Literatura italiană – fericire și abisuri

 https://suplimentuldecultura.ro/39256/literatura-italiana-fericire-si-abisuri

Paolo Cognetti și Gian­franco Calli­ga­rich sunt doi dintre cei mai apreciați scriitori italieni de azi, iar la Editura Polirom au fost traduse recent de către Cerasela Barbone două noi romane scrise de aceștia.

Fericirea lupului, cel mai recent roman al scriitorului Paolo Co­gnetti, valorifică pasiunea autorului pentru munți, încrederea acestuia în forța naturii, cel mai apreciat roman al scriitorului italian fiind Cei opt munți, câști­gător al Premiului Strega. Și romanul Băiatul sălbatic explora această temă, având ca protagonist un tânăr care de zece ani trăiește în oraș, vlăguit și lipsit de încredere în sine, departe de munții în care crescuse liber. Se întoarce în munți, în căutarea libertății. Tră­iește aici trei anotimpuri și una dintre cele mai grele revelații cu care se confruntă e aceea că libertatea absolută înseamnă singurătate absolută.

 

Își oferă șansa unui nou început

 

În Fericirea lupului, întâmplările se petrec în orașul alpin Fontana Freda, unde se refugiază Fausto, un bărbat de patruzeci de ani, căutând un loc de unde s-o poată lua de la capăt. Cunoștea munții aceia de când era mic și, după o căsnicie eșuată și o viață sufocantă în Milano, se retrage în munți, „savurând gustul libertății și mestecându-l pe cel amar al ingu­rătății“. Lasă deoparte scrisul și lucrează ca bucătar în restaurantul lui Babette, unde o cu­noaș­te pe Silvia: „când o vedeai ducând mămăligă și cârnați, părea și ea un semn al vremurilor la fel ca plantele înflorite în extrasezon sau lupii care, din câte se spunea, se întorseseră în păduri“.

Își oferă șansa unui nou început, la 1800 de metri altitudine, în mijlocul unor peisaje copleșitoa­re, de o măreție care limpezește sufletele, unde mai există loc pentru libertate și vise: „A ce mirosea ianuarie? A fum de sobă. A pajiști uscate și înghețate în așteptarea zăpezii. A trupul gol al unei fete după o lungă singurătate. Mirosea a miracol“.

 

Roman al frumuseții locurilor dure

 

Cititorul vede, străbate ori simte versanți, avalanșe, zăpadă nebătătorită, seri vântoase, o vizuină în care să o iei de la capăt, fără deziluzii, o sticlă de vin și două pahare, trupuri îmbrățișate în timp ce vântul se întețește, pini săbatici doborâți de vânt, focul aprins, trupurile goale în așternut, atmosfera stampelor japoneze cu contrastul dintre impasibilitatea muntelui Fiji și tumultul valului din prim-planul gravurilor lui Hocusai, zăpada care reflectă lumina lunii, în timp ce senzațiile intense fac uitate abisurile personale: „A avut și o altă senzație, care n-avea legătură cu foamea, vânătoarea, teama, prudența, calculul. Era cea pe care o avea de fiecare dată când ajungea la o creastă și se uita spre o vale nouă. Un fel de încântare, un miros care îl atrăgea chiar mai mult decât al cerbului sau al caprei-negre. Mirosul descoperirii“.

Fericirea lupului este un ro­man al frumuseții locurilor dure, îmblânzite de căldura uma­nă. Vremea sobei este și vremea în­țelepciunii, parcă în ciuda neastâmpărului ce însuflețește lupul care își caută fericirea în altă parte, mereu dincolo de următoarea creastă, „luând cu el cântecul unei lumi mai tinere“.

 

Fundalul pe care se proiectează povestea este Roma anilor ’60

 

După succesul romanului Ultima vară în oraș, scriitorului italian Gianfranco Calligarich i-a fost tradus la Editura Polirom un alt roman – Abisuri personale, publicat în limba italiană în 2011.

Ca și în Ultima vară în oraș, fundalul pe care se proiectează povestea este Roma anilor ’60, din nou fascinantă, perfectă pentru o poveste de dragoste pe măsura atmosferei excentric-sfâșietoare a orașului, amintind și de data aceasta de filme precum La dolce vita sau La grande bellezza.

Protagonistul Abisurilor personale este un jucător de cărți profesionist care, într-o vară îndepărtată, cu inima slăbită, rememorează cu nostalgie și cu o dez­a­măgire irepresibilă, o poveste de iubire, o partidă sentimentală așezată încă de la începutul romanului sub semnul înfrângerii: „Că uneori nimic nu poate fi mai destabilizant decât acea obscură întâmplare numită iubire, că oamenii se împart întotdeauna în jucători și nejucători, chiar dacă nu stau la mese de joc, și, în fine, că în viață, la fel ca la acele mese deznădăjduit de verzi, toate victoriile ajung să semene între ele, în timp ce înfrângerile sunt întotdeauna diferite unele de altele“.

 

Doi frumoși blestemați

 

Sub palmierii litoralului în extrasezon, personajul narator rememorează povestea petrecută în urmă cu treizeci de ani, o poveste „îndârjită“ la care participase „ca simplu dealer“, ca martor la căsătorie și apoi confident. Povestea trăită scurt și intens de Tommaso și Alessandra, doi dintre exilații cosmopoliți care umpleau barul lui Santandrea, în care obișnuia naratorul să-și petreacă serile.

Bărbatul taciturn, de vreo treizeci de ani, era un moștenitor al unui afaceri industriale, adus în Roma de valurile existenței și transformat într-un client refugiat al barului numit „La timpul regăsit“. Femeia, „prea sigură de frumusețea ei neasemuită“, era fiica unui bancher elvețian, de la care moștenise și un secret întunecat, pe care Tommaso îl va afla târziu, după căsătoria grăbită, în care fusese lipsit de parfumul pe care i-l promisese trupul femeii învăluit în obsedanta rochie albă.

Personajele lui Gianfranco Ca­l­ligarich sunt doi frumoși bleste­mați care se prind într-un joc plin de cruzime, iar reconstituirea acestei povești de dragoste este un prilej pentru ca autorul să refacă atmosfera Romei, într-un limbaj ca­re îl provoacă pe cititor să găsească semnificații, să descopere sensuri tăinuite în pliurile cuvintelor sau ale imaginilor.

 

Nevoie să se pună la adăpost de neliniști fizice și senzații de gol

 

Rafinamentul provocator al scriiturii din Ultima vară în oraș se regăsește și în Abisuri personale: „În ciuda albastrului dimineții văzut de pe terasă, abia pe stră­duțe a început să perceapă aerul periculos al zilei, ca pe o indis­poziție ascunsă care îl năpădea cu o tenacitate tăcută de când se trezise. Parcă netezite de vântul nopții, fațadele bisericilor și ale altor clădiri străluceau în soare, mângâiate de o briză care venea dinspre râu și făcea lumea să umble pe stră­duțe cu un soi de neliniște.

Nu altfel stăteau lucrurile în piață. Unde un cer de un albastru intens, încărcat de certitudini, cobora greu peste umbrelele cafenelelor, voind parcă să le strivească, și unde revoluționari la bustul gol se bronzau pe marginile fântânilor arteziene, jos, lansând strigăte provocatoare înspre tinerele mame în fuste scurte care împingeau cărucioare pe pavaj ridicând stoluri de porumbei. În piață totul era lumină. Și adiere ușoară, venită dinspre râu și chemându-i parcă pe toți, împreună cu lumina soarelui, la o altă viață. Oferind oricui oportu­nități necunoscute și ironice“.

Personajele singuratice, niște dezrădăcinați triști, dar atât de vii, care au nevoie să se pună la adăpost de neliniști fizice și sen­zații de gol care se adâncesc, descrierile subtile, melancolia elegantă, disperările mocnite, lumea fragilă în care oamenii își doresc să câștige partidele sentimentale fac și din Abisuri personale un roman prin care Gianfranco Calligarich confirmă că este un scriitor autentic.

Annie Ernaux - Cum se scrie realitatea unei pasiuni

 

https://www.observatorcultural.ro/articol/cum-se-scrie-realitatea-unei-pasiuni/

Annie Ernaux, Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei, Traduceri din limba franceză de Mădălina Ghiu și Vasile Zincenco, Pandora M, 2022

 

Cel mai recent Premiu Nobel pentru Literatură a stîrnit din nou și reacții de surprindere și de nemulțumire, căci numele scriitoarei franceze Annie Ernaux nu era în topurile devenite clasice. Premiul i-a fost acordat „pentru curajul și acuitatea clinică cu care dezvăluie rădăcinile, înstrăinările și constrîngerile colective ale memoriei personale” și, din fericire, în colecția Anansi contemporan – Pandora M, au fost deja traduse de către Mădălina Ghiu și Vasile Zincenco două dintre scrierile acesteia – Pasiune simplă și Confesiunea adolescentei. Iată că avem acum posibilitatea să înțelegem cum textele sale, autobiografice în mare parte, au detabuizat corpul feminin, relațiile sexuale, pasiunea, plăcerea, avortul, oglindind totodată viața politică și socială.  

