Anne Morrow Lindbergh – femeia din umbra soțului celebru

Melanie Benjamin este una dintre cele mai cunoscute autoare de ficțiune istorică, fiind încântată să scormonească prin cotloanele trecutului și să aducă la lumină viața intimă a unor personaje celebre, asumându-și principiul că întâmplările sunt pentru istorici, iar emoțiile sunt provincia scriitorilor.

Bestseller Gaudeamus 2019, Soția aviatorului, romanul publicat în 2013 și tradus în 2019 la Editura Humanitas Fiction de către Cornelia Dumitru (după ce în 2018 scriitoarei americance i-a fost tradus la aceeași editură romanul Lebedele de pe Fifth Avenue), are în centrul său o femeie extraordinară, ce a trăit însă în umbra soțului celebru. Anne Morrow Lindbergh a fost soția celebrului aviator Charles Lindbergh, primul care a zburat cu avionul din America la Paris, fiind vedeta indiscutabilă a anului 1927. 

Melanie Benjamin reușește în această carte să o facă pe Anne eroina propriei povești, în timpul vieții fiind eclipsată de personalitatea dominant-eclatantă a soțului. Dovadă stă și faptul că pe site-ul NASA, este prezentată astfel: „Anne Morrow Lindbergh: Wife, Pilot, Literary Light”.

 După o lectură foarte atentă a jurnalelor intime ale lui Anne Lindbergh și a corpusului comun de scrisori schimbate de cei doi în cei peste 40 de ani de căsnicie, Melanie Benjamin a scris un roman în care a pus în prim-plan viața acestei femei care s-a trezit, spre supriza tuturor, dar mai ales a ei, „soția” celebrului aviator, bărbatul curajos, frumos, fascinant, dar și cu multe defecte. Vocea narativă a romanului îi aparține lui Anne, iar alternanța planurilor temporale (din 1927 până în 1974) oferă o dublă perspectivă asupra întâmplărilor și trăirilor: cea brută, imediată, dar și cea detașată, limpezită.

Romanul, aflat în curs de ecranizare, surpinde atât procesul de pierdere a propriei identități a femeii îndrăgostite de literatură, care ajunge pilot doar pentru a-și ajuta soțul să-și ducă la bun sfârșit proiectele de cucerire a aerului, dar și pașii grei făcuți pentru a se putea vedea pe sine, cu nevoile și bucuriile proprii.

Fiica ambasadorului Statelor Unite în Mexic, absolventă de filologie și pasionată de citit și scris, intelectuală timidă, odată devenită soție, Anne Morrow va deveni prima americancă care a obținut licența de pilot de planoare, printre primii radiotelegrafiști cu licență, copilotul soțului ei în zboruri lungi și foarte periculoase. Dar dincolo de aceste ipostaze istorice, publice, a existat și o viață de familie extrem de agitată, plină de suferințe și chiar tragică. Romanul ne înfățișează o multitudine de ipostaze intime ale femeii Anne Lindbergh: hăituită de presă, de fanii și de admiratoarele soțului său, mamă căreia i se răpește și i se ucide primul copil, femeie căreia soțul îi interzice să-și exprime durerea, slujnica șoțului, mamă care se ocupă singură de copii, soțul fiind din ce în ce mai mult și mai des plecat,  femeie care asistă neputincioasă la comportamentul tiranic al soțului față de ea și față de copii, soție înșelată care descoperă înainte de moartea soțului că acesta mai avea alte trei relații rotunjite cu alți șapte copii, o soție obligată să învețe să trăiască singură, dar și o femeie care nu își poate ignora la nesfârșit propriile nevoi și care se trezește:

 „Aveam nevoie să mă uit la femeile acelea, la femeile acelea normale, legate de pământ, cu vieți așa diferite de a mea. Și aveam nevoie să văd prin ochii mei, nu ai lui Charles. Eram atât de obișnuită să văd lumea din spatele lui, sau de lângă el; vederea noastră era mereu exact aceeași. Ca și cum purtam amândoi o singură pereche de ochelari”.

