență, frica nu e anulată retrospectiv. Diferența dintre durere și cruzime, spune Elmy în același interviu, e diferența dintre suferința inerentă existenței și momentul în care alegem s-o transformăm în armă împotriva altcuiva și tocmai acolo, la acea graniță, ar începe, în viziunea ei, nevoia reală de vindecare.

Scris cu sobrietate și cu o precizie psihologică remarcabilă, Născute din vinovăție ne spune istoria unei familii care devine istoria unei întregi regiuni est-europene. Dincolo de alcoolism, migrație, violență domestică și sărăcie, Ioanna Elmy scrie, în fond, despre felul în care oamenii încearcă să supraviețuiască propriului trecut. Iar cea mai dificilă dintre toate eliberările nu e plecarea dintr-o țară sau dintr-o casă, ci ieșirea din cercul invizibil al vinovăției inoculate din generație în generație.

 

Ioanna Elmy, Născute din vinovăție, Traducere din limba bulgară și note de Mariana Mangiulea Jatop, Editura Polirom, 2025

Scrisori către ceilalți, scrisori către sine

„Corespondenta” de Virginia Evans este un roman epistolar ingenios, a cărui protagonistă, Sybil Van Antwerp, are șaptezeci și trei de ani și trăiește înconjurată de cărți, amintiri și corespondență, bucurându-se de grădina casei.

Înfiată la 14 luni, absolventă de drept, dar îndrăgostită de literatură, pensionară, divorțată, mamă a trei copii (moartea unuia este una dintre traumele care îi schimbaseră viața în mod radical), este o femeie în aparență stăpână pe ea, chiar aspră, de o sinceritate care îi suprinde pe ceilalți. Sybil ascunde însă o profundă sensibilitate, marcată de pierderi, regrete și de povara unor decizii din trecut. Încă de mică preferase să scrie scrisori, nu să vorbească, corespondența devenind pentru ea un mod de viață:

„Închipuiţi-vă, scrisorile pe care le-a trimis cineva în lume, scrisorile pe care le-a primit înapoi sunt ca piesele unui puzzle magnific, sau, ca să aleg o metaforă mai bună, dacă sunt datate, sunt ca zalele unui lanț lung, și chiar dacă acele zale nu vor mai fi unite niciodată, cum fără îndoială că se va întâmpla, chiar dacă rămân dispersate pe pământ ca semințele fragile suflate de pe o păpădie muribundă, nu e minunat să te gândeşti că povestea vieţii cuiva este păstrată, că însăşi scrisoarea aceasta ar putea într-o bună zi să însemne ceva, chiar dacă ceva foarte mic, pentru o persoană”

Odată prins în firele scrisorilor trimise prietenilor, copiilor, vecinilor, scriitorilor preferați (un pic de răbdare se impune!), cititorul se transformă într-un detectiv care are misiunea de a reconstitui treptat trecutul lui Sybil din fragmente, aluzii și tăceri.

Editura Litera

Traducere din limba engleză de Andreea Năstase

„Câmp de luptă blând - cuvinte împotriva morții

 

În 2019, Yiyun Li a publicat romanul „Where Reasons End”, carte dedicată fiului său care s-a sinucis în 2017, când avea 16 ani. Tradus de curând în română la Humanitas Fiction cu titlul „Câmp de luptă blând” (eu prefer titlul original, ideea că există un punct unde explicațiile încetează fiind esențială), romanul este un dialog mamă-fiu. Nu unul confesiv-dramatic, ci unul intelectual-afectiv, lipsit de orice patetism, care pune în prim-plan inteligența fiului pierdut și puterea mamei de a-l reînființa: „N-aveam decât o singură iluzie, de care mă agățam cu toată voința mea: cândva îi dăduserăm viață lui Nikolai din carne și oase; și eu o făceam din nou, doar că de data asta din cuvinte.”

Dar această reînființare nu urmărește să explice moartea și nici să aline durerea. Yiyun Li știe că există pierderi care refuză orice justificare, iar literatura nu poate umple golul rămas, însă poate să creeze un spațiu în care dialogul continuă, în care memoria capătă voce, iar iubirea își găsește o formă de existență dincolo de absență.