Literatura sa autobiografică este strîns legată de experiențele traumatizante trăite în adolescență și în tinerețe, lipsa libertății de exprimare agravînd ecourile acestora în întreaga sa ființă. Jurnalul pe care l-a scris între 16-20 de ani i-a fost ars de mama sa, iar prima carte publicată aducea la suprafață traumele unui avort. Pentru că se temea de reacțiile celor din jur, abia după apariția cărții, soțul și mama sa au aflat că Annie Ernaux scrisese o carte în care erau personaje. După un roman refuzat, un avort clandestin, o căsătorie, un copil și un post de profesor la 40 km distanță de casă, într-o lume în care scrisul era ceva excepțional, Annie Ernaux a folosit scrisul pentru a se scufunda în realul pe care simțea că îl și depășește astfel. Moartea tatălui a însemnat șocul unei despărțiri bruște și violente, însoțite de sentimentul de culpabilitate și de nevoia de a înțelege. Atunci a simțit irepresibil nevoia să scrie despre asta, iar scrisul său nu a mai putut fi decît autobiografic, un instrument pentru a deplia realitatea trăită, pentru a face dreptate. 

Pasiune simplă, publicată prima dată în Franța în 1991, este o scurtă ficțiune autobiografică, carte a îndrăgostirii unei femei de un bărbat însurat. Cartea este scrisă, retrospectiv, la persoana întîi, din perspectiva femeii care se observă și își înregistrează cu necruțare senzațiile, gîndurile și acțiunile la care și-a redus existența în perioada în care a făcut din bărbatul străin (venit cu afaceri în Franța, de undeva din Europa de Est) centrul vieții sale: „Începînd din luna septembrie, anul trecut, n-am mai făcut nimic altceva decît să aștept un bărbat: să-mi telefoneze și să vină la mine”. 

Cărțile, filmele, cîntecele, conversațiile sînt interesante doar dacă îi amintesc de el ori se suprapun cu stările provocate de relația interzisă. Bărbatul este nenumit, nu el ca obiect al pasiunii contează, ci pasiunea în sine și procesul scrierii acesteia, în strînsă legătură cu trecerea timpului. Incipitul romanului e bizar, plecînd de la urmărirea unui film pentru adulți, personajul narator afirmă: „Mi s-a părut că scriitura va trebui să tindă spre așa ceva, această impresie pe care o provoacă scena actului sexual, această angoasă și stupoare, o suspendare a judecății morale”. 

Pasiune simplă este o scoatere la lumină a absenței și a așteptării răvășitoare care suspendă normalitatea ființei umane aspirate de o obsesie, prinse în vîrtejul realității unei pasiuni copleșitoare, dureroase în intensitatea ei. Nimic mai important, nici măcar cei doi copii studenți, decît a fi în pat cu acel bărbat însurat, la mijlocul după-amiezii: „Eu nu mai eram decît timp ce trece prin mine”. Femeia trăiește plăcerea ca durere viitoare, iar scrisul este menit să facă un inventar al semnelor acestei pasiuni, cît mai frust, fără ironie, fără deriziune, fără a căuta pretexte, fără învinovățiri, fără intenția de a explica: „Nu vreau să-mi explic pasiunea – asta ar însemna să o consider drept o eroare și o dezordine pentru care trebuie să te justifici – ci doar să o expun”. Nu vrea să scrie o carte despre el sau despre ea, ci vrea să redea în cuvinte ceea ce i-a adus existența lui. 

Cititorul are în față o poveste chinuitor de onestă poate tocmai prin simplitatea împărtășirii dorințelor, a vulnerabilității unei femei, prin asumare obiectivă a intimității, prin calmul observației, al surprinderii și al prinderii în cuvinte a emoțiilor. Constant, în roman, cot la cot cu realitatea pasiunii, a dorinței în absență, a fricii, a supunerii, a insomniilor și a viselor obsedant-obositoare, iese la suprafață nevoia femeii de a-și lămuri rolul și puterea scrisului – o preocupare permanantă a lui Annie Ernaux. Deși este convinsă că între timpul pasiunii și timpul scriiturii nu există nicio legătură, scrisul îi perminte ca, în absența obiectului pasiunii, să rămînă totuși aproape de bărbatul plecat, să țină pasiunea vie în interiorul ei, să salveze prezența în absență, chiar dacă scrisul nu împiedică durerea trăitului. Bărbatului real rămîne „mai inabordabil” decît bărbatul scris, dar scrisul o ajută să suporte supărarea, îi dă speranță, cînd, rațional, aceasta nu există.

Presiunea judecăților, a valorilor „normale” ale lumii și obligația de a te justifica au fost mereu aspecte care au riscat să amenințe libertatea scriiturii lui Annie Ernaux. Publicarea unui text înseamnă pentru ea scoaterea acestuia în afara timpului, granița dintre nevinovăție și vinovăție, dintre deschidere și închidere: „invers decît în viață, n-am nimic de așteptat de la scriitură, unde nu se întîmplă decît ce pui tu în ea. A continua să scriu înseamnă și să amîn angoasa de a le da celorlalți să citească acest text. Atîta vreme cît eram nevoită să scriu, nu-mi păsa de această finalitate”.

La Annie Ernaux, limbajul are puterea de a transforma amintirile în altceva, ceva controlat, șlefuit estetic, într-o literatură a melancoliei, senzație care îi place foarte mult și pe care caută să o „construiască” în scris. Corpul, gîndurile, dorințele, senzațiile i se transformă în scris, adică în ceva inteligibil și universal, așa cum se întîmplă și în finalul cărții: „Cînd eram copil, pentru mine luxul însemna mantouri de blană, rochii lungi şi vile pe malul mării. Mai tîrziu, am crezut că înseamnă să duci o viață de intelectual. Acum mi se pare că înseamnă și să poți trăi o pasiune pentru un bărbat sau o femeie”. 

Stilul dens și direct de a reda experințe personale se regăsește și în Confesiunea adolescentei (2016), tot o ficțiune autobiografică, în care Annie Ernaux se întoarce către cea mai dificilă perioadă din viața sa, perioada dintre adolescență și maturitate, elementul de bază fiind prima experiență sexuală cu un bărbat. Între absolvirea școlii de la mănăstire și începerea liceului, în vara anului 1958, Annie merge într-o tabără, unde este monitoare. Este prima dată cînd e liberă, dincolo de strîmta lume munictorească pe care o cunoștea, cu atît mai mult cu cît avusese și o mamă supraprotectoare care o ținuse în mod strict departe de băieți. Dar asta nu o împiedica să viseze la ei. Cea mai mare dorință cu care merge în tabără este de a cunoaște aventura, de a trăi romantismul, pasiunea, de a se îndrăgosti, de a-și pierde virginitatea. Se lasă dusă de către un monitor în cameră unde, deși nu își pierde virginitatea (nu pentru că nu și-ar fi dorit), are o primă experință sexuală. Ce nu prevăzuse este reacția celorlalți, care o judecă și îi vorbesc disprețuitor sau îi pun etichete menite să o umilească. Devine, peste noapte, obiect al disprețului ceea ce nu o împiedică să-și dorească în continuare integrarea în acel grup.   

E prima confruntare cu „celălalt”, prima pedeapsă pentru că a gustat din libertate, căci atitudinea pe care o are Annie față de sexualitate se opune atitudinii grupului și familiei sale. Nu înțelege noțiunea de rușine pe care o invocă ceilalți, nu înțelege pentru ce este blamată și marginalizată. Recurgînd la amintiri, fotografii sau scrisori trimise prietenelor, Annie Ernaux desface multiplele straturi ale acelei experiențe traumatizante, pendulînd între adolescenta din ʼ58 și femeia din prezent, ceea ce implică și o perspectivă ambivalentă care îi oefră cititorului multiple nuanțe.

Autoarea vrea să se înțeleagă pe ea, cea din urmă cu aproape șaizeci de ani, complexitatea unei situații problematice și urmările ei care s-au întins de-a lungul multor ani – tulburări de alimentație, lipsa ciclului timp de doi ani. Unda de șoc tulbură ani buni din viața fetei care pendulează între orgoliu și dezgust, fiind copleșită de incertitudinea locului pe care îl mai poate ocupa în societate, cu atît mai mult cu cît provine dintr-o comunitate de muncitori lipsiți de mijloace matriale și cu perspective înguste asupra vieții, dar tinde să intre în lumea intelectualilor. 

Dar Confesiunea adolescentei nu este o narațiune lineară a unei experiențe dureroase. Și aici importantă devine lupta scriiturii cu realitatea care se lasă cu greu depliată. Memoria refulată, memoria rușinii cere luptă, iar scriitura devine cinematografică, compusă din imagini percutante care pătrund în carnea durerii pentru a o îmblînzi. Nu este o scriitură centrată doar pe sine. Plecînd de la experiența intimă a unei fete, Annie Ernaux oferă de fapt imaginea unei societăți, deplasează interesul asupra mentalităților și prejudecăților sexuale.

