Sábato și zona obscură a subconștientului

 

                                         

 „Orbirea m-a fascinat mereu şi sinistru” declara Ernesto Sábato. În așa măsură, încât s-a transformat într-o supratemă a celor trei romane ale sale. Obsesia scriitorului argentinian pentru orbi a avut o semnificativă legătură și cu pictorul român Victor Brauner, ambii preocupaţi de premoniţie şi de simbolistica ochilor. Premoniţia în cazul lui Brauner a atins punctual culminant prin pictarea unui autoportret (1931) cu ochiul scos. În 1938, la Paris, în timpul unei încăierări între artişti, un ciob de sticlă îl lasă pe Brauner fără un ochi. De altfel, şi fațada casei în care s-a petrecut incidentul fusese reprodusă într-unul dintre tablourile sale de către Victor Brauner, cu câţiva ani înainte. Sábato a fost puternic impresionat de această întâmplare pe care a investit-o cu valoare simbolică şi a relatat-o pe larg în romanul Abaddón. Exterminatorul, dar a facut trimitere la ea și în Despre eroi şi morminte. Ochiul se transformă în personaj al picturii lui Brauner, iar orbirea în suprapersonaj al literaturii lui Sábato.

Obsesia pentru imaginile subconştientului le-a fost, de asemenea, comună celor doi, arta devenind în acest caz expresia obsesiilor profunde ale creatorilor. Sábato nu a fost un scriitor care şi-a ales temele, ci unul posedat de fantasme. Literatura i-a oferit posibilitatea exprimării unei realități obscure, ascunse, de aici și recurența tenebrelor, a iraționalului,  a coborârii în subterane, a cavernelor care se cer străbătute în singurătate. Viața oamenilor este imaginată ca un tunel cu pereții transparenți (în romanul Tunelul), contactul cu ceilalți fiind unul iluzoriu, sau ca o rețea de tunele care se întretaie, dar nu comunică (în Despre eroi și morminte).

Orbii reprezintă pentru Sábato acele părți din noi ce corespund unei realități ascunse vederii, umbrele pe care nu le putem reduce la tăcere, pe care nu le putem opri să nu se miște atunci când noi înșine dorim să rămânem nemișcați. Pierderea vederii constituie pentru Sábato, ieșirea din zona conștiinței diurne pentru a plonja în zona obscură a existenței.

Toate personajele sale sunt atrase de zonele opace, strivitoare ale subconștientului. Rătăciți, singuratici, ființe amestecate, stând sub semnul nebuniei sau al demonicului, personajele lui Sábato din romanul Despre eroi și morminte sunt greu de uitat. Bântuite până la visceralitate de un demon interior, bântuie la rândul lor mintea cititorilor. Incertitudini maladive, povara personalităților mutiple, trecerea dincolo de zidurile de apărare ale ființei, fascinația unor relații sado-masochiste greu de lămurit ori de controlat, anxietăți, nebunie – creează toate o coborâre în infernul omenesc. Amintind puternic de Dostoievski, Alejandra și Fernando Vidal Olmos sunt personajele care întruchipează cel mai bine dualitatea ființei umane, coborârea în abisul dedublărilor, rătăcirea pe hotarul dintre normalitate și nebunie, dintre bine și rău, pe un „teritoriu îmbogățit și devastat de dragoste, deziluzii și moarte”, unde timpul nu se măsoară în ani, ci „în catastrofe spirituale și în zile de singurătate absolută, de tristețe de nedescris; zile ce se lungesc și își schimbă forma precum fantasme tenebroase pe zidurile timpului”. Urmași ai unei familii care a scris istoria Argentinei, sunt condamnați la a trăi într-o lume infernală (mame ce încearcă să-și omoare copiii înainte de a se naște, copii ce trăiesc cu conștiința de a fi o greșeală, iubiri suprapuse, incest, ură, senzualitate plină de sadism, vise profetice, coșmaruri, halucinații, oamenii care nu știu să râdă). Infernul din afară este dublat de unul lăuntric (unul mai ales al contradicțiilor), ai cărui eroi devin.

