Annie Ernaux - Cum se scrie realitatea unei pasiuni

 

https://www.observatorcultural.ro/articol/cum-se-scrie-realitatea-unei-pasiuni/

Annie Ernaux, Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei, Traduceri din limba franceză de Mădălina Ghiu și Vasile Zincenco, Pandora M, 2022

 

Cel mai recent Premiu Nobel pentru Literatură a stîrnit din nou și reacții de surprindere și de nemulțumire, căci numele scriitoarei franceze Annie Ernaux nu era în topurile devenite clasice. Premiul i-a fost acordat „pentru curajul și acuitatea clinică cu care dezvăluie rădăcinile, înstrăinările și constrîngerile colective ale memoriei personale” și, din fericire, în colecția Anansi contemporan – Pandora M, au fost deja traduse de către Mădălina Ghiu și Vasile Zincenco două dintre scrierile acesteia – Pasiune simplă și Confesiunea adolescentei. Iată că avem acum posibilitatea să înțelegem cum textele sale, autobiografice în mare parte, au detabuizat corpul feminin, relațiile sexuale, pasiunea, plăcerea, avortul, oglindind totodată viața politică și socială.  

Literatura sa autobiografică este strîns legată de experiențele traumatizante trăite în adolescență și în tinerețe, lipsa libertății de exprimare agravînd ecourile acestora în întreaga sa ființă. Jurnalul pe care l-a scris între 16-20 de ani i-a fost ars de mama sa, iar prima carte publicată aducea la suprafață traumele unui avort. Pentru că se temea de reacțiile celor din jur, abia după apariția cărții, soțul și mama sa au aflat că Annie Ernaux scrisese o carte în care erau personaje. După un roman refuzat, un avort clandestin, o căsătorie, un copil și un post de profesor la 40 km distanță de casă, într-o lume în care scrisul era ceva excepțional, Annie Ernaux a folosit scrisul pentru a se scufunda în realul pe care simțea că îl și depășește astfel. Moartea tatălui a însemnat șocul unei despărțiri bruște și violente, însoțite de sentimentul de culpabilitate și de nevoia de a înțelege. Atunci a simțit irepresibil nevoia să scrie despre asta, iar scrisul său nu a mai putut fi decît autobiografic, un instrument pentru a deplia realitatea trăită, pentru a face dreptate. 

Pasiune simplă, publicată prima dată în Franța în 1991, este o scurtă ficțiune autobiografică, carte a îndrăgostirii unei femei de un bărbat însurat. Cartea este scrisă, retrospectiv, la persoana întîi, din perspectiva femeii care se observă și își înregistrează cu necruțare senzațiile, gîndurile și acțiunile la care și-a redus existența în perioada în care a făcut din bărbatul străin (venit cu afaceri în Franța, de undeva din Europa de Est) centrul vieții sale: „Începînd din luna septembrie, anul trecut, n-am mai făcut nimic altceva decît să aștept un bărbat: să-mi telefoneze și să vină la mine”. 

Cărțile, filmele, cîntecele, conversațiile sînt interesante doar dacă îi amintesc de el ori se suprapun cu stările provocate de relația interzisă. Bărbatul este nenumit, nu el ca obiect al pasiunii contează, ci pasiunea în sine și procesul scrierii acesteia, în strînsă legătură cu trecerea timpului. Incipitul romanului e bizar, plecînd de la urmărirea unui film pentru adulți, personajul narator afirmă: „Mi s-a părut că scriitura va trebui să tindă spre așa ceva, această impresie pe care o provoacă scena actului sexual, această angoasă și stupoare, o suspendare a judecății morale”. 

Pasiune simplă este o scoatere la lumină a absenței și a așteptării răvășitoare care suspendă normalitatea ființei umane aspirate de o obsesie, prinse în vîrtejul realității unei pasiuni copleșitoare, dureroase în intensitatea ei. Nimic mai important, nici măcar cei doi copii studenți, decît a fi în pat cu acel bărbat însurat, la mijlocul după-amiezii: „Eu nu mai eram decît timp ce trece prin mine”. Femeia trăiește plăcerea ca durere viitoare, iar scrisul este menit să facă un inventar al semnelor acestei pasiuni, cît mai frust, fără ironie, fără deriziune, fără a căuta pretexte, fără învinovățiri, fără intenția de a explica: „Nu vreau să-mi explic pasiunea – asta ar însemna să o consider drept o eroare și o dezordine pentru care trebuie să te justifici – ci doar să o expun”. Nu vrea să scrie o carte despre el sau despre ea, ci vrea să redea în cuvinte ceea ce i-a adus existența lui. 

Cititorul are în față o poveste chinuitor de onestă poate tocmai prin simplitatea împărtășirii dorințelor, a vulnerabilității unei femei, prin asumare obiectivă a intimității, prin calmul observației, al surprinderii și al prinderii în cuvinte a emoțiilor. Constant, în roman, cot la cot cu realitatea pasiunii, a dorinței în absență, a fricii, a supunerii, a insomniilor și a viselor obsedant-obositoare, iese la suprafață nevoia femeii de a-și lămuri rolul și puterea scrisului – o preocupare permanantă a lui Annie Ernaux. Deși este convinsă că între timpul pasiunii și timpul scriiturii nu există nicio legătură, scrisul îi perminte ca, în absența obiectului pasiunii, să rămînă totuși aproape de bărbatul plecat, să țină pasiunea vie în interiorul ei, să salveze prezența în absență, chiar dacă scrisul nu împiedică durerea trăitului. Bărbatului real rămîne „mai inabordabil” decît bărbatul scris, dar scrisul o ajută să suporte supărarea, îi dă speranță, cînd, rațional, aceasta nu există.