Romanul urmărește problema identității și a felului în care trăiesc amintirile în noi,  felul în care respingerea sexuală și afectivă subminează mintea și trupul unei fete, ducînd la pierderea stimei de sine, bulimie, anorexie, rigiditate, imposibilitatea de a simți că aparții unei comunități. Foarte bine este surpinsă în roman greutatea cu care se revine la propriul sine, la înțelegere, împăcare și depășire, incertitudinea libertății alegerilor fiind o povară extremă.

Chiar dacă scriitura este lipsită de figuri de stil, emoția există, ea este generată tocmai de sinceritatea cu care autoarea reușește să redea senzațiile fizice și incertitudinile fetei de optsprezece ani, dovedind astfel un principiu asumat: emoția trebuie să se nască din cuvinte, dar nu din cele ale emoției. 

De ce nu sîntem și nu vom fi sănătoși la minte

 

https://www.observatorcultural.ro/articol/de-ce-nu-sintem-si-nu-vom-fi-sanatosi-la-minte/

Pandemie, interdicții, război, amenințare cu bomba nucleară, refugiați, încălzire globală, inflație, clasă politică parelelă cu nevoile oamenilor. Tare grei acești ultimi doi ani, în care oamenii s-au confruntat într-o măsură mult mai mare și într-un mod mult mai brutal cu imprevizibilul, poate cel mai destabilizator factor pentru ființa umană, a cărei capacitate de adaptare a fost din greu încercată. 

În volumul Sîntem sănătoși la minte? Despre sănătatea psihică în România. Șase abordări, Radu Teodorescu, Cătălina Dumitrescu, Daniel David, Ioana Scoruș, Eugen Hriscu și Vlad Stroescu sînt cei șase specialiști care oferă perspective diferite asupra acestui fenomen din ce în ce mai îngrijorător, concluziile îndreptîndu-se însă spre același verdict. Dar, poate că mai importante decît verdictul sînt perspectivele care ne ajută pe toți să înțelegem mult mai bine cauzele, formele de manifestare, riscurile și posibilele soluții în fața degradării tot mai puternice a sănătății mintale individuale și colective din țara noastră.

Radu Teodorescu atrage atenția că, în ultimii doi ani, rata suicidului și a tulburărilor anxios-depresive a crescut cu mai bine de o treime. Extrem de mult, mai ales dacă ne gîndim că, în România, reforma serviciilor de sănătate mintală nu există, iar oamenii ajung la psiholog sau la psihiatru doar în cazuri extreme. Așadar, cît de sănătoși la minte pot fi oamenii dintr-o țară în care psihiatria comunitară nu există, iar psihoterapia există de cele mai multe ori punctual și cu plată, ceea ce o face inaccesibilă pentru cei mai mulți?! Ce șanse de însănătoșire au oamenii cărora banii nu le prisosesc?!  Răspunsurile sînt lipsite de echivoc. 

Cătălina Dumitrescu abordează o altă problemă, una cu rădăcini adînci și trainice: rigiditatea cognitivă sau refuzul oamenilor de a se deschide către lucruri noi, ceea ce implică o viziune simplistă despre lume, lene intelectuală, automatisme, predispoziția de a te lăsa manipulat și, implicit, un nivel scăzut al sănătății mintale. Cătălina Dumitrescu scoate în evidență și importanța relației dintre mediu și dezvoltarea creierului, sănătatea emoțională fiind într-o măsură foarte mare determinată de calitatea mediului în care ne dezvoltăm. Mediul nu este nicidecum doar un decor, importanța lui fiind mult mai mare decît își imaginează cei mai mulți dintre noi. Astfel, creierul unui copil, încă de cînd acesta se află în pîntecele mamei, este sculptat de factorii de mediu, iar tot ce a însemnat comunismul timp de 50 de ani și-a pus amprenta asupra chimiei înaintașilor noștri și a noastră: „tradus la nivel psihologic, comunismul a însemnat teroare psihică, suspiciune, vigilență, o stare de alertă permanentă. Sentimentele de lipsă de încredere și de nesiguranță pe care le-au trăit oamenii au marcat într-un mod dureros sănătatea emoțională a societății noastre”. 

Stigmatizarea și umilirea celor care se confruntă cu suferința psihică este, pentru Cătălina Dumitrescu, un alt indiciu al sănătății unei societăți. De aici se ajunge foarte ușor la acceptarea funcționării în relații de tip agresor-victimă, lipsa educației psihologice avînd drept rezultat incapacitatea de a identifica și de a evita ori de a sancționa comportamentele situate sub incidența psihopatiei, lipsa moralității sau a integrității propriei identități, trecînd adesea drept „putere”, știință de a te descurca. Pînă la admirația față de liderii psihopați, cu deliruri de grandoare, mai e doar un pas. Teama sau rușinea de a recunoaște că suferi de o afecțiune psihică este încă un indicator al sănătății psihice a societății, prejudecata, bine înfiptă în mentalul colectiv de către comunism, rezistînd și azi. Frica de a nu fi etichetat drept nebun face multe victime și azi și va continua să facă, atîta timp cît sănătatea psihică a oamenilor nu se află pe agenda politică din România, iar predarea religiei accentuează nu nevoia de empatie, ci preocuparea lui Dumnezeu de a ne vîna greșelile și, prin urmare, o educație bazată pe frică.

Daniel David consideră că marea problemă o constituie sistemul de sănătate care continuă să funcționeze reducționist și vetust, bazîndu-se pe concentrarea puterii și pe colectivism, nu pe autonomia individului. Profesorul de psihologie aduce în discuție stigmatul asociat afecțiunilor psihologice, perceperea afecțiunii psihice ca eșec al relației individ-grup și faptul că, în timpul epidemiei, sănătatea mintală nu a primit, în cadrul sistemului de sănătate, atenția cuvenită. Daniel David atrage atenția că stilul de gîndire irațional este cel care naște probleme psihologice de tipul anxietății, depresiei, furiei, agresivității sau vinovăției care afectează profund viața individulului și a celor apropiați.

Pentru Ioana Scoruș, pandemia doar a acutizat problemele sănătății psihice din România. Percepția arhaică a românilor cu privire la psihologie, dezinteresul și lipsa de implicare financiară a statului, irelevanța și ineficiența psihologiei în cadrul școlilor, prevenția zero, inexistența unui standard al sănătății mintale, abuzul de diagnosticare a copilului, noua modă a parentingului, iluziile vîndute de literatura fericirii, iluzia modelului universal și îndepărtarea continuă de gîndirea critică și practică conturează un tablou deloc liniștitor al mentalului românesc. Eugen Hriscu ridică problema alcoolismului și a divorțului dintre medicina românească și psihologie, iar Vlad Stroescu subliniază, la rîndul său, nevoia de a se organiza servicii medicale de îngrijire mintală (de urgență și comunitare), dar cum asta implică voință politică, scepticismul stă în picioare. 

Moștenirea mentalului comunist, lipsa educației emoționale și a unei culturi sănătoase, îndepărtarea de gîndirea rațională, ignorarea științei, dezastrul educației din școli și totala lipsă de interes a statului pentru psihiatria comunitară sînt doar cîțiva dintre factorii ce condamnă sănătatea mintală a românilor la o criză profundă, al cărei sfârșit nu se poate întrezări.

Radu Teodorescu, Cătălina Dumitrescu, Daniel David, Ioana Scoruș, Eugen Hriscu și Vlad Stroescu, Sîntem sănătoși la minte? Despre sănătatea psihică în România. Șase abordări, Editura Humanitas, 2022

O evreică în răspăr cu legile evreiești

 

https://www.observatorcultural.ro/articol/o-evreica-in-raspar-cu-legile-evreiesti/

Yaniv Iczkovits este un scriitor israelian care, deși a început să primească premii pentru scrierile sale încă din 2007, a devenit cunoscut după ce a publicat în 2015 romanul Fiica măcelarului, un roman dens care explorează îndeosebi tema evreității în Rusia țaristă a secolului al XIX-lea. Bunicul său a fost unul dintre supraviețuitorii de la Auschwitz, iar după Holocaust, bunicii săi au emigrat, trăind o vreme și în România. Yaniv Iczkovits a făcut parte din trupe de comando, luptând în Lebanon, dar are și un doctorat în filozofie, pe tema relației dintre etică și limbaj în opera lui Ludwig Wittgenstein.

Autorul și-a dat seama că dincolo de experiența Holocaustului, știe prea puține lucruri despre viața cotidiană a strămoșilor săi și a dorit să afle mai multe despre existența normală a acestora. Astfel a apărut romanul Fiica măcelarului unde a abordat evreitatea, fără să insiste pe problema antisemitismului, a persecuțiilor sau a Pogromului. Dinamica familiei, relația dintre evrei și vecinii creștini, dar mai ales condiția femeii în comunitățile evreiești din estul Europei i-au suscitat interesul.