Alejandra este cel mai misterios personajul al romanului, ființă cvasi-fabuloasă, dragon-prințesă în ochii naivului Martin, adolescentul fragil și ingenuu, care se îndrăgostește de ea, în ciuda tuturor avertismentelor fetei. Moartea acesteia nu oprește frământările și întrebările: „încă, încă! mai spera să găsească cheia acelei tragice şi minunate nepotriviri, supunându-se dorinţei arzătoare, dar naive a oamenilor de a găsi presupusa cheie; deşi, dacă există, asemenea chei trebuie să fie la fel de neclare şi, în acelaşi timp, la fel de insondabile ca însăşi evenimentele pe care pretind să le lămurească". Alejandra e o ființă a paradoxurile, figură aparte prin angoasele, melancolia, disparițiile ciudate, relații tenebroase cu bărbații, în special cu Fernando, tatăl ei, dar și cu propria mamă, pe care preferă s-o considere moartă. E un ghem de taine care îi atrag pe ceilalți, lăsându-i, însă, în afara lor. Liniștea este pentru Alejandra o „paranteză tot atât de precară și inconsistentă ca aceea pe care un bolnav de cancer o obține printr-o injecție cu morfină”.

Atracție demonică aruncă în jurul său și Fernando – a cărui cruzime șochează încă din copilărie, când scotea cu acul ochii la păsări. Această obsesie a sa pentru ochi și pentru orbi se transformă în paranoia, imaginându-și o conspirație tainică a orbilor împotriva cărora este dator să lupte, pretext pentru a coborî în tenebrele apocaliptice ale lumii. Ale propriei lumi. Această coborâre este materia primă a raportului despre orbi pe care îl scrie Fernando înainte de a fi omorât de Alejandra. Un raport scris de dincolo de moarte: „Când  a început oare povestea asta care acum se va termina cu asasinarea mea?”. Un raport ce se vrea o eliberare prin mărturisire, o găsire a identității, dar care amendează și suprafețele pline de ipocrizie ale lumii văzute: „Brusc, doream să fiu închis într-un ospiciu, să mă odihnesc, pentru că acolo nimeni nu are obligaţia de a menţine realitatea aşa cum pretinde că este". Explorarea universului orbilor echivalează cu explorarea propriei lumi sumbre, lume abominabilă a zbuciumului, a temerilor, a spaimelor, a senzualității maligne, a hățișurilor halucinante.

În analiza psihologică a lui Sábato, accentul cade pe latura irațională a vieții, autorul fiind convins că rațiunea nu este suficientă pentru a putea pătrunde în realitatea complexă, profundă a omului: „Cred acum că în căutările de felul ăsta există ceva mai puternic care ne călăuzeşte, o ascunsă, dar infailibilă intuiţie, la fel de sigură ca acea orientare a somnambulilor, care le permite să meargă drept la ţintă. Spre inexplicabila lor ţintă". În viziunea sa, nu ideile salvează lumea, nu intelectul şi nici raţiunea ori adevărul, ci tocmai contrariul lor: acele speranţe nesăbuite ale oamenilor, furia lor statornică de a supravieţui, dorinţa lor aprigă de a respira cât le va fi cu putinţă, măruntul, înverşunatul şi grotescul lor eroism din fiecare zi în faţa nenorocirii: „Cred că adevărul e bun în matematică, în chimie, în filozofie. Nu şi în viaţă. În viaţă sunt mai importante iluzia, imaginaţia, dorinţa, speranţa. Şi apoi, ştim oare ce e adevărul? Dacă eu îţi spun că bucata aia de fereastră e albastră, spun un adevăr. Dar e un adevăr parţial, şi prin urmare un fel de minciună. Pentru că bucata aia de fereastră nu e singură, face parte dintr-o casă, dintr-un oraş, dintr-un peisaj. E înconjurată de cenușiul zidului de beton, de azuriul cerului, de norii aceia prelungi, de o infinitate de alte lucruri. Şi, dacă nu spun tot, absolut tot, mint. Dar a spune tot e imposibil, chiar şi în cazul ferestrei, al unui simplu crâmpei din realitatea concretă. Realitatea e infinită şi pe deasupra infinit nuanţată, și dacă uit fie şi o singură nuanţă înseamnă că mint. Ei bine, imaginează-ţi ce este realitatea fiinţelor omeneşti, cu complicaţiile, meandrele şi contradictiile lor, care mai sunt şi schimbătoare!"