Dacă literatura nu oferă explicații, în schimb ea permite conviețuirea cu inexplicabilul, cu atât mai mult cu cât, afirmă scriitoarea la un moment dat: „În ficțiune nu inventezi. (...) Trebuie să trăiești acolo, la fel cum și aici trebuie să trăiești”. Fiul îi răspunde: „Aici e unde ești tu, nu unde sunt eu. Eu sunt în ficțiune. (...) Acum, eu sunt ficțiune”.

„Câmp de luptă blând” este și o meditație despre limitele limbajului și despre puterea lui paradoxală: cuvintele nu pot învia pe nimeni, dar pot păstra vie prezența celui dispărut.

Traducere din engleză și note de Anca-Maria Pănoiu

Grădina - un limbaj al iubirii și al nemuririi

 

 

Grădinarul și moartea, cel mai recent roman al lui Gheorghi Gospodinov, este și prima carte pe care  scriitorul bulgar a publicat-o după câștigarea în 2023 a International Booker Prize. Este, probabil, cea mai personală carte a sa, una în care ficțiunea și autobiografia se sprijină reciproc.

Romanul pornește de la moartea tatălui, dar refuză să devină cronica sentimentală a unei pierderi. El se transformă într-o meditație despre felul în care un om continuă să existe după dispariție: în gesturile sale, în locurile pe care le-a îngrijit, în obiectele pe care le-a folosit și, mai ales, în grădina care i-a dat sens vieții și care, cu șaptesprezece ani înainte, îi salvase chiar viața.

Fiul se trezește în fața unei întrebări împovărătoare: cum scrii despre moartea cuiva pe care îl iubești, despre diminuarea vieții, despre vlăguirea și predarea corpului la care asiști aproape neputincios, despre felul în care cel plecat continuă să te însoțească?

„Să povestești despre moarte nu este mai ușor decât să treci prin ea.”

Gospodinov răspunde indirect, prin poveste. Iar darul de a povesti l-a moștenit de la tatăl său, de la bunică și de la Borges. Într-un interviu, scriitorul mărturisea că tatăl său avea două superputeri care l-au salvat în fața tuturor eșecurilor unei vieți trăite în cea mai mare parte în perioada socialistă - talentul său de a spune povești și de a grădinări. De altfel, adaugă Gospodinov, există multe asemănări între grădinărit și povestiri, cea mai frumoasă fiind aceea că atât cărțile, cât și grădinile continuă să dea roade ani de zile după ce povestitorul și grădinarul au plecat de mult.

Unul dintre cele mai curajoase aspecte ale romanului este felul în care Gospodinov înfruntă dimensiunea fizică a bolii. Dispariția vieții, durerea corporală, degradarea treptată a trupului – sunt toate expuse cu o precizie și cu o luciditate care transpune mai ales durerea mută a fiului. Dar scriitorul nu se oprește la suprafața suferinței, ci coboară în „abisurile metafizice ale durerii fizice” și  deschide întrebări despre timp, despre sens, despre ce rămâne din noi dincolo de trup.

 Un loc aparte în dimensiunea narativ-emoțională a cărții îl au povestirile  din caravana vieții tatălui tatălui. Gospodinov le ascultă cu o atenție filială și le transcrie cu grija unui arhivar al umanului, știind că sunt mai fragile decât par și că vor dispărea odată cu omul care le poartă, dacă nu le salvează cineva.

Dar tatăl din roman este, înainte de toate, un grădinar. Această identitate doar în aparență simplă organizează întreaga simbolică a cărții. Grădina nu este doar un decor sau o metaforă facilă, ci, printre altele, un veritabil limbaj.  Într-o lume în care nu există „te iubesc”, grădina devine modul concret în care tatăl își iubește copiii, așa cum iubirea mamelor se ascundea în plăcinte. Efortul lui din grădină, continuat în ciuda bolii, le pare copiilor  excesiv și chiar inutil, mai ales fiindcă rezultatul poate fi cumpărat „de la magazin”. După moartea tatălui, naratorul înțelege însă că el „producea altceva”: nu hrană în sens strict, ci continuitate, grijă, prezență și un spațiu în care iubirea se făcea vizibilă.