Ca și viața autorului, Fiica măcelarului este un roman surprinzător, inedit, fascinând prin talentul cu care Yaniv Iczkovits a amestecat istoria, mentalitățile unor comunități închise, relația dintre religie și politică, violența, suspansul, picarescul, condiția femeii, intriga polițistă, umorul negru, ironia, substratul filozofic și dimensiunea identitar-culturală a limbajului.

Fiica măcelarului este un roman cu o puternică simpatie pentru personajele feminine. Romanul începe prin a ne introduce într-un mod extrem de inteligent, în viața lui Mende, una dintre cele două fiice ale măcelarului din titlul romanului, cititorul având în față reproducerea unui anunț dintr-un ziar al vremii, în care o femeia își căuta soțul. Povestea de viață a lui Mende este una reprezentativă pentru condiția femeilor evreice din Rusia anilor 1890. Soțul o părăsește pe ea și pe cei doi copii, tânăra femeie rămânând să trăiască, fără bani, fără niciun venit, în casa sărăcăcioasă a socrilor, cu speranța că bărbatul o să apară într-o bună zi. Altă speranță nu poate avea, căci femeile părăsite de bărbați – o realitate des întâlnită în comunitățile evreiești chiar și azi – nu aveau dreptul să ceară divorț sau să fie considerate libere. O ajută Fanny, sora ei, autorul făcând o incursiune în copilăria acestora și redând tăios scene pline de cruzime, trăite de fete în primii lor ani de viață, în strâmta lor comunitate evreiască.

Fanny este personajul central al cărții, ea este fiica măcelarului, cea care îi moștenește stăpânirea de sine și priceperea în mânuirea cuțitului. Copila a crescut fără căldură din partea mamei bolnave. Abia când aceasta moare, se poate lipi de cadavrul ei, nemaifiind alungată.  Încă de mică învață să sacrifice animalele, pentru prima dată o fată având rol de măcelar   într-o astfel de comunitate. Într-o zi asistă la încăierarea dintre bunic și câine. Miza este un os, iar rezultatul este rănirea câinelui, care nu vrea să dea drumul la os, și moartea bătrânului pe care se răzbună câinele. Iar Fanny asistă neclintită la întreaga scenă, moment care o determină să renunțe la sacrificarea animalelor: „începînd de atunci, Fanny nu a mai avut nevoie să ucidă pentru a putea evoca amintirea sânului matern”. Își va păstra însă, lipit de picior, cuțitul de măcelar. Dacă Mende este femeia conformistă, care se supune regulilor comunității, Fanny este o sălbăticiune și într-o zi, la 24 de ani, revoltată din cauza complicității comunității, dispare de lângă soțul său, un brânzar blând și încet la minte, plecând să-l caute pe soțul lui Mende, pentru a-l convinge pe acesta să semneze actul de divorț. Riscurile pe care și le asumă sunt pe măsura interdicției ca o evreică să călătorească dincolo de teritoriul comunității. Însă are asupra sa cuțitul cu care face prăpăd printre cei care încearcă să îi stea în drum.

E o călătorie plină de peripeții, dar și de semnificații, ea încercând de fapt să restabilească ordinea, să reașeze lucrurile în matcă, act ce poartă numele de tikkun. Este o realitate că în acea vreme, adesea bărbații își părăseau soțiile și copiii fără să se mai întoarcă sau se întorceau peste mulți ani. Iar în tradiția evreiască, când soțul pleacă, femeia rămâne în starea de agunah, adică viața ei este pur și simplu suspendată, legată. Nu poate divorța, nu se poate recăsători, e pur și simplu încremenită în starea de așteptare. Singura șansă este ca soțul să se reîntoarcă sau să obțină de la el semnătura pe un act de divorț. Ori să fie mort.

Pentru ca viața surorii sale să poată continua, Fanny refuză complicitatea la nedreptate și își asumă o călătorie sălbatică, ea nefiind o simplă femeie evreică, ci fiica măcelarului. Dacă Yaniv Iczkovits și-ar fi ales drept protagonist un bărbat, călătoria acestuia nu avea famec, căci bărbații evrei puteau pleca oricând, oriunde, fără să li se ceară socoteală. Iar pe de altă parte nu îi interesa condiția femeilor părăsite și nu și-ar submina singuri poziția de stăpâni. Însă pentru o femeie, o astfel de călătorie nu putea fi decât extraodinară, cu atât mai mult cu cât are alături un bărbat care nu are nimic în comun cu stereotipurile societății. E luntrașul Jijek, cel tăcut și neclintit, alt personaj memorabil care nu se supune regulilor prestabilite de societate. Doar cu ajutorul lui e posibilă călătoria lui Fanny, doar pe el se poate baza.

În peripețiile acestei femei sălbatice este implicată și poliția secretă din Rusia care anchetează crimele. Novak, polițistul care o va ajuta pe Fanny, își dă seama după felul în care este despicat grumazul unor tîhari că este o taietură evreiască și pleacă pe urmele evreilor criminali. Iar pentru asta se strecoară deghizat printre oameni și privește evreii dintr-un unghi exterior, autorul încercând și în felul acesta să depășească șabloanele literaturii despre evrei. Iar unul dintre planurile romanului pune în evidență tocmai transformarea sa lăuntrică, contrastul dintre abordarea lui și reacția comunității evreiești.

Iczkovits regretă că, odată cu lumea nouă a Israelului, s-a trecut de la idiș la ebraică, uneori poliția recurgând chiar la amenzi pentru cei care erau prinși că vorbesc în idiș. De aceea, în roman sunt păstrate cuvinte esențiale din cultura și tradițiile religioase evreiești, ele apar în idiș, netraduse și asta îl solicită pe cititor să le înțeleagă sensul din context, dar îl ajută și să simtă mai bine acea lume. Iar numele traducătoarei Ioana Petridean este o garanție pentru calitatea traducerii și a notelor ce însoțesc textul.

 

              

Yaniv Iczkovits, Fiica măcelarului. Răzbunarea lui Mende Speismann de mâna surorii sale, Fanny, Traducere din engleză și note de Ioana Petridean

O carte cu și despre Adriana Bittel

 

Am primit-o aseară și mi-am început ziua cu frumoasa carte cu și despre Adriana Bittel, carte ce deschide colecția inițiată la Editura Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, odată cu ediţia a IV-a a Zilelor Sofia Nădejde. Adriana Bittel a primit premiul special la prima ediţie a Premiilor Sofia Nădejde, în 2018, iar acest volum cuprinde o prezentare de Florina Pîrjol, un interviu cu Adriana Bittel realizat de Adela Greceanu, o proză inedită a Adrianei Bittel, un tabel cronologic şi o serie de fotografii din arhivă. 

Foarte bine scoate în evidență Florina Pîrjol elementele care individualizează literatura Adrianei Bittel - arta privirii și a decupajului îngust de realitate, transformarea faptului mărunt în poveste, melancolia amestecată cu resemnare, aparenta simplitate cehoviană, farmecul feminității solitare.

Adela Greceanu a reușit să stârnească, prin întrebările ei, o mulțime de amintiri din tinerețea scriitoarei, dar și mărturisiri legate de scris, în special de proza scurtă, sau de viață. Impresionează puternic modestia Adrianei Bittel, pentru care literatura și muzica sunt salvatoare în împrejurările grele de care nu e nimeni scutit. 

„A. G.: Și vocație de autor de proză scurtă ce înseamnă?

 A. B.: Să știi să vezi semnificativul în nesemnificativ”.

Japonia lui Mishima

 

 

          Yukio Mishima (1925-1970, pe numele său adevărat Kimitaka Hiraoka) este unul dintre marii scriitori japonezi ai secolului XX (poet, prozator și dramaturg), numele să fiind des invocat atunci când se numără cei pe care Nobelul i-a ocolit. A publicat peste 40 de volume (romane, povestiri, piese de teatru, eseuri), oferind astfel  una dintre cele mai complexe şi fidele imagini ale unei Japonii aflate în plin proces de modernizare. 

        Japonia, recompusă discret în scrierile sale, este surprinsă în momentele controversate când tradiţiile se văd asediate şi ameninţate de tehnologia şi de modul de viaţă occidental, oferind imaginea unor oameni aflaţi în derută, lipsiţi de repere valorice, rătăcind în amestecul deseori grotesc de forme ale unor civilizaţii total diferite. Consecinţele sunt, nu de puţine ori, caricaturale. Printre altele, naţionalismul și loialitatea faţă de sistemul imperial, l-au determinat pe Mishima să recurgă la moartea ritualică,  prin seppuku, în urma eşecului (de altfel, previzibil) al unei lovituri de stat pe care o organizase.