Despre eroi și morminte este o carte complexă, multistratificată, plină de tensiune. Planurile și vocile narative multiple ale romanului scot la iveală numeroase nuclee tematice: problematica identității, linia invizibilă ce desparte totul de nimic, potențialul autodistructiv al oamenilor, legătura puternică dintre suflet și trup („una din tragicele netemeinicii ale spiritului, dar și una din subtilitățile lui cele mai profunde, era imposibilitatea lui de a ființa altfel decât prin mijlocirea cărnii”), iubirea obsesivă, relațiile anormale dintre părinți și copii, suprapunerea straturilor trecutului individual sau colectiv, violența pasiunilor, povara autocunoașterii („Sunt un individ care a pătruns adânc în propria-i conștiință, și cine dintre cei care se cufundă în ascunzișurile conștiinței lor se mai poate respecta pe sine?”) sau puterea salvatoare a literaturii: „Și numai cufundându-mă în cărți aveam impresia că întâlnesc din nou realitatea, de parcă existența aceea din stradă ar fi fost doar un fel de somn adânc al unor oameni hipnotizați”. Și odată scufundat în romanul Despre eroi și morminte, cititorul are puține șanse să iasă fără a-și pune problema înfruntării propriei ambiguități.

 

 

ERNESTO SABATO, Despre eroi și morminte, Traducere din spaniolă și note de Tudora Șandru-Mehedinți, Humanitas Fiction, Ediția a II-a, 2020

EMIL BRUMARU - CÂNTEC DE TOAMNĂ

 

Blând clătinat pe marile cântare

 În toamna asta fără de folos,

 Nemaiiubind, cu actele pierdute,

 Eu, care nu mai știu să scriu frumos,

 

Şi-mi clipocesc în suflet untdelemnuri

Stoarse secret și surde bulioane,

Renunț; copilăros de ce să caut

Mingi chiflicite putred prin burlane?

 

Și cărei vidme dulci i-aș mai trimite

Plicuri lipite cu albuş de ou?

Brumele-și pun în pieptul meu urechea.

Lămpi moi se surpă c-un suav ecou...

Frumusețea privirii e frumusețea lumii

http://suplimentuldecultura.ro/33802/frumusetea-privirii-e-frumusetea-lumii

 Mustața lui Dalí și alte culori este una dintre cele mai bizare și mai frumoase cărți apă­rute anul acesta. Sub­intitulat „picto­roman“, volumul are pe co­per­tă numele pictorului Felix Aftene și al prozatorului Lucian Dan Teodorovici.

Ceea ce surprinde inițial este relația inedită dintre cele două arte, de data aceasta tablourile neavând rolul de a ilustra textele, ci de a le inspira. Așadar, la începutul acestei cărți nu a fost cuvântul, ci imaginea, culoarea, iar Lucian Dan Teodorovici a narativizat splendid cele șaisprezece tablouri create de Felix Aftene, pictoromanul dovedindu-se un fermecător duet rafinat, ludic, fantastic.

Pentru cei care nu sunt fa­miliarizați cu arta artistului ie­șean, ar prinde bine de știut că Felix Aftene este unul dintre cei mai valoroși artiști vizuali din România, aprecierea valorii sale depășind granițele României.

De-a lungul timpului a ilustrat mai multe cărți de proză și poezie, iar lucrările sale figurează pe mai multe coperți ale unor volume apărute la Editura Polirom. Așadar nu este pentru prima data când artistul plastic face ca operele sale să intre în dialog cu literatura, nu cu mult timp în urmă Felix Aftene realizând și ilustra­țiile pentru volumul Infernala comedie al lui Emil Brumaru. Au­to­portretul, colivia ca spațiu privilegiat al in­teriorității, al incursiunii în sine, albastrul cobalt cu frumusețea sa ireală, animalele fantastice care amintesc de fiin­țele imaginare a lui Borges, îmblânzitorii, măști­le – sunt doar o parte dintre elementele care îi individualizează arta despre care mărturisea: „Lucrările mele sunt ca o carte în care descriu o lume, o lume imaginară, iar despre imaginar se poate vorbi foarte mult. Din punctul meu de vedere, imaginarul este foarte important, e chiar mai important decât realitatea. Și nu numai pentru mine, ci pentru orice artist. Vin aici în atelier, tocmai pentru a decola în această lume imaginară a mea“.