Înțelegerea vine prea târziu, după ce gesturile tatălui nu mai pot fi observate în prezent și nici răsplătite. Este una dintre tragediile discrete ale relațiilor dintre părinți și copii: ceea ce părea rutină, încăpățânare sau exces se revelează ulterior ca formă de devotament. Romanul nu dramatizează această revelație prin patos, ci o lasă să apară din contrastul dintre ironia de odinioară și luciditatea târzie. Tatăl moare iarna, când grădina pare pustie, dar florile îngrijite de el se vor dovedi cuvinte lasate pentru a fi citite primăvara.  

Grădina funcționează după o temporalitate diferită de cea a vieții umane: un timp ciclic, mitologic, în care moartea și renașterea alternează cu o regularitate care nu neagă moartea, ci o integrează într-un ritm mai amplu. Ca și ficțiunea, de altfel: poveștile nu curg linear, ele se întorc, se reiau, înfloresc altfel la fiecare lectură.

 „Continui să fotografiez flori pe cale să se ofilească, în diferitele lor stadii de ofilire, decolorare, petalele care cad, stamine şi pistiluri dezgoliți, îmbătrâniți, ce și-au pierdut funcţia de a seduce. Flori nevizitate de albine, flori care se duc. Există o tristețe aparte și o frumusețe în veştejire, fără acea deznădejde care vine odată cu bătrânețea la oameni și animale. Sigur, pentru asta continui să fotografiez trandafiri, irişi, lalele care se duc, bujori scuturați, cale şi pansele palide... Botanica știe cum se moare frumos fără să se moară. Botanica încă știe mai multe despre moarte.”

 Marea consolare pe care scriitorul mărturisește că a găsit-o în timp ce scria cartea este tocmai aceea că, deși moartea îl poate lua pe grădinar și pe scriitor, nu poate lua grădina sau povestea. Grădinile și poveștile au propriile mecanisme de persistență, independente de destinul biologic al creatorilor lor. Iar atât timp cât cineva va citi o carte sau va vedea înflorind un pom sădit de altcineva, moartea nu va reuși să închidă definitiv dialogul dintre cei plecați și cei rămași.

 

 

Gheorghi Gospodinov, Grădinarul și moartea, Traducere de Mariana Mangiulea Jatop, Editura Trei, Colecția ANANSI. WORLD FICTION, 2026

Cel care contemplă moartea este predestinat frumuseţii

 

În „Viața fericită”, David Foenkinos pornește de la o practică reală întâlnită în Seul, în cadrul căreia oameni aflați la capătul puterilor participă la simulări ale propriilor funeralii pentru a reflecta asupra sensului existenței. Această experiență neobișnuită îi obligă să privească viața din perspectiva sfârșitului și să redescopere ceea ce contează cu adevărat: iubirea, timpul și legăturile umane. Personajele lui David Foenkinos descoperă că moartea este și o oglindă în care viața poate fi văzută mai limpede, iar fericirea este de fapt o formă de luciditate.

Romanul poate fi citit și prin simbolistica florii Lycoris radiata, cunoscută în Japonia sub numele de higanbana. Ea înflorește în preajma echinocțiului de toamnă, în perioada numită Higan, când, potrivit tradiției budiste, granița dintre lumea celor vii și cea a morților devine mai permeabilă. Simbol al despărțirii, al trecerii și al renașterii, această floare oferă o cheie de lectură subtilă pentru romanul lui Foenkinos, care transformă confruntarea cu moartea într-o meditație sensibilă asupra fragilității vieții și a frumuseții ei trecătoare.

„Trimiterea la filmul lui Luchino Visconti adaptat după romanul lui Thomas Mann, îi trezi dorinţa de a-l revedea. În fața imaginilor cu plaja Lido pustie, retrăi rătăcirea lui din Seul; era un fel de ecou între aceste două țărmuri triste. Éric fusese marcat de fraza de început din Moarte la Veneția: «Cel care contemplă frumuseţea este deja predestinat morţii». În faţa unui tânăr pe care-l găseşte sublim şi divin, eroul pare prizonierul fascinației lui. După o asemenea trăire intensă, nu mai există nimic altceva. Moartea şi frumuseţea se oglindesc una în cealaltă. Sloganul Lycoris putea fi exact opusul: «Cel care contemplă moartea este predestinat frumuseţii».”

Humanitas Fiction

Traducere de Iuliana Glăvan

https://humanitas.ro/humanitas-fiction/carte/viata-fericita