Anne devine o femeie care reușește să se cunoască și să devină stăpână pe propria viață, odată cu reîntoarcerea la literatură și cu reușita de a scrie o carte despre ea însăși, nu despre zborurile soțului: „«Scoicile.» Ăsta a fost primul titlul pe care mi l-am imaginat pentru o serie de eseuri, de idei la care-mi stătea gândul deja de câțiva ani. Cochetasem cu ideea de a compara stadiile vieții unei femei cu diverse scoici; ghiocul, răsăritul dublu, argonautele, alte câteva. Fiecare perfectă, fiecare diferită, fiecare slujind unui scop aparte; ispititoare, luate una câte una, dar luate ca o colecție, un fel de festin desăvârșit. Sau o viață desăvârșită. Viața unei femei, veșnic în schimbare, găzduind, apoi lepădând îndatoriri vechi pentru altele noi; așteptările cuiva pentru ale altcuiva, până când devine în sfârșit, triumfător, mai puternică. Desăvârșită.”.

Grație empatiei puternice și a documentării temeinice, Melanie Benjamin a reușit să o scoată pe Anne Morrow Lindbergh din umbra celebrului soț și să ne-o înfățișeze în complexitatea sa lăuntrică, în finalul romanului adevărata măsură a puterii sale fiind dată de iubire și iertare, care, în cazul său, se dovedesc a fi mai mari decât trădarea suferită. Anne Morrow Lindbergh a murit în anul 2001, după moartea soțului aceasta continuând să fie un personaj aflat în centrul atenției publice, ducându-și mai departe, cu demnitate, propria poveste.

Melanie Benjamin, Soția aviatorului, Traducere din engleză și note de Cornelia Dumitru, Editura Humanitas Fiction, 2019

Misterele unui râu neguros și ascunzișurile firii umane

Din 2006, când a publicat primul roman, Diane Setterfield s-a impus ca autoare ce revitalizează proza clasică, în special romanul gotic, mizând pe fascinația tainelor. Însă autoarea nu lasă misterul întâmplărilor terifiante să pună stâpânire pe roman, ci oferă subtil explicații raționale ce par ascunse în spatele secretelor de nedeslușit.

Mottoul romanului A fost odată un râu plasează romanul în această atmosferă neînțelesurilor, a misterelor, a interpretabilului: „Dincolo de marginile acestei lumi se întind alte lumi. Sunt locuri pe unde poţi să treci dintr‑o parte într‑alta. Un astfel de loc se află aici”. Ca și unul dintre fragmentele descriptive de la începutul romanului: „Noaptea, iar povestea asta începe noaptea, podul era înecat în beznă, astfel încât abia când urechea prindea vuietul adânc şi nemărginit al puhoiului de apă erai în stare să întrezărești prin fereastra aia întinderea întunecimii nestatornice care curgea și își schimba necontenit unduirea, luminată neguros de propria forţă”.

Un râu tenebros, un han condus de o femeie și multe povești pline de mister, spuse tihnit și provocator – acesta este fundalul pe care vor crește întâmplările. Acțiunea romanului e plasată în secolul al XIX-lea, în Anglia, iar viața personajelor curge precum râul Tamisa, o călătorie imprevizibilă, cu schimbări de direcție, lipsită adesea de posibilitatea de a fi controlată de voința omului.

Pe ușa hanului „Lebăda”, într-o seară de decembrie a anului 1887, în plin ritual al spunerii poveștilor, intră un bărbat necunoscut purtând în brațe ceea ce la început pare o păpușă. Apoi cei prezenți constată că este o fetiță de aproximativ patru ani. Care pare moartă. Dar e vie. Însă nu vorbește. Mister? Miracol? Vrajă?

În jurul asumării identității acestei fetițe se pornește un veritabil război, căci paternitatea îi este revendicată din trei direcții: Amstrong, fermierul de culoare al cărui fiu vitreg ar putea fi tatăl fetiței,  soții Vaughan – cei cărora le dispăruse în urmă cu doi ani o fetiță, dar și îngrijitoarea de la biserică, a cărei soră înecată cu mulți ani în urmă pare a fi revenit de pe lumea cealaltă. Poveștile inventate sunt înlocuite de o poveste în care se lasă prinși mai toți locuitorii zonei.