Yukio Mishima a început să scrie literatură la vârsta de doisprezece ani, ascunzându-se de tatăl său, care era simpatizant al nazismului german şi adept al rigorii militare, considerând literatura un semn de efeminare. Ajutat în schimb de mama sa, băiatul scria doar noaptea, căci în inopinatele controale pe care i le făcea, tatăl îi distrugea toate manuscrisele găsite. Mare admirator al clasicilor japonezi, dar şi al lui Oscar Wilde (se pare că şi Mishima era homosexual) şi al lui Rainer Maria Rilke, Mishima a devenit celebru la 24 de ani, odată cu publicarea romanului Confesiunile unei măşti, fiind de-a lungul anilor nominalizat de trei ori la premiul Nobel, pe care l-a primit însă protectorul şi admiratorul său, Yasunari Kawabata. Totuşi, cea mai mare realizare literară ce poartă marca numelui său, este tetralogia Marea fertilităţii, la care Mishima a scris până în ultima zi a vieţii. Înainte de a-şi face seppuku - gest care concentra disciplina şi demnitatea vechilor samurai din care se trăgea - acesta a trimis la editură ultimul volum – Îngerul decăzut. În acea dimineață scria: „Viața omenească este limitată, dar mi-ar plăcea să trăiesc veșnic”. Toate cele patru romane scrise între 1968 şi 1970 – Zăpada de primăvară, Cai în galop, Templul zorilor şi Îngerul decăzut –  au fost traduse la Editura Humanitas Fiction.

Nu se poate înțelege ultimul roman al tetralogiei – Îngerul decăzut -  fără a face trimitere, dacă nu la toate celelalte volume, cel puțin la primul – Zăpada de primăvară, cu care formează un tot unitar. Pe fundalul Japoniei unde civilizaţia îşi pierde autenticitatea, iar noii oameni nu mai sunt explicaţi de pământul pe care cresc şi de tradiţii, se încheagă o frenetică şi tragică poveste de dragoste.

 Protagoniştii sunt Kiyoaki, fiul Marchizului Matsugae, descendent al unei familii de samurai, un nouveau-riche al erei Meiji. Demnitatea sobră a înaintaşilor nu  mai este decât o umbră, căci spiritul războinic şi disciplina le sunt total străine. Dacă Marchizul este total preocupat de afaceri şi de civilizaţia occidentală (filme, mâncare, decoruri, stil de viaţă), Kiyoaki ilustrează şi mai convingător această formă de „declin”.  Tânăr extrem de frumos, delicat, capricios, predispus la melancolie şi la visare, „se simţea ca o plantă fără rădăcini”. Nu pune preţ pe învăţătură, dar îşi însuşise rafinamentul civilizaţiei orientale, fiind crescut în casa Ayakura, familie de aristocraţi sărăciţi, pe care parvenitul Marchiz se oferă mereu s-o susţină financiar.  E singuratic, lipsit de iniţiativă şi de voinţă, arogant, dar emană o strălucire fizică greu de închipuit. Condus de firul tainic al destinului, tânărul se îndrăgosteşte de frumoasa şi rafinata Satoko, fiica aristocratului Ayakura. Cei doi copilăriseră împreună, dar dragostea este respinsă, capricios,  rând pe rând de către fiecare. După ce Satoko acceptă logodna cu prinţul imperial, iubirea dintre cei doi izbucneşte cu violenţă, ajutaţi fiind de Tadeshina, slujitoarea lui Satoko şi de Honda, prietenul lui Kiyoaki. În urma sarcinii şi avortului hotărât de familii, pentru a ascunde jignirea adusă familiei imperiale, Satoko se retrage, în ciuda voinţei tuturor, la o mânăstire, iar  Kiyoaki, după  eforturile disperate de a o vedea, se îmbolnăveşte şi moare, nu înainte de a-i spune lui Honda că se vor reîntâlni, aluzie la tema reîncarnării care devine predominantă în volumele următoare, inclusiv în romanul Îngerul decăzut, unde cititorii se pot reîntâlni cu avocatul Honda care are acum in jur de 80 de ani și care are impresia că se întâlnește cu cea de-a treia reîncarnare a lui Kiyoaki, celelalte două făcând subiectul romanelor anterioare ale seriei. Tōru Yasunaga este tânărul care, în ochii lui Honda are toatea atributele pentru a fi noua reîntrupare a prietenului său din tinerețe, al cărui suflet se supune neobosit procesului de transmigrație.

Portretul pe care Mishima i-l face în prima parte a cărții tânărului extrem de inteligent, rebel și singuratic este impresionant, cititorul ezitând, odată cu bătrânul avocat în elucidarea adevăratei naturi a lui Tōru, cele trei alunițe identice cu cele de pe trupul lui Kiyoki, reîntâlnite pe trupurile lui Isao și Ying Chan, toți trei murind în culmea frumuseții, la 20 de ani, fiind elementul cel mai important în recunoașterea acestuia. Ceea ce impresionează și atrage este capacitatea acestuia de a vedea dincolo de existență, de fapt dincolo de nonexistență, auzind și simțind alte ritmuri ale universului, așa cum vede navele pe mare, mărite de 80 de ori cu binoclul. Din păcate pentru Honda, băiatul este doar acea forță a răutății în stare pură care atrage și distruge tot ce cuprinde: „Tōru avea un chip frumos și palid, ca sculptat în gheață, pe care nu se citeau nici sentimente, nici dragoste, nici lacrimi. Însă tânărul cunoștea bucuria de a privi. Mama Natură îl învățase asta. Nici un ochi nu poate fi mai limpede decât cel care doar stă și privește, fără a crea nimic. Orizontul nevăzut, dincolo de care conștiința nu poate pătrunde, era mult mai îndepărtat decât orizontul vizibil. [...] Dacă privitul însemna întâlnirea dintre ochi și existență, sau mai bine zis întâlnirea a două oglinzi ale existenței”.

Aroganța, răutatea, cruzimea și ingratitudinea este însă tot ceea ce se găsește în Tōru, adolescentul diabolic, în care se vede întrupat de fapt destinul Japoniei aflată într-o continuă decădere, cucerită finalmente de Coca-Cola care îi devine emblemă. Volumul se încheie cu pelerinajul lui Honda, acum abuzat, trădat, distrus fizic, psihic și social, la mănăstirea unde se retrăsese Satoko. Reîntâlnirea cu aceasta nu îi aduce însă mult sperata liniște, căci bătrâna neagă povestea ei de iubire cu Kiyoaki și implicit tot ce trăise Honda timp de 80 de ani. Nihilismul, golul constituie nota fundamentală a finalului acestui roman. Este în acest final ales de Mishima o negare a întregului ciclu, o altfel de sinucidere premonitorie. În afară de frumusețea peisajului nu mai trăiește nimic: „Grădina era pustie. Nu e nimic aici, s-a gândit Honda. Am venit într-un loc unde, dacă nu sunt amintiri, nu e nimic. Grădina se scălda în razele soarelui de vară, cufundată în tăcere...”.

Fie că e vorba despre iubire, prietenie, predestinare, budism, reîncarnare, conflicte individuale sau de generaţie, privirea lui Mishima  - și implicit literatura sa - este magică. Ea suprinde, cu dezinvoltură epică, atât liniile suprafeţelor şi contururile, dar pătrunde firesc şi în profunzimea acestora, unde răscoleşte febril, înregistrând cu frenezie suplă toate tresăririle gândirii şi ale simţirii. Cu naturaleţea şi uşurinţa cu care, în fiecare pagină  adună sub ochii noştri piesă cu piesă şi zugrăveşte pe nesimţite  un colţ de lume aflat la o răscruce istorică,  Mishima pătrude şi în interiorul personajelor pentru a le reda intensitatea vibrantă a emoţiilor. Nuanţele cele mai infime ale senzaţiilor sunt aduse la suprafaţă, dar cuvintele păstrează întreg inefabilul.

                                                                                                       

              Yukio Mishima, Zăpada de primăvară, Traducere din japoneză şi note de Angela Hondru, Humanitas Fiction, 2022

  Yukio Mishima, Îngerul decăzut, Traducere din japoneză şi note de Andreea Sion, Humanitas Fiction, 2022

Cum se vede viața de la înălțimea morții

 

https://www.observatorcultural.ro/articol/cum-se-vede-viata-de-la-inaltimea-mortii/
În 10 minute și 38 de secunde în lumea asta stranie, roman nominalizat la Booker Prize în 2019, Elif Shafak își surprinde cititorii încă din primele rînduri, prin premisa din care se dezvoltă firul narativ: după moarte, mintea omului continuă să trăiască. Leila Tequila, o prostituată din Istan­bul, este una dintre numeroasele victime ale violenței sexuale, iar după ce este omorîtă și trupul îi este aruncat într-o pubelă (într-o noapte rece din noiembrie 1990), mintea sa continuă să lucreze la viteză maximă încă 10 minute și 38 de secunde. Creierul se încăpățînează să nu moară odată cu inima și „memoria îi funcționa mai departe, energică și sîrguincioasă, adunînd crîmpeie dintr-o viață care se apropia cu repeziciune de final. Își aminti lucruri pe care nici măcar nu știa că e în stare să și le amintească, lucruri pe care crezuse că le-a pierdut pentru totdeauna. Timpul deveni fluid, un șuvoi năvalnic de amintiri ce se scurgeau una într-alta, trecutul și prezentul fiind de nedespărțit“.