Artistul și adevărul imagi­na­ției sale, frumusețea unei priviri ce scoate lumea din cenușiul văzutului și al înțelesului la îndemână fac din cele șaisprezece ca­pitole ale romanului o lectură savuroasă. Expresivitatea, culorile și simbolistica picturilor lui Felix Aftene sunt potențate prin literatura lui Lucian Dan Teodorovici, o scriitură care mustește de fantezie debordantă, de aso­ciații surprinzătoare, de umor subtil și ironie fină, de jocuri multietajate, de metafore și parabole. Și asta face ca duetul celor doi să se transforme într-o „feerie“ după cum o numea în Prefață Bogdan Crețu, pentru care pariul acestei cărți este „ca tabloul și narațiunea să alcătuiască o unică realitate, un discurs coerent, același, în care nu se mai pot distinge coduri diferite, care se pun în valoare prin puterea propriei lumini“.

 

Autoironie calină

 

Un pariu câștigat, spre satisfacția celor care îl vor însoți pe artist în aventura năstrușnicelor sale întâlniri magice pictate și povestite. Fiecare povestire începe cu câte un tablou semnat de Felix Aftene a cărui transpunere în poveste e greu de intuit, tocmai de aceea sunt surprinzătoare și fascinante textele pe care le ivește din aceste imagini Lucian Dan Teodorovici. Albastrul, una dintre culorile preferate ale pictorului (pe balconul său din Iași tronează o înaripată pisică albastră, o himeră) se re­găsește în mai toate tablourile, cel mai adesea în coroana de lauri ce înnobilează capul artistului. Mus­tața lui Dalí și laitmotivul privirii lipsite de conveniențe sunt alte elemente de recurență: „Totuși, pentru că în mod cert v-ați întrebat de ce artistul se bărbierea într-un ciob de oglindă, în loc s-o facă într-o oglindă întreagă, trebuie să mărturisesc un lucru pe care-l știe toată lumea: artiștii nu se privesc nicicând în oglinzi întregi, căci pentru ei lumea nu poate fi vreodată întreagă, altfel cu siguranță n-ar fi artiști. Lumea e făcută din cioburi, pe care ei le adună și le transformă. C-așa sunt artiștii, nimeni nu-i poate înțe­lege vreodată, însă asta e deja o a doua altă poveste, după cea despre Munch“. Autoironia calină îl ajută pe cititor să se simtă confortabil în noua lume: „Dar vă arătam mai sus cum stă treaba cu artiștii: nimeni nu-i înțelege, iar ei înșiși se înțeleg mai mult decât toți, dar mai puțin decât nimeni“.

O privire suprarealistă ce se întoarce mereu către sine, un spațiu invizibil, un cap care se deșurubează, un timp fluid, o memorie lichidă, care se scurge după bunul plac, o jumătate de infinit colorat – iată doar câteva dintre instrumentele inefabile cu care artistului călător colindă lumea sau se lasă colindat de ea, în căutarea înțelesurilor smulse din neînțelesuri.

O primă întâlnire în propriul atelier este cu un canar, mai precis cu o cănăriță, pe care în virtutea obișnuințelor o crede canar, atrăgându-și eticheta de misogin. Odată depășit impasul confuziei, neobișnuita vizită îi oferă prilej cititorului să se întâlnească ba cu o melodie spaniolă, ba cu galbenul lui Goya și cu pictura lui Greuze, dar mai ales să ia parte la dis­cuțiile despre anormalitatea normală a artiștilor. Apoi o întâlnire cu un corb ateu e prilej de întâlnire cu van Gogh, cu Picasso, cu Edgar Allen Poe, cu Gioconda, cu Pollock și ocazia de a discuta despre credința în Dumnezeu, înțele­sul neînțelesurilor putând fi acesta: „Mă gândesc că, uneori, e mai important să crezi în cre­dința în Dumnezeu decât în Dumnezeu însuși“. După care, în chip firesc, gândurile omenești alunecă spre o ciorbă de burtă cu ardei iute.

