Mândria de a iubi – „Muzeul inocenței”, de Orhan Pamuk

 

 Muzeul inocenței e una dintre cele mai frumoase povești de iubire din literatură, pe rafturile din mintea mea așezându-se alături de cărți precum Laur al lui Evgheni Vodolazkin sau de Scrisorarul lui Mihail Șișkin, căci au în comun o anumită seninătate care străbate viziunea asupra iubirii. O iubire desăvărșită, care trece dincolo de timp, de nefericire și chiar de moarte. Măsura ei nu este cantitatea de fericire pe metru pătrat, ci felul în care transformă definitiv sufletul unei ființe umane, salvându-l de la rătăcire, de la dezechilibru, de la pierderea de sine.

 Scriitorul turc a spulberat în acest roman granițele dintre realitate și ficțiune așa cum niciun scriitor nu a mai reușit. Romanul devine muzeu, iar muzeul tranformă în realitate lumea din roman. Astfel că, în 2012, Orhan Pamuk a deschis la Istanbul „Muzeul inocenței”, muzeu devenit celebru prin romanul său cu același titlu, publicat în 2008. Un muzeu care a existat inițial doar într-o carte devenită ghid al muzeului real, autorul însuși fiind personaj al romanului și creator al muzeului concret ce adăpostește obiecte din roman. E vorba de obiecte fizice, care spun povești despre realitatea trecutului, oferind o altă perspectivă asupra timpului, dar mai ales asupra iubirii în raport cu timpul. Iar cel care are în față romanul este deopotrivă cititor și vizitator al muzeului, așa cum cel care se plimbă prin muzeul din Istanbul, se plimbă și prin poveste.

Muzeul este conceput el însuși ca o capsulă a timpului prins între realitate și ficțiune. Intenția scriitorului, recunoscută în roman, este aceea ca toate exponatele să poată fi văzute simultan, obținându-se astfel senzația de abolire a timpul. Muzeul real realizează o punere în abis ori o punere în lumină a raporturilor complexe care se stabilesc între realitate și ficțiune, între trecut și prezentul imaginației.

Miza este păstrarea senzației de fericire a unor clipe, prin intermediul obiectelor care nu doar amintesc fericirea, de cele mai multe ori neconștientizată la timp, ci o și salvează, trăgând un semnal de alarmă asupra pericolului de a nu vedea, de a ignora relevanța unor momente.

Povestea de dragoste dintre Kemal și Fusun se proiectează pe fundalul unei societăți tradiționale, un Istanbul al anilor ’70-’80, în pragul modernizării, cu prejudecăți și opreliști destul de puternice încă pentru a nu permite libertatea iubirii. Muzeul inocenței devine romanul și muzeul unei iubiri ce se salvează prin ea însăși, o iubire pierdută în realitate și tot în realitate salvată prin puterea imaginației, prin puterea de a răsturna, iubind, suferința în fericire. E o iubire care trece dincolo de limitările sociale, dincolo de orice formă de egoism sau orgoliu. Obiectele păstrează timpul și oamenii, salvează iubirea: „… eu am iubit suficient de mult o femeie ca să-i păstrez părul, batistele, agrafele şi celelalte lucruri, căutând ani de zile consolare în ele”.

În prim plan trece mândria de a fi iubit. Și tocmai această mândrie devine adevăratul obiect al muzeului ce se va transforma și în adăpost pentru tinerii îndrăgostiți care nu au unde să se sărute: „Obiectele rămase de pe urma clipelor fericite conservă cu mult mai multă fidelitate decât oamenii care ne-au procurat acea fericire amintirile, culorile, plăcerea atingerii şi a contemplaţiei”. Puterea iubirii de a trece dincolo de timp rămâne una dintre ideile fundamentale din roman. Obiectele din muzeu tocmai prin aceasta ieșire din timp se remarcă, căci, luate împreună, ele alcătuiesc un timp special ce fac și ființa umană să se simtă dincolo de limitările temporalității.