Toate cele trei posibilități par rezonabile până la un punct, în miezul misterului cuibărindu-se o singură certitudine deloc liniștitoare: fata a apărut din râu. De altfel, râul este suprapersonajul romanului, din care izvorăște mare parte a atmosferei gotice. După meandrele-i misterioase pare a se conduce și viața locuitorilor de pe malurile sale.  Dar nu doar viața acestora, ci și cursul poveștilor și al poveștii care le înglobează.

Citit în cheie psihologică, A fost odată un râu este și un roman al pierderii, surprinzând felul diferit  în care oamenii se raportează la pierderea unei ființe dragi. Personajele se află în proces de negare, își spun singuri poveștile care le convin, pentru a depăși suferința, își construiesc vieți reale bazate pe poveștile inventate  de ele însele. Apariția fetiței scoate la iveală răni nevindecate și fantome personale, secrete. Ascunzișurile firii umane  fac parte din misterul lumii.

Ca la Sadoveanu, în prim plan trece frumusețea și plăcerea spunerii poveștilor, hangița alegându-l ca soț pe bărbatul care știe să spună  povești. Așa își va câștiga Joe  existența, atrâgând clienții cu darul de a spune povești. De altfel, finalul romanului reia explicit legătura dintre râu, viețile oamenilor și povești: „Stând la cârma lui Collodion, care îşi urma drumul, Daunt a recunoscut că râul e ceva prea cuprinzător ca să poată încăpea în vreo carte. Maiestuos, viguros, insondabil, el se arată îngăduitor cu treburile oamenilor, până într-o zi când se poate întâmpla orice. Astăzi îţi învârte o roată ca să macini arpacaşul, mâine îţi inundă ogorul. Privea apa care se scurge pe lângă vas luând minţile multora cu false speranţe, creând impresia, prin sclipiri de lumină, că ar purta cu el fărâmituri din trecut ori din viitor. Avusese multe înţelesuri pentru mulţi oameni de-a lungul anilor; în cartea lui a adăugat despre asta un mic eseu”.

Personajele romanului sunt pitorești, multe dintre ele purtătoare de mister. Quitley este luntrașul mut, suspendat între două lumi, cel care și-a adus înapoi fetiția de pe lumea cealaltă, în schimbul rămânerii sale între viață și moarte, cu prețul vieții, dar și cu prețul morții. Doamna Constantine, percepută de ceilalți drept vrăjitoare, pretinde că pune în practică știința emoțiilor, pe care o studiase împreună cu soțul în America. Doamna Bliss își ține mereu acoperit un ochi: „Oamenilor nu le place să fie cunoscuţi pe dinăuntru, iar eu am avut necazuri din pricina asta mai mult decât o singură dată. M-am învăţat să ţin pentru mine ce văd. Bine, nu înţelegeam decât ce putea să înţeleagă cineva de vârsta mea. Îmi pare că, pentru mine, era un fel de apărare. Însă, pe măsură ce-am crescut, mi-a plăcut din ce în ce mai puţin. E o povară să știi prea mult. Când am împlinit cincisprezece ani, mi-am cusut primul petic, şi de atunci l-am purtat tot timpul. Bineînţeles că toată lumea își închipuie că mi-e ruşine de ochiul ăsta. Ei cred că îmi ascund urâţenia, dar, de fapt, eu ascund urâţenia lor”.

Tot cu puteri uimitoare este și cel mai fermecător bărbat din carte - fotograful Daunt, cel care vede dincolo de suprafețele oamenilor și ale întâmplărilor,  dar cu ajutorul fotografiilor pe care le face, cu ajutorul luminii.

Descrieri sinestezice ale naturii, suspans, povești de dragoste, secrete murdare de familie, mister, crime, mituri, perspective științifice se adună și formează cursul unei povești frumoase, cu suprafețe învolburate și adâncimi ce nu se lasă ușor întrezărite.