Structurat în trei părți sugestive – „Min­tea“, „Trupul“ și „Sufletul“ –, romanul devine o rememorare digresivă, pe baza căreia se încheagă povestea fetiței din provincie care ajunge pe paginile ziarelor ca prostituată ucisă la o periferie a Istanbulului. Dar nu este reconstituită doar viața ei, ci și viața celorlalte femei din jurul său integrate în tabloul întregii societăți. Ceea ce, bineînțeles, nu a fost pe placul autorităților din Turcia, care, după publicarea acestui roman, au acuzat-o pe Elif Shafak de obscenitate, scriitoarea aflîndu-se în dizgrațiile regimului politic încă din 2006, cînd, în Bastarda Istanbului, a abordat genocidul armean și represiunea politică în diversele ei forme.

La fiecare minut, plecînd de la o senzație din trecut – gusturile și mirosurile sînt elemente declanșatoare –, femeia își rememorează viața, începînd cu ieșirea din pîntecul mamei. Amintirile senzoriale ne poartă prin creierul Leilei și reînvie cele mai importante momente ale unei scurte existențe. Sarea cu care îi fusese frecat corpul după naștere ca să-i dea drumul îngerii și copila să poată scoate sunete este primul element din care se nasc poveștile trecutului. Fata se născuse în casa unui croitor care își ia și o a doua soție, căci prima nu îi oferă copii. Dar, după naștere, îi este dată primei neveste și crește considerîndu-și mama drept mătușă, privind neputincioasă cum mama își pierde mințile. La două minute după ce inima încetează să‑i mai bată, mintea Leilei își amintește gustul de lămîie și de zahăr și se vede fetiță de șase ani, singuratică: „Neastîm­părată și sprințară și întotdeauna un pic zăpăcită, se rostogolea de-a lungul zilelor ca o piesă de șah căzută pe podea, silită să născocească jocuri complicate doar pentru sine“. La trei minute de la moartea sa, apare mirosul cafelei cu cardamom, miros asociat cu strada bordelurilor din Istanbul, prilej pentru ca autoarea să ofe­re cititorului o perspectivă expresivă asupra memoriei: „Dar memoria omului seamănă cu un chefliu care a băut pînă tîrziu în noapte, dînd pe gît prea multe pahare: oricît s-ar strădui, nu e în stare să țină drumul drept. Se împleticește printr-un labirint în care totul e pe dos, mișcîndu-se adesea în zigzaguri amețitoare, insensibilă la rațiune și gata să se prăbușească de-a binelea“. La 16 ani fusese vîndută unui bordel. Trecerea celor patru minute aduce cu ea gustul pepenelui verde și imaginea unchiului care o abuzase sexual.

Cititorului nu i se înfățișează doar povestea tinerei, ci și un întreg tabou al societății și al culturii din Turcia, cu precădere un tablou al condiției femeii într-o lume plină de discriminări, un tablou care oglindește viața femeilor din Turcia, încă de la naștere. Femei de cele mai multe ori analfabete, care trebuie să ofere tinerețe, docilitate și fertilitate, care trebuie să accepte umilințe doar pentru că, atunci cînd au fost aduse de bărbat în casă, abia aveau din ce să trăiască. Femei care își conduc viața după superstiții, romanul fiind și o colecție a superstițiilor din Turcia. O femeie însărcinată nu se tunde, ca nu cumva să i se scurteze norocul, nu miroase trandafiri, ca nu cumva copilul să se nască cu semne vineții, nu pune în mîncare mirodenii, ca nu cum­va să aibă copilul pistrui sau alunițe, mănîncă gutui, ca să aibă copilul gropițe, doarme cu un cuțit sub pernă, ca să țină la distanță spiritele rele. Scriitoarea dovedește o atenție uimitoare la detalii, surprinzînd miezul lucrurilor mărunte care compun viața de zi cu zi, manifestarea și consecințele obiceiurilor conservatoare dintr-o țesătură socială opresivă, dominată de autoritatea masculină.

Leila e o femeie brutalizată, dar curajoasă. Romanul surprinde în nuanțe subtile și profunde urmele violenței, atît la nivel fizic, dar mai ales la nivel psihic, însă Leila rămîne un personaj umanizat, profund luminos. Știe sigur că nu vrea ca viața sa să se reducă la tabloul bine știut: „Un țînc agățat de picior, un copilaș în brațe, un soț căruia să nu-i iasă din cuvînt, o casă de ținut în perfectă ordine“. Învață din primii ani că tandrețea și afecțiunea trebuie ascunse, știe că trebuie să lupte cu interdicțiile aflate la fiecare pas, într-o societate dominată de coduri patriarhale și religioase, de misoginism și de ipocrizie religioasă. O ajută cei cinci prieteni care se strecoară luminos în amintirile Leilei, fiind plasa ei de siguranță. Și ei sînt niște mărginași, ciudați neintegrați în standardele societății, dar devin expresia prieteniei, care se dovedește mai importantă decît familia și decît societatea, iar cartea cuprinde și poveștile lor de viață. Romanul devine astfel o pledoarie pentru prietenie și pune în prim-plan puterea feminină, cartea fiind dedicată femeilor din Istanbul și orașului care pentru scriitoare a fost, este și va rămîne de genul feminin, așa cum afirmă la începutul cărții.

Romanul se mișcă între diversele planuri ale existenței, în timp, în spațiu, printre personaje extrem de bine individualizate, și astfel se naște o lume multidimensională, văzută milimetric, ca prin ochiul păsării care planează deasupra hărții cu care se deschide romanul. O lume mistică și lirică pe alocuri.

Dana PîRVAN recomandă romanul 69 de Ryū Murakami

 

Ryū Murakami este unul dintre cei mai cunoscuți, dar și cei mai controversați scriitori din Japonia. A mizat pe neașteptat, pe suprinzător și a câștigat, devenind celebru grație unor romane întunecate ce explorau violența, furia, sexul sau drogurile și puneau în fața cititorului copii abuzați, prostituate, personaje brutale, psihopate, rebeli cu sau fără cauză, oameni bolnavi care caută sens într-o societate superficială, supusă materialismului.

Cărțile și filmele sale au stârnit mereu vâlvă. Declara Ryū Murakami într-un interviu: „În ceea ce privește conștiința, noi, ființele umane, avem un întreg univers de întuneric și haos. Facultatea rațională este doar o mică parte din noi. Încercăm să controlăm părțile întunecate cu legi, morală, bun simț și așa mai departe, dar ființele umane sunt prea profunde, diverse și libere pentru a fi cuprinse de astfel de lucruri”.

Viața unor personaje bizare, scufundate în întuneric și haos constituie teritoriul obișnuit al scriitorului japonez. Însă omul din spatele lor este o prezență calmă, relaxată. Este un om cu poftă de viață, binevoitor, empatic, lucid și mai ales implicat. Ryū Murakami a fost mereu preocupat de evoluția societății japoneze în cadrul căreia nu există interes pentru individ, ci doar pentru colectivitate. Prezența americană în Japonia și influența pe care aceasta continuă să o aibă asupra niponilor este o temă constantă în romanele sale. Autorul scoate din adâncurile întunecate ale societății japoneze oameni revoltați, dar care nu știu ce formă să dea revoltei, frustrărilor, violența fiind cel mai adesea forma lor de manifestare. Furia, componentă vitală a romanelor sale, devine o formă de exprimare, uneori fără țintă în lumea reală, exterioară. Mai ales în cazul tinerilor care se  simt însingurați și irelevanți în societate, el însuși având o copilărie și o adolescență nu tocmai liniștite.

Mulți consideră că arta uneori violentă și sadică a Japoniei are tocmai acest rol de a atenua astfel de tendințe în lumea reală. Murakami mărturisea că prin literatura sa încearcă să-și înfurie cititorii, să le arate cum să-și canalizeze furia. Și crede că japonezii chiar ar trebui să fie mai supărați în special din cauza oportunităților pentru tineri. Literatura sa nu îi poate forța, dar îi poate orienta, scriitorul invocând o zicală celebră care spune că poți conduce un cal la un lac, dar nu îl poți forța să bea. 

Ryū Murakami a fost un adolescent furios și a găsit modalități de a-și exprima furia. Fiu de profesori, în timpul liceului s-a baricadat pe acoperișul școlii sale în cadrul unei mișcării studențești împotriva războiul din Vietnam. A simpatizat cu mișcarea hippie, s-a alăturat unei trupe rock și a început să facă filme indie. El a devenit, cu alte cuvinte, un prototip al multora dintre personajele sale rebele.

Așa cum este și cazul romanului 69 publicat de către Ryū Murakami în anul 1987 și tradus în 2022 la Editura Polirom de către Iolanda Prodan. Este un roman efervescent, cu substrat autobiografic, o cronică a anului 1969, așa cum l-a trăit protagonistul, un tânăr nonconformist de șaptesprezece ani, aflat în ultimul său an de liceu, în condițiile în care, după al Doilea Război Mondial, un puternic val al culturii americane a cuprins Japonia. Un an pentru care personajul narator are încă din primul paragraf următoarele repere: „O mie nouă sute şaizeci şi nouă. Anul în care examenul de admitere la Universitatea Tokyo a fost anulat, în care The Beatles au lansat The White Album, Yellow Submarine şi Abbey Road, iar cei de la The Rolling Stones au scos cel mai tare single al lor, Honky Tonk Women, în care tinerii cu plete, cărora li se spunea hipioți, scandau pentru dragoste şi pace. La Paris, De Gaulle demisionase, războiul din Vietnam era în plină desfăşurare, iar fetele de liceu nu foloseau tampoane, ci cârpe din bumbac”.