Centrul pierdut și regăsit al vieții este legat de aceste obiecte care păstrează vie amintirea fericirii: „Pentru mine, fericirea înseamnă să pot retrăi o astfel de clipă fericită. Dacă învăţăm să ne gândim la viaţa noastră nu ca la o linie, asemenea Timpului lui Aristotel, ci ca la un şir distinct de asemenea clipe intense, veghea de opt ani la masa iubitei mele nu mai apare ca o obsesie, ci ca un şir de 1593 de seri fericite petrecute la masă cu familia ei. Astăzi îmi amintesc de fiecare dintre serile în care m-am dus să cinez în casa din Çukurcuma – chiar şi de cele mai dificile, mai pline de disperare şi mai umilitoare – ca de o mare fericire”.

Solniță, chibrituri, o lingură, scrumiere, papuci, agrafe, cărți de joc, chiștoace, bilete de loto, periuțe de dinți, genți, pantofi – toate merită puse deoparte, amintindu-i bărbatului că lumea poate fi un loc frumos, cu noimă:

„Îmi plăceau acele clipe de linişte fermecată şi, pe măsură ce treceau lunile, anii, îmi dădeam seama că momentele acelea, care ne făceau să percepem misterul vieţii, erau atât de profunde şi atât de aparte din pricina dragostei pe care i-o purtam lui Füsun, aşa încât puneam deoparte, grijuliu, tot ceea ce urma să-mi aducă aminte de ele”.

„Desigur că Abraham nu ştia la început că oaia avea să-i ia locul fiului său, am spus eu. Dar credea atât de mult în Dumnezeu, îl iubea atât de mult, încât simţea că, în cele din urmă, acesta nu avea să abată nici un rău asupra lui… Dacă iubim pe cineva foarte, foarte mult, dacă-i dăruim cel mai preţios lucru pe care-l avem, ştim că nu ne putem aştepta la nimic rău din partea lui. Acesta este sacrificiul”.

„Dacă-i dăruim unei fiinţe pe care o iubim foarte mult tot ceea ce avem mai scump, fără a aştepta nimic în schimb, lumea e frumoasă – de aceea plângeam, domnişoară”.

„Sentimentul acela înălţător pe care-l încearcă un om care doreşte mereu să facă dragoste cu aceeaşi persoană, respingând alte prilejuri care i se ivesc în cale, deşi acestea nu-i lipsesc, se numeşte «dragoste»”.

Traducere din limba turcă și note de Luminița Munteanu

Alessandro Baricco - clapele și glonțul

 

„Din toată viaţa trăită și care se va trăi - dacă știi să aștepți, și înainte ca totul să se termine -, te întâlneşti în drumul tău, în anumite momente speciale, cu povestea. Este greşit să te aștepți la ceva liniar, aşa cum instinctiv suntem înclinaţi să facem. E mai uşor ca povestea a ceea ce ai fost și a ceea ce vei fi să vină la tine ca o piele împestrițată cu străluciri – bălţi lăsate în urmă de un uragan în fugă. În ea se oglindeşte cerul.”

Genial din nou Alessandro Baricco în „Abel”, roman publicat în 2023 și tradus recent la Humanitas Fiction, de către Gabriela Lungu. Pentru că dintre romanele publicate de Baricco până acum, preferatul meu era Novecento, nu pot să nu fac, involuntar, o paralelă între cele două povești, oricât de diferite ar părea.

Subintitulat „western metafizic”, Abel se citește ca o baladă epică modernă, situată într-un tărâm vestic mitizat, dar pătrunde în cititor ca o meditație asupra violenței originare, a destinului și a imposibilității mântuirii. Revendicându-se de la mitul biblic al fratricidului, Abel propune un univers în care violența apare ca lege nescrisă, ca „dat” din care lumea nu poate evada. Cineva trebuie să ucidă pe altcineva pentru ca lumea să-și urmeze cursul. Abel există mai ales prin ceea ce spune mai ales el despre el, prin povestea care circulă, ba chiar uneori prin schimbul de povești între el și ceilalți. Identitatea sa este construită din narațiuni, nu din introspecție și Baricco sugerează astfel că oamenii nu trăiesc doar vieți, ci mituri personale, iar aceste mituri pot deveni închisoare sau destin.