 

Prilej de a savura o copleșitoare frumusețe

 

Un fluture plânge pentru că nu-și mai suportă ochii mici prin care privește lumea. Iar artistul care își poate deșuruba capul, se poate lipsi și de un ochi preț de o oră. Prin ochiul artistului, chiar și pentru un fluture, viața e vis, dar unul adevărat. Aflat pe o plajă din Insulele Solomon, artistul meditează la necesitățile naturii uma­ne, bineînțeles cu laurii albaștri la locul lor: „Când nu atingi sau nu ești atins, când pielea îți este suspendată în nimic, nimic nu-i mai întristător decât acest nimic înconjurător“. Și va fi salvat de pașii micuți, tropăinzi ale unei colonii de furnici care împânzesc pielea primitoare a artistului. Va primi de la ele, în semn de recunoștință pentru lumea din piele de artist ce le fusese returnată, umbra lăsată de poveștile unei vieți de furnică, iar „umbrele, atunci când sunt oferite în semn de recu­noș­tință, reușesc destul de ușor să treacă dincolo de piele, să treacă dincolo de carne, să treacă dincolo de oase, să ajungă până la gânduri. Și să le pirograveze pe acestea în toate nuanțele de culori inventate vreodată de oameni, de furnici sau de un întreg univers“.

Toate întâlnirile de poveste ale artistului îi oferă cititorului prilej de a savura o copleșitoare frumusețe, din jobenul artistului care știe să se privească pe sine, dar și lumea (în cioburi de oglindă, fără a o acoperi cu propriul chip), ivindu-se mereu făpturi de minune și povești cu tâlc, jucăușe. Privirea în oglindă, prin ochii unui artist, oferă nebănuite reflexii ale lumii, asocierea culorilor și a cuvintelor născând în­țelesuri infidele lumii opac-cenușii în care cu greu mai vedem minunile.

Mustața lui Dalí și alte culori ne propune o lectură înnoitoare, „lunatică“ a lumii. O lume care ni se dezvăluie infinit de frumoasă, dacă o privim deschis, inocent, lu­dic, ironic și în același timp adânc, prin ochii unui pictor și ai unui prozator, ambii niște dirijori de­săvârșiți ai privirii lor și ai privirii noastre.

 

Felix Aftene, Lucian Dan Teodo­rovici, Mustața lui Dalí și alte culori. Pictoroman, prefață de Bogdan Crețu, Polirom, 2020

Sjón - 1918, gripă spaniolă, cinematograf, homosexualitate și un adolescent orfan

 

Cu romanele Vulpea albastră și Din pântecul balenei, scriitorul islandez Sjón și-a câștigat deja mulți cititori și în România. Recent, a fost tradusă de către Ovio Olaru o altă carte  - Mánasteinn. Băiatul care n-a existat niciodată. Sjón a publicat acest scurt roman în 2013, cea mai mare parte a acțiunii fiind plasată în Islanda, în toamna anului 1918. Gripa spaniolă, homosexualitatea și cinematograful sunt cele trei mari teme ale romanului, pe care Sjón reușește să le aducă laolaltă, grație marginalității unui personaj.

Așadar, este perioada imediat următoare Primului Război Mondial, când Islanda se va confrunta cu gripa spaniolă, dar în prim-plan trece viața băiatului de șaisprezece ani, orfan, locuind într-o mansardă cu o străbunică. E homosexual și este pasionat de filmele care rulează la cinematograf. Abandonase școala, iar privirea asupra realității are drept filtru viața din filme. Prin ele își face educația, ele îi permit să vadă mai mult și altfel decât ceilalți:

„Dar ar fi nedrept să spunem că băiatul pierde vremea degeaba pe trotuarul din fața hotelului El se distrează analizând viața din jur cu o atenție dobândită din vizionarea a cel puțin cinci sute de filme, unde fiecare expresie, fiecare gest, fiecare privire și fiecare postură sunt încărcate de sensuri și indicii asupra vieții interioare și intenţiilor personajelor, fie ele bune sau rele. Da, citeşte comportamentul tuturor oamenilor ca într-o carte deschisă - cum se poartă în grupuri restrânse sau largi, relația lor cu orice lucru imaginabil, mişcările lor în tot felul de locuri, pe stradă, la țară sau la oraş - căci jocul exagerat și rudimentar al actorilor a făcut ca toate astea să i se sedimenteze mai bine în minte”.