Acțiunea se petrece în Sasebo, orășelul de provincie în care a crescut și Ryū Murakami, oraș în care se află și o bază militară americană, influența americană asupra vieții din Japonia fiind tema recurentă a literaturii sale. Romanul este scris la persoana întâi de către persoanjul care, la treizeci și doi de ani, rememorează anul în care avea șaptesprezece ani, un ultim an de liceu, an al răzvrătirilor adolescentine. La șaisprezece ani fugise puțin de acasă de acasă, pentru a avea timp să mediteze și pentru a scăpa de maratonul impus de școală. Dar și de povara virginității.  Ken, copilul-lup, e hrănit de nihilismul lui Nietzsche și urăște învățatul. E fascinat de muzica rock, de poeziile lui Rimbaud, de filmele lui Godard, de festivaluri și de actele de frondă. Recită din Rimbaud, se lasă tulburat de violetul apusului de soare și fredonează cântecele celor de la Rolling Stones. Entuziasmat de nou și de neobișnuit, de tot ce ar fi putut intra în categoria underground, vrea cât mai multă distracție și cât mai multe fete, dar la șaptesprezece ani e încă virgin, eliberarea de această povară fiind în sine o aventură și o cauză.

În paralel cu tabloul sistemului de învățământ din Japonia și al atitudinii unei generații de tineri, tabloul societății japoneze se conturează și el cu ușurință: „Cu 150 de yeni primiți de la maică-mea, eu mi-aş fi putut lua un bol de supă cu tăiței, lapte, două chifle, una cu aromă de pepene galben şi una cu sos de curry, plus o gogoaşă cu gem. Renunțam la lapte, mulțumindu-mă doar cu o chiflă cu sos picant de curry. Puneam banii rămaşi deoparte, ca să-mi cumpăr cărţi de Sartre, Genet, Céline, Camus, Bataille, Anatole France şi Kenzaburo Oe. Pe naiba! Era lista mea lungă de baliverne sub care ascundeam adevăratul motiv pentru care aveam nevoie de bani - ca să pot intra în cafenelele şi discotecile unde puteam agăţa puicuțele uşuratice de la Colegiul de fete Junwa, o şcoală privată unde procentul de zeiţe ale frumuseții trecea lejer de două zeci la sută”.

Lăsând la o parte tenebrele și violența din Albastru nemărginit, aproape transparent sau Copii de aruncat, Ryū Murakami continuă și în acest roman să își exprime îngrijorarea pentru lipsa oportunităților tinerilor din Japonia. Adolescenții din 69 își exprimă revolta față de așteptările înăbușitoare prin intermediul unor simboluri ale culturii pop occidentale, paginile cărții devenind un savuros amestec de poezie, muzică,  filme, filosofie,  festivaluri, iubiri și mai ales de stări de spirit de la sfârșitul anilor ʼ60. Neliniștea și bravada adolescentină, onestitatea și dezinvoltura vocii narative, provocarea senzorială a amestecului de cuvinte din frazele lui Murakami, pasajele amuzante, tonul sprințar și ritmul alert al relatării poznelor adolescentine, îmblânzite de muzică și de poezie, fac din acest roman o carte care se citește cu plăcere, adesea cu zâmbetul pe buze, Ryū Murakami suprinzându-și din nou cititorii.

 

Ryū Murakami, 69, Traducere din limba japoneză și note de Iolanda Prodan, Polirom 2022

Patul Fridei - Slavenka Drakulić

 

Recent, la Pandora M, în colecția Anansi Contemporan, a apărut romanul Patul Fridei. Este traducerea romanului scriitoarei croate Slavenka Drakulić, în care aceasta și-o imaginează pe Frida Kahlo, în ultimele zile dinaintea morții, reflectând asupra existenței sale. Astfel, romanul reconstituie viața celebrei și inconfundabilei Frida Kahlo, cea pentru care pictura a fost mult mai mult decât o pasiune, devenind calea de a supraviețui în fața durerii trupului care i se descompunea de pe o zi pe alta (a trecut prin 32 de operații în 47 de ani), dar și de a face față infidelităților bărbatului de care era dependentă, de a înfrunta singurătatea, complexele, de a exterioriza meandrele propriei feminități.

 

În Patul Fridei, Slavenka Drakulić explorează agitata lume interioară a Fridei Kahlo, de la poliomielita și de la accidentul care i-au spulberat copilăria și șansele unei vieți normale, până în momentul morții acesteia. În prim-plan trece relația cu Diego Rivera, numit Maestro în roman, dar mai ales felul în care picturile au devenit o oglindă a trăirilor și a transformărilor atât exterioare, dar mai ales interioare ale femeii. Astfel, scriitoarea croată pătrunde în mintea artistei și urmărește felul în care durerea se transformă în culoare, pictura devenind un ritual de alungare a duhurilor rele, o necesitate vitală.

 

Dacă vă plac tablourile Fridei Kahlo, cu siguranță romanul Patul Fridei o să vă facă să vedeți în picturile sale mult mai multe reflexe ale unei existențe pline de durere și de curaj și o să înțelegeți mai bine ambivalența tablourilor, căci autoarea a pus foarte bine în cuvinte nu doar gândurile artistei, ci și lumea creată de pensula aceasteia, facându-l pe cititor să-i înțeleagă vulnerabilitățile, complexitatea, dar și forța lucidității.

Întoarcerea la gândirea sănătoasă. Un dialog între Dragoș Preutescu și Dana Pîrvan, pornind de la volumul „Mirarea filozofică” de Jeanne Hersch

 

Fiecare etapă a unei societăți, a unei culturi, fiecare perioadă istorică au încercat să analize lumea ce ne înconjoară. Astăzi nu reușim să ne mai mirăm, într-un sens al cunoașterii a ceva. Astăzi suntem șocați, suntem pe modul breaking-news, suntem adversari aproape întotdeauna împotriva cuiva sau a ceva.

 

Dragoș Preutescu: Trăim constant premisa schimbărilor în lanț. Este firesc să ne întrebăm de ce nu ne mai mirăm? Jeanne Hersch face o istorie a filozofiei, în sensul a ceea ce au căutat oamenii prin întrebări în trecut. Gândirea occidentală a fost o sursă imensă de idei, de contemplații, de cultură, de permanente descoperiri. Oamenii de astăzi îmi lasă tot mai des impresia că “știu” prea multe, prea informați, prea încercând să dejoace viața, nicidecum să mai pună întrebări inteligente sau să descopere. „Trăim într-o lume unde totul se schimbă fără încetare. Iată aici o buturugă, puțin după aceea vedem o flacără, ceva mai târziu flacăra dispare și nu rămâne decât o grămăjoară de cenușă”. Până la urmă, oamenii stau aproape întotdeauna între experiență și contradicție, iar gândirea asigură echilibrul. Ne dorim să fim plini de toate, să avem de toate, să nu ratăm nimic, dar, „într-un cufăr plin nimic nu se mișcă. Dacă ființa este plină, în ea nimic nu se schimbă”.

 

Dana Pîrvan: Oricât m-aș feri de generalizări, este evidentă tendința omului de azi de a nu se mai mira, de a nu se mai minuna. Sau o face cu privirea furată de suprafețe, de ambalaje strălucitoare, care îl împiedică să ajungă la esență, la el însuși. Nici nu știu dacă asta mai este mirare. Cu siguranță nu este mirarea pe care Jeanne Hersch o considera măsură a umanității, sursă a filozofiei. Cărțile valoroase cred că se nasc din mirare și poate de asta unii dintre noi continuăm să citim. Fără să-mi fi propus, în foarte multe dintre cărțile citite am urmărit mai ales problematica viului omenesc, preocuparea scriitorilor pentru salvarea a ceea ce este ori a mai rămas profund omenesc în om, pentru recentrarea valorilor omenești. Am încercat să văd „cărarea prin uman” cum ar zice Paul Celan. Ce râmâne neschimbat, când totul se schimbă, iar oamenii sunt preocupați să țină pasul cu schimbările din ce în ce mai rapide? Care este substanța stabilă care susține spectacolul schimbării? Ființa și ideile – au zis cei mai mulți filozofi. Întrebările în sine. Mirarea care înseamnă creativitate și care are nevoie de răgaz, de oprire din goana nebună în care suntem prinși ca niște hamsteri dedicați orbește, trup și suflet, unei roți ce nu duce nicăieri. E greu să te miri, pentru că mirarea implică renunțarea la orgoliu, la autosuficiență, la aroganță, remarca Jeanne Hersch. Înseamnă să-ți păstrezi ori să-ți recapeți ochii de copil. Dar tot ea înseamnă să îți deschizi ființa și să mai poți trăi cu voluptate copilărească bucuria de a (te) descoperi. Amețiți de viteza și de spectacolul schimbărilor, burdușiți cu nimicuri, obsedați să nu rateze nimic („nu rata!” este, evident, unul dintre imperativele timpurilor noastre), oamenii riscă să rateze acel „spațiu de joacă” în care crește mirarea, gândirea aceea despre care spuneai că oferă echilibru. Și da, se trezesc că țin în palme doar niște grămăjoare de cenușă.