Revenind la Novecento, ambele romane pun în scenă un personaj care trăiește într-o lume limitată. Novecento alege să nu coboare de pe vapor, pentru a evita haosul realității de pe pământ. Pentru el, muzica e salvatoare. În schimb, Abel locuiește într-un Vest aparent nelimitat, dar guvernat de o lege închisă a violenței. Novecento transformă limitarea în libertate și grație, Abel trăiește limitarea ca destin. Unul trăiește prin muzică și își salvează astfel libertatea și pe el însuși. În Abel, nu pianul, ci arma este instrumentul prin care lumea se articulează. Duelul este forma de dialog și de supraviețuire. Novecento își construiește propria limită, Abel e construit de o limită ancestrală.

Două povești intense, două fețe ale aceleiași lumi, una născându-se din atingerea clapelor, alta vibrând la declanșarea focului.

 

Istanbul. Sandvișul cu pește

Balık ekmek (peștele-pâine, sandvișul cu pește) face parte din viața cotidiană a Istanbulului încă din secolul al XIX-lea. Pescarii de pe Bosfor sau din Golful Golden Horn prindeau peștele și îl preparau direct la grătar, pe barcă, apoi îl serveau imediat pe pâine crocantă celor care treceau pe mal sau pe poduri. Noi nu l-am mâncat de pe barcă, ci de lângă podul Galata, seara, când apa își strângea luminile, iar moscheile se aprindeau tainic în aerul sărat și în fosnetul orașului cu care am simțit că împărțim aceeași seară.

Istanbul. Sucul de rodie

 

Uneori, dimineața, mai fac câte un ceai de rodie, în amintirea celui mai bun suc de rodie băut în dimineața însorită a Anului Nou, la Istanbul.  Roșul lui intens ca o promisune nerostită, rămășițele de sâmburi striviți, gustul care te îndemna să iubești și mai mult viața. Îmi plăcea sucul de rodie, proaspăt stors cu presa manuală, încă din Maroc. Dar cel din povestea trăită la Istanbul l-a întrecut. Poate tocmai datorită poveștii. Și datorită pisicii care torcea a timp încetinit. Și poate datorită zăpezii incredibile care a început să cadă după ce l-am terminat. Și poate celor 17 km hoinăriți pe jos în acea zi de savurat orașul, pe îndelete totuși, cu alte povești și mult râs printre ziduri vechi, la adăpostul căldurii tandre, ce îmblânzea frigul de afară.

Annie John – romanul unei despărțiri

 

Născută în 1949, în Antigua, Jamaica Kincaid a crescut într-o societate colonială dominată de valorile britanice, experiență care va marca decisiv literatura ei, alături de relația dificilă cu propria mamă. Plecată din insulă la doar 16 ani, Kincaid va deveni una dintre cele mai incomode voci ale literaturii postcoloniale, interesată de felul în care puterea se insinuează atât în istorie, cât și în spațiul intim al familiei.

Bazat pe elemente autobiografice, cu acțiunea plasată în Antigua anilor ’50, o insulă aflată încă sub dominație colonială britanică, romanul Annie John (1985) urmărește copilăria și adolescența unei fete inteligente, sensibile și nonconformiste, accentul câzând pe relația complexă cu mama ei. Desprinderea dureroasă de aceasta se dovedește singura șansă de a-și construi o identitate proprie, dincolo de educația plină de prejudecăți de pe insulă.

Romanul surprinde, fragmentar, copilăria fericită, când mama și fiica par o singură ființă, primele experiențe școlare, în care Annie este elevă exemplară în fața profesorilor, dar are un comportament considerat condamnabil de adulți atunci când scapă de supravegherea lor, descoperirea corpului, a sexualității și a prieteniei, toate trăite pe ascuns, confruntarea cu mentalitatea agresivă și disprețuitoare a băieților, trădarea - Annie însăși încălcând, în mod repetat, ideea de prietenie, boala care durează câteva luni, asemenea ploii ce oprește în loc viața insulei și, în final, plecarea de pe insulă, o dezrădăcinare ce ar trebui să-i aducă libertatea de a trăi după propriile reguli.

Scrisul Jamaicăi Kincaid este în același timp poetic și neiertător, traversat de furie, tandrețe și o profundă conștiință a identității. Dragostea inițială dintre mamă și fiică se transformă treptat într-o relație dominată de control, reproș și resentiment. În primii ani, cele două par o singură ființă: dorm împreună, se îmbracă la fel, se spală împreună, împărtășesc iar și iar povestea fiecărui obiect păstrat de mamă într-un cufăr. Mama este centrul universului afectiv al copilului, iar casa un spațiu al siguranței absolute.