 Confruntat cu moartea care face ravagii în comunitatea sa, datorită filmelor își va păstra și în această situație o atitudine detașată, care îl va ajuta să salveze multe vieți.

Apariția gripei spaniole și descoperirea homosexualității băiatului îi permit autorului să ofere instantanee cu concepțiile comunității islandeze asupra homosexualității, dar cel mai mult surprind perspectivele limitate, adesea hilare, pe care le au islandezii acelei vremi asupra cinematografului, filmele fiind privite drept periculoase pentru moralitatea oamenilor, sursă de hrănit perversiunea. Și evident, loc de contaminare cu gripa spaniolă. E bine de precizat că felul în care se conturează în carte viziunea islandezilor față de cinematograf și homosexualitate are în spate o temeinică muncă de documentare, Sjón citind multe articole din presa vremii.

La fiecare pagină se simte empatia puternică pe care o are Sjón  pentru eroul său, pentru marginalitatea pe care i-o conferă nonconformismul, mania pentru filme și imaginația sa bogată, ceea ce îi permite autorului să introducă în roman și secvențe de natură suprarealistă, povestea începând chiar cu un poem fantastic scris de Robert Desnos. Pe care vă invit să îl descoperiți. Și nu doar pe acesta, ci și finalul surpinzător, plasat în 1929, dar și parfumul unei eșarfe roșii, ori tainele imaginilor și fotografiilor din volum.

 

Sjón, Mánasteinn. Băiatul care n-a existat niciodată, Traducere din limba islandeză și note de Ovio Olaru, Polirom, 2020

György Dragomán – proze scurte intense și subtile

 

György Dragomán (Gheorghe Dragoman) este unul dintre cei mai apre­ciați scriitori maghiari contemporani. S-a născut în 1973, în România, la Tîrgu-Mureș, mutându-se cu familia în Ungaria, chiar înainte de Revoluție, în 1988. După romanul cu un succes impresionant – Regele alb (publicat în 1995, tradus în aproxi­ma­tiv 30 de limbi), în 2014 scriitorul maghiar a pu­blicat un alt roman – Rugul, în care temati­zează, dintr-o altă perspec­tivă, tot comunismul românesc. Cele două romane au fost traduse la Editura Polirom și recent, la aceeași editură, i-a fost publicat un volum de proză scurtă, Ildikó Gábos-Foarță transpu­nând și de data aceasta literatura lui Dragomán într-o română expresivă.

Ca și în cazul romanului Rugul, prima senzația pe care mi-au provocat-o prozele scurte din volumul Corul leilor a fost aceea de lectură hipnotizantă. Proza lui Dragomán are o forță extraordinară, te surprinde prin intensitatea imaginilor și prin subtilitatea reflecției, prin adâncimea oglindirii. Toate întâmplările și imaginile sunt interiorizate, intens-poetice.

Cele treizeci de proze scurte din acest volum au fost scrise de-a lungul mai multor ani, vreo treisprezece, relațiile de familie și de cuplu fiind explorate din variate unghiuri. Muzica este unul dintre nevăzutele fire unificatoare. Tema muzicală, mărturisea autorul, a fost inspirată de camera sa de lucru, mai exact de căștile în care asculta muzică în timp ce își scria romanele.

 

Adevărul nemijlocit și spiritul critic sunt încă posibile

 

În toate aceste proze regăsim o poezie dură, o poezie încordată, care mie îmi amintește de proza Hertei Müller. Imagini senzorial-metaforice dezvăluie înțelesuri și neînțelesuri sufletești, textele fiind concentrate și șlefuite cu o precizie uimitoare. Intensitatea surdă a interiorității este una apăsătoare, eliberându-și ecourile în cercuri concentrice.