Diane Setterfield, A fost odată un râu, traducere din engleză de Florica Sincu, Humanitas Fiction, 2019

Narcoticele, o poveste

Volumul Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură semnat de Andrei Oişteanu este o carte-eveniment care decelează, într-o manieră remarcabilă, taine înţelenite din istoria mentalităţilor şi a culturii româneşti. De altfel, nici în alte culturi nu cred să mai existe o lucrare de o vastitate asemănătoare. Plecînd din Antichitate şi ajungînd la trupele hip-hop din zilele noastre, Andrei Oişteanu a străbătut în lung şi-n lat, la pas, cu multă pasiune şi răbdare învelişurile temporale ale culturii noastre (şi nu numai) şi a scotocit detectivistic prin sertare şi colţişoare, adunînd probe nu pentru a demasca şi a acuza, ci pentru a scrie o poveste captivantă despre locul pe care l-au avut plantele narcotice şi halucinogene în viaţa oamenilor, de-a lungul timpului.  Deşi accentul cade pe formele şi pe evoluţia fenomenului în spaţiul românesc, analiza este, în acelaşi timp, şi una comparativă, trăgînd foloasele unei temeinice contextualizări cvasiuniversale a fenomenului.

Spun poveste, căci, în ciuda faptului că ne aflăm în faţa unui demers academic de 500 de pagini, rezultat dintr-o cercetare (cu siguranţă anevoioasă, dată fiind „intimitatea“ subiectului) întreprinsă de-a lungul a mai bine de douăzeci de ani şi care integrează surse şi tipuri de discursuri dintre cele mai diverse (istorice, etnologice, antropologice, sociologice, mitologice, religioase, literare, etimologice, lingvistice, arheologice, epistoliere), abordarea elastic-dezinvoltă a unei teme, pînă nu demult ascunse sub preşul de la intrare, face ca vasta materie să respire de-a dreptul „omeneşte“, nicidecum livresc. Andrei Oişteanu recurge la o perspectivă diacronică, fără a refuza parantezele în care se ridică punţi peste timp, atunci cînd conexiunile se dovedesc ilustrative, iar semnificaţiile colaterale sînt esenţiale pentru a capta concentric sensul sau pentru a aduce argumente în plus pentru susţinerea unor supoziţii. De remarcat că autorul se dovedeşte extrem de atent în a face distincţia între certitudine şi presupunere, de aceea verdictelor absolutiste le sînt preferate focalizările multiple din care cititorul îşi poate trage şi singur concluziile.

Volumul este structurat în două mari părţi: „Narcotice şi halucinogene în spaţiul carpato-dunărean. Utilizarea cu caracter religios şi magico-ritual a plantelor psihotrope“ şi „Narcotice şi halucinogene în cultura română modernă“, fenomenul fiind circumscris, în primul rînd, la un nivel general, urmat de particularizări ce vizează atenţia acordată narcoticelor de către scriitorii şi savanţii români, atenţie concretizată în urmărirea unor narcotizări reale sau „fictive“, cele din urmă fiind, din punctul de vedere al autorului, extrem de importante, pentru că ne dezvăluie necenzurat modul în care se raportează aceştia la fenomenul în sine.

Prima parte se situează în prelungirea preocupărilor de etnologie botanică ale folcloristului bucovinean Simion Florea Marian şi a studiilor de mitologie comparată şi de istorie a mentalităţilor ale lui Mircea Eliade, avînd drept protagonişti celebrele plante cu care strămoşii noştri se intoxicau voluntar sau involuntar, individual sau colectiv: mătrăguna, măselariţa, muscariţa, somnoroasa, macul, laurul, cucuta, mutătoarea, odoleanul, cornul-secarei, talpa-gîştei, buretele pestriţ, neghina, pirul, viţa-de-vie, iedera, dafinul, bozul, pelinul, sînzîienele, avrămeasa, tutunul etc. Avem descrise, alături de superstiţii şi legende, ritualuri de culegere, de transportare, de preparare, de folosire şi, mai ales, efectele reale pe care administrarea plantei le avea asupra subiecţilor dornici să guste şi alte universuri. Timpul şi spaţiul în care se ţes „acţiunile“ se schimbă cu mare viteză, ca şi decorurile. Astfel, vedem ţărani intoxicaţi cu miere infestată, cu rachiu de secară contaminată de cornul-secarei sau cu pîine cu pir sau neghină, prilej cu care Andrei Oişteanu ne oferă şi un spectacol etimologic al cuvîntului „zîzanie“, aşa cum o va face, la momentul potrivit, şi cu „chef“ sau „magiun“, toate trăgîndu-şi aromele din fascinantele năravuri cu care erau slăvite plantele noastre. Îi vedem, de asemenea, pe traci recurgînd la fumigaţii euforizante cu seminţe de cînepă, pe medicii din Evul Mediu recurgînd la canabioterapie, pe vrăjitoarele din Antichitate folosindu-se de unguente halucinogene, pe căluşari recurgînd la ritualuri cu plante psihotrope, pe boieri lenevind între narghilele, tabachere şi chisele sau pe morţi care au parte de narcotice menite să le uşureze trecerea în lumea de dincolo. Nu lipseşte nici transformarea acestor obiceiuri cu scop terapeutic sau magico-ritual în toposuri literare, interpretările vizînd texte precum Eneida, Odiseea, Povestea lui Harap-Alb, Vrăjitorul din Oz, Măgarul de aur sau Georgicele.