Însă, odată cu apropierea adolescenței, mama începe, gest cu gest, să se retragă, să impună reguli, distanțe și să pregătească parcă marea despărțire. Dragostea se transformă în autoritate, apropierea în control, iar adolescenta se simte respinsă, abandonată, încercând o vreme să apere, măcar în ochii celorlalți imaginea idealizată a mamei. Annie nu înțelege imediat ce i se întâmplă, dar resimte schimbarea ca pe o trădare. Furia care se naște din această pierdere este profundă și adesea mută, dar va modela întreaga ei relație cu lumea.

Citind Annie John, ai senzația unei copilării care se rupe încet, aproape fără zgomot, dar iremediabil. Maturizarea este determinată de  pierderea unei iubiri absolute, a siguranței de a fi „una” cu mama, a unei lumi în care totul părea încă la locul lui, și, pagină cu pagină, simți tristețea și furia adâncite în corp, în suflet, în privirea cu care va fi iremediabil învăluită lumea.

Jamaica Kincaid, Annie John, Traducere și note de Anca Dumitru, Humanitas Fiction, Raftul Denisei, 2025

Zsömle s-a dus, László Krasznahorkai

În Zsömle s-a dus, László Krasznahorkai își surprinde cititorii obișnuiti cu gravitatea apocaliptică a romanelor sale anterioare prin tușele groase de satiră și de ironie acidă, prin spiritul jucăuș ce adâncește absurdul realității.

Un bătrân electrician de 91 de ani, retras într-un sat uitat de lume alături de câinele său, ajunge fără voia lui în centrul unui delir colectiv, fiind revendicat drept posibil moștenitor al tronului Ungariei.

Planurile lui Józsi de a trăi în singurătate sunt date peste cap de o serie de personaje excentrice, în principal monarhiști fanatici culeși din diverse categorii sociale, care îl descoperă și încearcă să-l convingă să revendice tronul Ungariei ca descendent al Casei Árpádiene, dar și al lui Genghis-Han. Așa cum se străduiesc să-l convingă să pună lemne pe foc sau sa se plimbe, ca nu cumva să moară înainte de a-i lua locul lui Orban.

Premisa absurdă devine pretext pentru o critică acidă a mitologiilor politice, a fanatismului ideologic, a nevoii de a găsi un erou salvator și poate un sens într-o lume epuizată.

Apocalipsa vine de data asta ca o farsă ideologică, iar fanatismul e grotesc, în timp ce delirul colectiv nu mai e tragic, ci ridicol.

Traducere de Ildikó Gábos-Foarță

Anansi. World Fiction

Editura Trei

Tăcerea care apasă: despre „Ce nu poate fi rostit”, romanul lui David Szalay

 

Prima carte pe care am citit-o după Gaudeamus a fost romanul Ce nu poate fi rostit de David Szalay, distins recent cu Booker Prize și apărut la Editura Trei, în traducerea Ancăi Bărbulescu. L-am terminat aseară și a rămas în mine cu o intensitate greu de formulat, nu doar prin povestea traumatică a lui István – o poveste care te ține prins până la ultima pagină (și dincolo de ea) –, ci și prin forța stilului minimalist, alcătuit din fraze scurte, directe, lipsite de orice ornament.

Dialogurile și discursul interior ale lui István sunt drastic reduse; mai ales la început, răspunde sec, tăcut, cu „OK” sau cu monosilabe. În această austeritate se concentrează însă o încărcătură devastatoare: neputință, vinovăție, incapacitatea de a înțelege până la capăt ce i se întâmplă, dificultatea comunicării, lipsa de încredere în ceilalți și în sine. Tăcerea spune mai mult decât ar putea spune vreodată explicațiile.

Traumă, abuz, sexualitate, corporalitate, vulnerabilitate, (in)adecvare, masculinitate, paternitate, iubire, migrație, pandemie, război, alienare, tăcere și nevoia de a fi văzut – toate se amestecă firesc într-o narațiune care avansează adesea prin elipse, prin fragmente, prin lucruri nespuse. Este un roman care îi cere cititorului să participe activ: să completeze, să interpreteze, să simtă. Să stea în fața a ceea ce, uneori, nu poate fi rostit.