În Arcușul de fier, prima pro­ză din volum, un tată își for­țează băiețelul să cânte la vioară, ame­nințarea și înfricoșarea fiindu-i armele. Băiatul primește tortura cu seninătate, convins că Tatăl, scris cu majusculă, îi vrea binele: „Când sunt obosit într-un asemenea hal, încât nu mai sunt în stare să cânt, ieșim în curte, Tata mă ajută să mă așez în ligheanul pe care l-a montat în locul găleții, la capătul lanțului de la fântână, apoi mă coboară în adânc până jos de tot, până când aproape că ating suprafața apei cu tălpile, asta pentru ca răcoarea fântânii să-mi dea noi puteri. Acolo jos e cel mai greu să cânți, pentru că în jurul meu e numai ecou și clipoceală, de zici că-i furtună, lanțul se leagănă, dar eu continui să cânt, mă las pe spate, cu trupul întins paralel cu apa, așa cum m-a în­vățat Tata, lăsând ca răceala jilavă să-mi răcorească ceafa, apoi mă uit în sus, la pata de cer albastră și mică […]. După ce Tata mă scoate din fântână, mă întreabă dacă am văzut stelele, mă gândesc la cerul albastru și-i spun că da, atunci Tata îmi zâm­bește, dinții-i scânteiază în lumină de parcă ar fi din aur, își vâră degetele-i strâmbe in părul meu, apoi îmi zice că-i bine, e foarte bine, atunci sută la sută n-o să fie nici un bai“.

Cu melodia Cry me a river în fundal, contemplăm spectacolul vieții unei femei, din adolescență, de la iubirea ca aspirație, până la operația de cancer, trecând prin cele mai importante evenimente sufletești ale acesteia, tristețea imensă a melodiei fiind ritmul vieții sale, dar și suportul sufletesc.

Privirea mai mult sau mai puțin candidă a unui copil asigură unora dintre prozele volumului un farmec aparte. Perspectiva inocent-lucidă asupra lumii nu este o noutate în literatura lui György Dragomán. Regele alb are ca protagonist un băiețel de 11-12 ani care trăiește în plin comunism ceaușist (1970-1980), iar Rugul are în centru o adolescentă ce resimte consecințele tragice ale aceluiași comunism în primii ani de după Revoluție. Felul în care privesc copiii lumea nu este contaminat de prejudecăți, alături de înțelegerea rațională așezându-se și intuiția esenței aparentului insignifiant sau pur și simplu înregistrarea unor detalii care prind un sens mai profund abia în mintea cititorului. Este o vârstă la care uimirea, revelația, adevărul nemijlocit și spiritul critic sunt încă posibile, și tocmai aceasta este perspectiva prin care György Dragomán își ține cititorii foarte aproape în proze precum Drăcovenii, Karcsika, O, brad frumos, Fotoliul cu urechi etc.

 

Fiecare proză este o bomboană de ciocolată

 

În Skanderberg, Paris, femeia despuiată un băiețel își privește bunicul în diverse ipostaze. Pe el, dar și pe bărbatul care îi face masaj, amuzându-l pe băiat cu câte o partidă de skanderberg. După o vre­me, îl reîntâlnește pe stradă:

„Mă opresc, mă uit la geamantane, de când nu mai veniți, pe bunicu’ îl doare tot mai rău spatele, îi zic. Ambrus bácsi se uită la mi­ne, dă din cap, transmite-i salutări din partea mea, zice el.

Dau din cap, gata să plec, dar Ambrus bácsi întinde brusc mâ­na, mă ia de după ceafă, mă trage spre el, știi, băiete, îi bai mare, campionul de la abator a fost învins, îmi șoptește, băutura mi-a pus capac, îmi șoptește, berea, vinul și palinca. Tu să nu bei niciodată. Promite-mi că n-o să bei niciodată! Acum nu mai șoptește, o zice cu voce tare în timp ce-mi ține capul între mâini, promite-mi, zice iar.

Îi promit. Ambrus bácsi îmi dă drumul, bagă mâna în buzunar, scoate o gumă de mestecat, mi-o întinde. Gumă, zice, bătân­du-mă pe spate. Dau din cap, îi mulțumesc. Ambrus bácsi nu mai e atent la mine. Mă răsucesc pe călcâie și plec.

Staniolul lamelei de gumă de mestecat și-a pierdut complet luciul în buzunarul lui Ambrus bácsi, e și complet uscată, se face așchii în timp ce o mestec. Are iz de faină, dar e dulce. Întorc capul, Ambrus bácsi șade picior peste picior pe geamantanul mai mare, abia atunci observ că e desculț, are tălpile complet negre“.