În cea de-a doua parte, care este şi cea mai consistentă, autorul se strecoară cu mult farmec şi cu multă dibăcie în vieţile şi operele gînditorilor români, urmărindu-se, în special, felul în care consumul narcoticelor (care cunosc o gamă foarte largă) a trecut din viaţa scriitorilor în viaţa personajelor sau în textele poetice, provocînd chiar modificări ale canonului estetic, în strînsă legătură cu gradul de acceptabilitate socială sau problemele legislative. După cum observă Andrei Oişteanu: „Consumul de narcotice din secolul al XIX-lea (mai ales de opium şi morfină) devenise subiect literar, iar literatura stupefiantelor a trezit curiozitatea cititorilor şi a încurajat la rîndul ei consumul de stupefiante. Realitatea şi ficţiunea s-au potenţat reciproc“. Abordarea cronologică îi permite cercetătorului să distingă modificările de ansamblu legate de consumul de droguri sau de raportarea comunităţii la acest fenomen, cele mai semnificative modificări înregistrîndu-se după Primul Război Mondial: „În perioada de trei decenii dintre Primul Război Mondial şi instaurarea comunismului în România, s-au schimbat pattern-ul narcofiliei şi portretul robot al consumatorului de narcotice şi halucinogene. Nu mai era vorba de domnitorul sau boierul (sau chiar de tîrgoveţul) din epoca fanariotă care «bea afion» pentru a fi «cu kyef», după tabietul turcesc. Nu mai era vorba nici de bonjuristul «progresist», care învăţa la Paris nu doar «la gît cravatei cum se face nodul», ci şi cum se ţine «în dinţi ţigara lungăreaţă». În fine, nu mai era vorba nici de studentul postpaşoptist care se întorcea din Occident (mai ales de la Berlin şi Viena) cu gustul morfinei în sînge“. Odată cu războiul, se va recurge masiv la morfină şi la alte narcotice, fenomen ce va determina şi o inflaţie a consumului sau, cel puţin, a interesului şi în rîndurile scriitorilor sau ale medicilor. Aceasta pînă în 1947, cînd „cade ghilotina literaturii proletcultiste“.

Răsfrîngerea fenomenului va fi urmărită îndeaproape şi în operele literare. Marele merit al lui Andrei Oişteanu este acela de a recurge la o lectură care circulă mereu între viaţă şi text, oglindind, pe de o parte, lumea în care a trăit scriitorul, iar pe de altă parte, maniera în care existenţa s-a transformat în literatură. Lista scriitorilor care au recurs la narcotice fie ca anestezice, fie pentru a experimenta reacţiile produse de acestea, sau care şi-au populat scrierile cu narcomani, fără a se putea dovedi că şi autorul consumase amestecurile respective, este mai lungă decît ne-am fi aşteptat, pe ea figurînd numele lui Maiorescu, Eminescu, Odobescu, Davila, Carmen Sylva, Macedonski, Mateiu Caragiale, Pillat, Max Blecher, Panait Istrati, Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu, Sorana Gulian, Ioana Postelnicu, Henriette Yvonne Stahl, Vasile Voiculescu, Ion Barbu, Tudor Vianu, Ion Vinea, Emil Botta, Tristan Tzara, Paul Celan, Eliade, Cioran, Eliade, Victor Brauner, Benjamin Fondane, Geo Bogza, Gellu Naum, neurologul Gheorghe Marinescu, pictorul Corneliu Michăilescu, Petru Comarnescu, Culianu, Andrei Codrescu, Dragoş Bucurenci, Alexandru Vakulovski etc.