Presiunea judecăților, a valorilor „normale” ale lumii și obligația de a te justifica au fost mereu aspecte care au riscat să amenințe libertatea scriiturii lui Annie Ernaux. Publicarea unui text înseamnă pentru ea scoaterea acestuia în afara timpului, granița dintre nevinovăție și vinovăție, dintre deschidere și închidere: „invers decît în viață, n-am nimic de așteptat de la scriitură, unde nu se întîmplă decît ce pui tu în ea. A continua să scriu înseamnă și să amîn angoasa de a le da celorlalți să citească acest text. Atîta vreme cît eram nevoită să scriu, nu-mi păsa de această finalitate”.

La Annie Ernaux, limbajul are puterea de a transforma amintirile în altceva, ceva controlat, șlefuit estetic, într-o literatură a melancoliei, senzație care îi place foarte mult și pe care caută să o „construiască” în scris. Corpul, gîndurile, dorințele, senzațiile i se transformă în scris, adică în ceva inteligibil și universal, așa cum se întîmplă și în finalul cărții: „Cînd eram copil, pentru mine luxul însemna mantouri de blană, rochii lungi şi vile pe malul mării. Mai tîrziu, am crezut că înseamnă să duci o viață de intelectual. Acum mi se pare că înseamnă și să poți trăi o pasiune pentru un bărbat sau o femeie”. 

Stilul dens și direct de a reda experințe personale se regăsește și în Confesiunea adolescentei (2016), tot o ficțiune autobiografică, în care Annie Ernaux se întoarce către cea mai dificilă perioadă din viața sa, perioada dintre adolescență și maturitate, elementul de bază fiind prima experiență sexuală cu un bărbat. Între absolvirea școlii de la mănăstire și începerea liceului, în vara anului 1958, Annie merge într-o tabără, unde este monitoare. Este prima dată cînd e liberă, dincolo de strîmta lume munictorească pe care o cunoștea, cu atît mai mult cu cît avusese și o mamă supraprotectoare care o ținuse în mod strict departe de băieți. Dar asta nu o împiedica să viseze la ei. Cea mai mare dorință cu care merge în tabără este de a cunoaște aventura, de a trăi romantismul, pasiunea, de a se îndrăgosti, de a-și pierde virginitatea. Se lasă dusă de către un monitor în cameră unde, deși nu își pierde virginitatea (nu pentru că nu și-ar fi dorit), are o primă experință sexuală. Ce nu prevăzuse este reacția celorlalți, care o judecă și îi vorbesc disprețuitor sau îi pun etichete menite să o umilească. Devine, peste noapte, obiect al disprețului ceea ce nu o împiedică să-și dorească în continuare integrarea în acel grup.   

E prima confruntare cu „celălalt”, prima pedeapsă pentru că a gustat din libertate, căci atitudinea pe care o are Annie față de sexualitate se opune atitudinii grupului și familiei sale. Nu înțelege noțiunea de rușine pe care o invocă ceilalți, nu înțelege pentru ce este blamată și marginalizată. Recurgînd la amintiri, fotografii sau scrisori trimise prietenelor, Annie Ernaux desface multiplele straturi ale acelei experiențe traumatizante, pendulînd între adolescenta din ʼ58 și femeia din prezent, ceea ce implică și o perspectivă ambivalentă care îi oefră cititorului multiple nuanțe.

Autoarea vrea să se înțeleagă pe ea, cea din urmă cu aproape șaizeci de ani, complexitatea unei situații problematice și urmările ei care s-au întins de-a lungul multor ani – tulburări de alimentație, lipsa ciclului timp de doi ani. Unda de șoc tulbură ani buni din viața fetei care pendulează între orgoliu și dezgust, fiind copleșită de incertitudinea locului pe care îl mai poate ocupa în societate, cu atît mai mult cu cît provine dintr-o comunitate de muncitori lipsiți de mijloace matriale și cu perspective înguste asupra vieții, dar tinde să intre în lumea intelectualilor. 

Dar Confesiunea adolescentei nu este o narațiune lineară a unei experiențe dureroase. Și aici importantă devine lupta scriiturii cu realitatea care se lasă cu greu depliată. Memoria refulată, memoria rușinii cere luptă, iar scriitura devine cinematografică, compusă din imagini percutante care pătrund în carnea durerii pentru a o îmblînzi. Nu este o scriitură centrată doar pe sine. Plecînd de la experiența intimă a unei fete, Annie Ernaux oferă de fapt imaginea unei societăți, deplasează interesul asupra mentalităților și prejudecăților sexuale.

Romanul urmărește problema identității și a felului în care trăiesc amintirile în noi,  felul în care respingerea sexuală și afectivă subminează mintea și trupul unei fete, ducînd la pierderea stimei de sine, bulimie, anorexie, rigiditate, imposibilitatea de a simți că aparții unei comunități. Foarte bine este surpinsă în roman greutatea cu care se revine la propriul sine, la înțelegere, împăcare și depășire, incertitudinea libertății alegerilor fiind o povară extremă.

Chiar dacă scriitura este lipsită de figuri de stil, emoția există, ea este generată tocmai de sinceritatea cu care autoarea reușește să redea senzațiile fizice și incertitudinile fetei de optsprezece ani, dovedind astfel un principiu asumat: emoția trebuie să se nască din cuvinte, dar nu din cele ale emoției.