Dragoș Preutescu: Lăsăm foarte mult în urmă acea „Lume ca un mare spectacol”, în varianta propusă de Richard Dawkins, cu tot ce înseamnă dorința cunoașterii, a descoperirii și suntem tot mai afundați într-o „Civilizație a spectacolului”, așa cum ne propune Mario Vargas Llosa, rupți de orice palpabilitate, în care totul are efect de touch screen. Dacă este să „subțiem” generalizările noastre, mirarea de astăzi a rămas doar la stadiul de touch screen. „Spectacolul schimbării” despre care vorbești, rămâne fără fondul de idei, de cultură în creștere, de omul viu, cum foarte bine remarci. Jeanne Hersch analizează unele idei ale filozofului Spinoza, dar cea despre independență și necesitate este convingătoare în ceea ce privește felul în care ne raportăm la viață. Pentru că până la urmă, VIAȚA a fost o căutare continuă în ideile filozofilor. Oare nu avem prea multe necesități, și astfel nu reușim să oferim vieții și un pic de independență? Ceea ce leagă independența de necesitate, este substanța. Substanța poate înseamna valori, morală, joacă, pasiune. Și pe drept se întreabă autoarea: „Dacă însă recunoaștem necesitatea care decurge din substanța unică, cum putem înțelege problema erorii? Dacă totul e necesar, cum se face că putem să ne înșelăm?”. Sunt două motoare care reușesc să călăuzească capacitatea noastră pentru a recunoaște, pentru a simți, pentru a educa, cunoaște și pentru a susține „măsura mirării”: binele și frumosul. Și cred că provocăm mari pete de eroare dacă renunțăm la aceste motoare. Oare la ce fel de motoare ne raportăm astăzi, mai mult decât în trecut? Cineva îmi povestea că poți cumpără opere de artă online, create de roboți și că acestea au o mare valoare și vor avea o mare valoare în viitor. Oare ne putem mira la această perspectivă?

 

Dana Pîrvan: „Substanța poate înseamna valori, morală, joacă, pasiune” - îmi place cum ai privit înspre substanța vieții pe care ai legat-o și de joacă. Cred că joaca și mirarea ne mențin privirea și zâmbetul de copii, ele ne ajută să primim și să răsfrângem în mod firesc frumusețea vieții. Așa cum adesea e dificil să faci distincția între bine și rău, altfel decât pe baza unor criterii relative, e un proces anevoios să stabilești ce înseamnă prea multe necesități și astfel să desparți apele dintre necesități și independență sau libertate. Pentru Spinoza, ne atrage atenția Jeanne Hersch, libertatea și necesitatea sunt una: libertatea este necesitate, iar necesitatea este libertate. Și nu e nicio contradicție aici, dacă admitem odată cu Spinoza că adevărata libertate constă în a cunoaște până în profunzime necesitatea adevăratei substanțe. Libertatea înseamnă să simți că nu poți acționa altfel. Și aici intervine și cunoașterea intuitivă, care era pentru Spinoza adevărata cunoaștere. Să te uiți în oglindă (e suficientă și una imaginară) și să fii împăcat cu acțiunile tale, să nu te lași dominat de pasiuni, ci să le domini în funcție de necesități. Eroarea e semn că nu ai dus cunoașterea până la capăt, că firul gândirii nu a mers suficient de departe. Și ne întoarcem astfel la dorința cunoașterii lasate în urmă, cum bine ai observat. Fără ea nu există substanța vieții și nici echilibrul dintre necesitate și independență. Fără dorința cunoașterii, fără discernământ avem doar cărări greșite sau excese care fac desea ca virtuțile să se transforme în vicii. Gândirea asigură echilibrul  - este una dintre premisele de la care ai pornit acest dialog și râmâne în continuare esențială. Îmi vine în minte Ilie Moromete. El este unul dintre personajele mele preferate, căci el a înțeles că necesitatea și libertatea sunt una și a rămas un om al independenței, al libertății. Nu a putut să facă altfel, așa cum Spinoza nu a renunțat la independența sa de ființă umană și a preferat să trăiască în sărăcie, șlefuind toată viața lentile de ochelari. Moromete știa că secretul vieții este să nu devii robul acțiunii și că viața e un miracol de care merită să te lași pătruns. El știa că e vitală joaca deghizată în ironie și disimulare sau în plăcerea da a sta de vorbă cu cineva în stare să glumească inteligent. Să revin însă la ideea de eroare, la dificultatea de a o conștientiza  și de a-i înțelege rostul. Cred că liniștea sufletească ar putea fi semnul că libertatea și necesitatea sunt una, că nu avem prea multe necesități care ne fac să ne pierdem libertatea, că nu ne înșelăm. Ar putea fi confirmarea faptului că ne raportăm la „motoarele” potrivite, că nu am lăsat deoparte binele și frumosul. Operele de artă create de roboți au fix valoarea pe care le-o va acorda fiecare dintre noi. Mă uit în oglinda mea imaginară și o întreb dacă arta roboților va fi un element pe care îl voi eticheta sau îl voi interioriza drept valoare. Zâmbetul sceptic pe care îl zăresc acolo îmi oferă un răspuns simplu. O astfel de perspectivă nu îmi stârnește mirarea, nu-mi pot investi în acea direcție atenția și, implicit, energia. Ar fi o risipă. Arta roboților e un act posibil care se înscrie previzibil în lanțul spectaculosului lipsit de substanță la care se raportează omul actual. Ineditul menit să șocheze, nu să mire, după cum remarcai la începutul dialogului nostru. Dar frumusețea margaretelor și frumusețea unor versuri în care lumina are culoarea mentei cu siguranță că îmi vor păstra vie mirarea și mă vor bucura substanțial. Prefer acest nivel al ființei.

Dragoș Preutescu: Ceea ce au făcut filozofii de-a lungul timpului este că au încercat să găsească descrieri ale naturii umane și ale vieții, folosindu-se de idei. Eu le numesc înfățișări ale gândirii. În sensul că ceea ce gândim, există și cu normă de practicabilitate. Aceste înfățișări  pot fi nivele ale ființei. Cu cât reușeai să pătrunzi ideatic (prin idei) în substanța naturii, cu atât reușeai să găsești perspective, forme ale vieții și ale cunoașterii. Lucretius a scris Despre natura lucrurilor, o incursiune în înfăptuirile oamenilor. Ce anume au cucerit pentru a fi liberi. Oare ce mai putem noi cuceri astăzi pentru a cunoaște și recunoaște libertatea? „E adevărat că lumea n-a fost făcută pentru noi; noi am învățat însă se ne folosim de ea și să o adaptăm într-o anumită măsură scopurilor noastre.” Pe rând am trecut de la metafizică la fizică. De la spiritualitate la deducție. De la intuiție la confort și predictibilitate. Oricum ar fi, trebuie să recunoaștem că oamenii se bazează unii pe alți. Fiecare are un suport de idei și gândește într-o manieră sau alta ce este viața și cum se potrivește să fie trăită. Dar există variabile comune, iar deviind de la ele, cădem în capcanele irosirii de cunoaștere. Este important să ne punem întrebarea: pentru ce merită să ne luptăm astăzi? Pentru că loc de iluminare va fi întotdeauna, iar istoria filozofiei propusă de Jeanne Hersch face această dovadă. E important să nu părăsim această constantă a ceea ce ne menține vii: mirarea în fața existenței pline de cunoaștere.

Dana Pîrvan: Cred că merită să luptăm pentru a salva umanul mutilat de fel și fel de excese, de agresiuni, de superficialitate, de diluarea esenței omului. Iar această „salvare” este posibilă doar prin conștientizare, prin luciditate, prin înțelegere profundă și nuanțată, prin echilibru, prin perspectivă. Prin acea gândire sănătoasă despre care vorbeai, gândirea care să identifice reperele acelui omenesc atemporal și totuși actual. Jeanne Hersch face o pledoarie pentru o viziune clară asupra mizelor și pentru omul a cărui esență constă în „conștiința de sine, conștiința morală, valorile, responsabilitatea, libertatea, sensul”. Fix acele „date” inerente naturii umane, dar tot mai mult ignorate. Merită să luptăm pentru posibilitatea de a pune întrebările care susțin mirarea și, odată cu ea, șansa de a ne păstra sau de a deveni ființe libere și responsabile.

Jeanne Hersch, Mirarea filozofică. O istorie a filozofiei. Traducere din franceză de Drăgan Vasile. Cu un portret însoțitor de Monica Lovinescu, Editura Humanitas, 2022