Pentru Andrei Oişteanu, fiecare caz este special, căutarea şi interpretarea referinţelor, a metaforelor, a simbolurilor, a senzaţiilor se fac din unghiuri diferite, evidenţiind pentru fiecare scriitor în parte maniera în care acesta se raportează la narcotice. Prezentarea esenţializată a documentelor şi lipirea ligamentelor acestora sînt săvîrşite cu naturaleţea ce decurge dintr-o familiarizare desăvîrşită cu subiectul abordat. Nu lipsite de importanţă sînt şi cele peste 70 de ilustraţii (gravuri, xilogravuri, fresce, desene, picturi, stampe, ilustraţii, miniaturi, fotografii) strînse din toate colţurile lumii şi care sporesc farmecul volumului, ajutînd cititorul să simtă şi mai bine atmosfera fiecărei epoci. 

Un personaj cu sindrom Asperger

http://suplimentuldecultura.ro/29156/un-personaj-cu-sindrom-asperger

În 2013, scriitorul australian Graeme Simsion publica romanul The Rosie Project, care a devenit unul dintre preferatele lui Bill Gates. Ca­r­tea a fost tradusă în aproape patruzeci de limbi, povestea de dragoste dintre un bărbat cu sindrom Asperger și Rosie cucerind cititorii. La mai puțin de doi ani distanță, Graeme Simsion a publicat un nou roman, continuare a primului, dar care se poate citi și independent – Efectul Rosie, în centrul său fiind tot cei doi tineri, trecuți de faza de îndră­gostire, plecați din Australia și stabiliți în New York, acum fiind căsătoriți.

Don Tillman are patruzeci de ani, este profesor de genetică și știe că sindromul Asperger de care suferă îl face special, având „circuitele conectate altfel“, așa cum îi va spune Rosie într-un moment tensionat. Probabil aspectele ce țin de acest sindrom sunt mult mai puțin cunoscute decât cele asociate autismului, cu care de altfel este adesea confundat. Principala privare pe care i-o produce sindromul Asperger individului este aceea de a empatiza cu ceilalți, de a le înțelege emoțiile și nevoile emoționale și de exprima la rândul său emoții, de a opera cu limbajul emoțiilor, ceea ce provoacă un soi de incompetență socială.

Efectul Rosie ne oferă o perspectivă cuprinzătoare, atât din interiorul personajului, cât și din exterior, căci Don este căsătorit cu Rosie, care este medic rezident, și are alți șase prieteni care, într-un fel sau altul, au legătură cu domeniul psihologiei. În plus, abordarea, deși cât se poate de serioasă, este plină de umorul provocat de consecințele imprevizibile ale unor acțiuni sau replici.

Prin urmare, personajul nu este privit prin prisma unor oameni comuni, incapabili să înțe­leagă manifestările acestui sindrom. Iar una dintre reușitele cărții este aceea de a ne arăta că, în ciuda raționamentelor logice perfecte cu care se raportează la realitatea văzută în cele mai mici detalii și în ciuda incapacității de a exprima emoții, individul cu sindrom Asperger nu este totuși lipsit de emoții, ba chiar trăiește emoții puternice. Doar că acestea nu ajung la ceilalți sau ajung într-o formă denaturată, ceea ce provoacă complicații bilaterale.

Un personaj cu care nu ai cum să nu empatizezi

Dincolo de calcule, abilitatea de a analiza motivații umane e deficitară, ca și aceea de a descifra sem­nificații social-umane. Pe Rosie o iubește foarte mult, dar aceasta ajunge să-i fie soție ca rezultat al „proiectului soția“ și, deși o iu­bește, nu se gândește să-i spună asta de mai multe ori:

„— Nu încerca s-o sufoci cu argumente. Și nu uita să-i spui c-o iubești.

— Știe asta.

— Când i-ai zis ultima dată c-o iubești?

— Sugerezi că ar trebui să-i comunic asta de mai multe ori?

