„Vreau să dezmierd timpul”, spune mottoul din
Nabokov cu care se deschide Trezorierul-șef, romanul lui Yannick Haenel, apărut recent în traducerea lui Ovidiu Komlod la Editura Trei, în colecția
„Anansi. World Fiction”. Puține devize ar putea fi mai potrivite pentru
această carte stranie, profundă și poetică, ce refuză povestea clasică în
favoarea unei meditații despre identitate, memorie, ruină și ficțiune.
Deși aparent scrie despre un bancher, Haenel
explorează în profunzime subteranele conștiinței moderne, acolo unde cifrele,
tunelurile, fantomele și literatura se contopesc într-o meditație poetică
asupra identității, asupra limitelor dintre realitate și ficțiune, dar mai ales
asupra capacității literaturii de a aduce la viață ceea ce a fost uitat sau
poate n-a existat niciodată.
La suprafață, romanul este povestea unui scriitor
invitat să participe la o expoziție de artă organizată într-o fostă bancă din
Béthune, un orășel dezindustralizat din nordul Franței. Acolo descoperă, grație
unui director cu umor straniu, existența unui presupus tunel subteran care ar
fi legat banca de casa unui funcționar – un personaj botezat „Trezorierul-șef”.
Fără să știm dacă vorbim despre un om real sau de o
invenție colectivă, această figură devine pentru narator un obiect de
fascinație și, treptat, de identificare. Investigarea biografiei sale se
transformă într-un demers poetic și existențial, care dizolvă granițele dintre
adevăr și ficțiune. Tunelul nu e doar o curiozitate arhitecturală: e o
deschidere în subsolul psihicului, o galerie în care circulă dorințele,
traumele, visele neconsumate. Cartea devine o meditație despre memorie,
melancolie și sens, iar ruina devine poezie.
Trezorierul-șef, un filosof rătăcit în lumea
economiei, este prezentat mai întâi prin prisma unei obsesii artistice: autorul
însuși, invitat să participe la o expoziție de artă într-o fostă bancă,
descoperă casa abandonată a acestuia și un presupus tunel secret care o leagă
de instituție. De aici, începe o dedublare fascinantă: naratorul devine
detectiv, scriitor și actor, asumând treptat rolul acestui personaj pe care îl
imaginează și îl reconstituie. Trezorierul-șef nu este doar un om; este o
oglindire a unei dorințe – aceea de a înțelege și controla haosul lumii prin
rigoarea cifrelor, dar și prin reverie: „Acestui tânăr cu capul plin de lecturi
filosofice economia i se deschidea brusc dinaintea ochilor ca o transcriere
cifrată a istoriei ființei.”
Dintr-un trezorier, profesie asociată ordinii și
rigorii, autorul inventează o figură misterioasă, tulburată, solitară – un
funcționar hamletian, un contabil metafizic care trăiește între cifre și filosofie:
„Toată viața, Trezorierul-șef a avut un aer în același timp înțelept și țicnit.
Avea maniere de premiant al clasei, o latură bine crescută ce-l făcea să pară
om cumpătat; pe când în capul său, dimpotrivă, o violență amenința să explodeze
în fiecare clipă. Luptându-se s-o țină în frâu, se îmbolnăvea adeseori; se
întâmpla însă câteodată ca excentricitățile lui să învingă, iar fantezia care
îi fermeca în taină mintea se dezlănțuia atunci cu atâta forță, încât îl făcea
să treacă drept un dement.” Această dedublare funcționează și ca oglindă pentru
naratorul care se transformă, treptat, în dublul acestuia.
Terenul pe care se desfășoară romanul este unul al ruinei.
Béthune e un oraș-fantomă, cu străzi goale, baruri de noapte închise, magazine
zidite. Spațiul băncii devine un muzeu al melancoliei moderne: seifuri
abandonate, dulapuri masive, camere goale în care ecoul pașilor cheamă
fantasmele trecutului. Dar obiectele sunt vii, vorbesc, păstrează urme. De
altfel, întreaga expoziție la care participă naratorul are ca temă cheltuiala,
inspirată din Partea blestemată a lui Georges Bataille – nu întâmplător,
căci Trezorierul-șef pare o emanație directă a acestei gândiri axate pe consum,
pierdere și risipă ca forme fundamentale ale existenței.
Unul dintre marile paradoxuri ale romanului este
transformarea spațiilor rigide – banca, biroul, dosarele – în locuri sacre,
pline de poezie, de filosofie și neliniște. Pentru Trezorier, fiecare gest
profesional capătă greutatea unui act sacru. Dar în spatele acestui ritual,
Haenel insinuează o ruină tăcută: o lume în care banii, cifrele și documentele
nu mai pot salva nimic, ci doar conservă o formă iluzorie a ordinii. Această
ruină este vizibilă în decoruri – clădirea părăsită, tunelul, mobilierul vechi
– dar și în interiorul personajului, al cărui echilibru este fragil, mereu
amenințat de prăbușire.
Naratorul sapă nu doar în arhive, ci și în
straturile subconștientului, acolo unde imaginea unei bufnițe, a unei
fotografii sau a unui birou pot declanșa revelații. Memoria este labirintică,
asemenea tunelului obsesiv: o galerie subterană ce leagă moartea de viață,
raționalul de vis.
Poate cel mai emoționant aspect al romanului este
modul în care literatura este văzută nu ca o formă de reprezentare, ci ca o
formă de salvare. Haenel nu scrie ficțiune istorică și nici investigație
jurnalistică. El fabulează ca să salveze. Creează un birou, o cameră, un om –
și toate acestea devin reale pentru că au fost visate cu destulă intensitate.
În acest sens, romanul este și o declarație de credință în puterea cuvântului.
Trezorierul-șef este o carte despre un om care
poate că n-a existat niciodată – și totuși, el devine, prin forța narativă a
autorului, un simbol universal. Este omul care, în fața prăbușirii unei lumi
raționale, încearcă să păstreze un sens, fie el și iluzoriu. Yannick Haenel ne
invită să privim nu realitatea așa cum este, ci așa cum nevoia de sens ne face
s-o construim. În fond, fiecare dintre noi are un birou interior, o cucuvea
albă care ne veghează visurile, și un tunel săpat între ce suntem și ce am putea
fi.
Yannick Haenel, Trezorierul-șef, traducere
din limba franceză de Ovidiu Komlod, Editura Trei, colecția „Anansi. World
Fiction”, 2025
No comments:
Post a Comment