Într-o altă povestire, o harfă eoliană cântă în surdină, în timp ce, pe o bancă, într-un parc, un bărbat divorțat trebuie să plătească drept preț pentru niște bomboane de ciocolată împărtăși­rea unui secret. Și asta unei fetițe care colecționează secrete, tocmai pentru că la vârsta de șase ani vânduse securității secretele oamenilor, în schimbul ciocolatei. În fața bomboanelor învelite elegant în negru, ies la suprafață, în doar câteva pagini, și cleptomania bărbatului, și violența familială, și direcția în care hotărăște bărbatul să-și îndrepte viața.

Și s-ar putea spune că fiecare proză a lui György Dragomán este precum o bomboană fină de ciocolată – unică, învelită cu eleganță, ascunzând un miez multistratificat, cu arome intense și schimbătoare.

 

György Dragomán, Corul leilor, traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarță, Editura Polirom, 2020

http://suplimentuldecultura.ro/33642/gyorgy-dragoman-proze-scurte-intense-si-subtile

Teodora Coman

la munte a nins deja, stratul se vede pe vârfurile depărtate ale Făgărașilor.

în oraș, temperatura n-a fost suficient de scăzută pentru depunere,

fulgii s-au dezintegrat pe drum

ca intențiile repetate, mereu în picaj, ale celor singuri

din nerăbdarea de-a realiza contactul cu prima suprafață întâlnită în cale.

da, așa a nins: ca exersarea ratată a unei apropieri

sau mai degrabă ca o nouă încercare prin care mintea a încercat să influențeze corpul

pentru ca eu să devin un om mai bun.

azi-noapte a căzut un meteorit în Suedia și, pentru câteva secunde, noaptea a devenit zi:

cine profită de surplusul ăsta de lumină

în afară de învingători, care și-o adjudecă abuziv?

ce devine deșertul când se-ntâmplă să ningă din senin?

fapt divers? accident? simplu breaking news?

ce mai poți face în fața unei șanse asimilate doar de sol,

nu de oameni,

suspicioși cu tot ce li se oferă în mod inexplicabil

și gratuit?

 

Foto Dana Pîrvan

Delta ospățului

       

         O mâncare gustoasă, savurată pe îndelete și mai ales la masă cu prieteni (musai convivi cu spirit la purtător!) rămâne una dintre plăcerile simple și vitale ale vieții. Mai ales într-o zi ori o perioadă grea. Și mai ales când ritmul vieții face ca cel mai adesea să mâncăm singuri și pe fugă. În tăcere, mestecând din mers, fără poveștile care fac din statul la masă un act de cultură, nu unul de supraviețuire. Se pare că apariția limbajului și a focului a avut la origine relația intensă, chiar cosmică a oamenilor cu hrana.  De aceea, la întrebarea „Ce mai înseamnă azi să fii uman?” aș putea răspunde că și să acorzi timp și prețuire unei mese ieșite din sfera industrialului. 

        

        Călătoriile au însemnat mereu și bucuria de a descoperi bucătăria altor ținuturi, de aceea când hoinăresc prin lume mă așez la masă cu  o singură dorință: să mănânc ce nu am mai mâncat. 

        În această toamnă am ajuns pentru prima dată în Delta Dunării. Nu mă dădeam în vânt după pește, dar nici intoleranță nu aveam, așa că proiecția asupra meselor din cele câteva zile pe care urma să le petrec acolo era mai degrabă neutră. Asta până la primul ospăț. Și când spun ospăț nu exagerez cu nimic. Nu chiar pantagruelic, dar lui Sadoveanu i-ar fi plăcut. Și așa, înghițitură cu înghițitură, am ajuns la concluzia că nicăieri în altă parte nu am mâncat mai bine și mai mult decât în Delta Dunării. Și că peștele chiar poate fi mai bun decât ceea că aveam eu pe lista preferințelor până atunci. Recunosc că mi-am depășit limitele, am putut mai mult decât credeam. Și nu m-am simțit vinovată că nu am rezistat ispitei. 

                                                                         

           Storceagul, omleta cu pește, racii proaspăt înroșiți, ciorba rusească de legume roșii, alături având în așteptare crutoane arămiu-crocante de pește, rasolul, plachia, icrele inedite  - au fost doar o parte dintre deliciile care mă fac și acum să înghit în sec și care mi-au procurat amintiri atât de savuroase. Cu atât mai mult cu cât în jurul lor s-a râs mult, ba chiar s-a și dansat.