Dragostea e o stare continuă. Și starea asta nu suferise modificări semnificative de când ne căsătorisem – poate intervenise o diminuare a limerenței, a iubirii necondiționate, dar mi se păruse inu­til să-i furnizez lui Rosie un raport de progres în această privință“.

Graeme Simsion reușește să creeze un personaj cu care nu ai cum să nu empatizezi, căci îl pune în circumstanțe în care primează onestitatea și umorul uneori involuntar, iscat chiar din dorința de a ajuta, de a înțelege și de a face ce e bine. Cu atât mai mult cu cât Don este pus într-o situație extremă: după ce se căsătorește cu Rosie, căsătoria fiind de neconceput pentru el până la întâlnirea cu aceas­ta (și este rezultatul aplicării unui chestionar menit să îi asigure femeia perfectă), se trezește că, fără a fi vreodată planificat, va fi tată. Și va trebui să înțeleagă noile nevoi ale soției sale, să se adapteze la ele și să se pregătească el însuși pentru noul rol. Și pentru asta recurge la fel și fel de ra­ționamente și de­ducții logice, face muncă de cercetare, studii de caz. Devine expert în parenting și hrană sănătoasă. Îi cere tatălui său să proiecteze și să construiască un pătuț inedit, cu izolare fonică, dar mișcările copilului îl lasă rece și nu înțelege nici de ar fi fost bine să-și însoțească soția la ecografie. Tehnic și științific atinge perfecțiunea, dar emo­țio­nal face totul pe dos, determinând-o pe Rosie să ia în calcul despărțirea.

Sunt multe situațiile din ro­man în care intențiile sale bune capătă în viața socială alte cono­tații și multiplele perspective pe care le aduce împreună Graeme Simsion fac să ajungă la cititor niveluri de trăire și înțelegere diferite. Privind la joaca unor copii dintr-un parc, încalcă o regulă știută de toți, dar nu și de el: aceea de a nu se apropia de un copil într-un parc de joacă. Astfel ajun­ge în arestul poliției și e nevoie de anchete sociale care îi complică și mai mult existența. Lucrând și cu jumătate de normă într-un bar, când vine momentul să-i propună unei femei mai pli­nuțe un coctail, îi spune acesteia, jignind-o fără să-și dea sea­ma, că, în cazul în care e gravidă, ar trebui să ia o băutură fără alcool. Încercând să o convingă pe Rosie să nu plece în Australia, devine suspect de terorism, determinând întoarcerea unui avion.

Viața este o problemă științifică ce trebuie rezolvată

Va recunoaște cu luciditate, la un moment dat: „Am foarte multă experiență în gestionarea penibilului, care a fost rezultatul lipsei mele de sensibilitate față de alții“.

Pentru Don, viața este o problemă științifică ce trebuie rezolvată și, dacă reușește să fie soț, marea dilemă a tuturor este dacă va putea rezolva și ecuația în care va fi tată. Anxietatea asociată perspectivei ca un bărbat cu sindrom Asperger să devină părinte este trăită acut de toți cei implicați, știind dificultățile de relaționare pe care le are Don și pe care, înaintea tuturor, le conștientizează mai ales el: „Eram un schilod, un infirm, un individ incapabil să dezvolte sentimentele necesare care să genereze un comportament normal. Răspunsul meu emoțio­nal venea doar în relație cu Rosie. Era de un nivel foarte ridicat și, dacă aș fi fost capabil să redi­rec­ționez o parte din sentimente înspre copil […], atunci problema ar fi fost rezolvată“.

Graeme Simsion a empatizat profund cu personajul său deloc convențional și l-a plasat într-o poveste romantică, datorită căreia avem posibilitatea de a ne raporta diferit la „ciudații“ de lângă noi, empatizând la rândul nostru cu limitele lor genetice. Și, în cazul romanului Efectul Rosie, empatizăm cu efortul și perse­ve­rența personajului care își conș­tientizează și își acceptă anorma­litatea, străduindu-se să le ofere celor din jur confort emo­țional, fie și pe baza raționa­men­telor, a logicii, victoriile sale de natură interpersonală fiind cu atât mai mult de apreciat.

Graeme Simsion, Efectul Rosie, traducere din limba engleză și note de Ines Hristea, Polirom, 2019