Narcoticele, o poveste

Volumul Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură semnat de Andrei Oişteanu este o carte-eveniment care decelează, într-o manieră remarcabilă, taine înţelenite din istoria mentalităţilor şi a culturii româneşti. De altfel, nici în alte culturi nu cred să mai existe o lucrare de o vastitate asemănătoare. Plecînd din Antichitate şi ajungînd la trupele hip-hop din zilele noastre, Andrei Oişteanu a străbătut în lung şi-n lat, la pas, cu multă pasiune şi răbdare învelişurile temporale ale culturii noastre (şi nu numai) şi a scotocit detectivistic prin sertare şi colţişoare, adunînd probe nu pentru a demasca şi a acuza, ci pentru a scrie o poveste captivantă despre locul pe care l-au avut plantele narcotice şi halucinogene în viaţa oamenilor, de-a lungul timpului.  Deşi accentul cade pe formele şi pe evoluţia fenomenului în spaţiul românesc, analiza este, în acelaşi timp, şi una comparativă, trăgînd foloasele unei temeinice contextualizări cvasiuniversale a fenomenului.

Spun poveste, căci, în ciuda faptului că ne aflăm în faţa unui demers academic de 500 de pagini, rezultat dintr-o cercetare (cu siguranţă anevoioasă, dată fiind „intimitatea“ subiectului) întreprinsă de-a lungul a mai bine de douăzeci de ani şi care integrează surse şi tipuri de discursuri dintre cele mai diverse (istorice, etnologice, antropologice, sociologice, mitologice, religioase, literare, etimologice, lingvistice, arheologice, epistoliere), abordarea elastic-dezinvoltă a unei teme, pînă nu demult ascunse sub preşul de la intrare, face ca vasta materie să respire de-a dreptul „omeneşte“, nicidecum livresc. Andrei Oişteanu recurge la o perspectivă diacronică, fără a refuza parantezele în care se ridică punţi peste timp, atunci cînd conexiunile se dovedesc ilustrative, iar semnificaţiile colaterale sînt esenţiale pentru a capta concentric sensul sau pentru a aduce argumente în plus pentru susţinerea unor supoziţii. De remarcat că autorul se dovedeşte extrem de atent în a face distincţia între certitudine şi presupunere, de aceea verdictelor absolutiste le sînt preferate focalizările multiple din care cititorul îşi poate trage şi singur concluziile.

Volumul este structurat în două mari părţi: „Narcotice şi halucinogene în spaţiul carpato-dunărean. Utilizarea cu caracter religios şi magico-ritual a plantelor psihotrope“ şi „Narcotice şi halucinogene în cultura română modernă“, fenomenul fiind circumscris, în primul rînd, la un nivel general, urmat de particularizări ce vizează atenţia acordată narcoticelor de către scriitorii şi savanţii români, atenţie concretizată în urmărirea unor narcotizări reale sau „fictive“, cele din urmă fiind, din punctul de vedere al autorului, extrem de importante, pentru că ne dezvăluie necenzurat modul în care se raportează aceştia la fenomenul în sine.

Prima parte se situează în prelungirea preocupărilor de etnologie botanică ale folcloristului bucovinean Simion Florea Marian şi a studiilor de mitologie comparată şi de istorie a mentalităţilor ale lui Mircea Eliade, avînd drept protagonişti celebrele plante cu care strămoşii noştri se intoxicau voluntar sau involuntar, individual sau colectiv: mătrăguna, măselariţa, muscariţa, somnoroasa, macul, laurul, cucuta, mutătoarea, odoleanul, cornul-secarei, talpa-gîştei, buretele pestriţ, neghina, pirul, viţa-de-vie, iedera, dafinul, bozul, pelinul, sînzîienele, avrămeasa, tutunul etc. Avem descrise, alături de superstiţii şi legende, ritualuri de culegere, de transportare, de preparare, de folosire şi, mai ales, efectele reale pe care administrarea plantei le avea asupra subiecţilor dornici să guste şi alte universuri. Timpul şi spaţiul în care se ţes „acţiunile“ se schimbă cu mare viteză, ca şi decorurile. Astfel, vedem ţărani intoxicaţi cu miere infestată, cu rachiu de secară contaminată de cornul-secarei sau cu pîine cu pir sau neghină, prilej cu care Andrei Oişteanu ne oferă şi un spectacol etimologic al cuvîntului „zîzanie“, aşa cum o va face, la momentul potrivit, şi cu „chef“ sau „magiun“, toate trăgîndu-şi aromele din fascinantele năravuri cu care erau slăvite plantele noastre. Îi vedem, de asemenea, pe traci recurgînd la fumigaţii euforizante cu seminţe de cînepă, pe medicii din Evul Mediu recurgînd la canabioterapie, pe vrăjitoarele din Antichitate folosindu-se de unguente halucinogene, pe căluşari recurgînd la ritualuri cu plante psihotrope, pe boieri lenevind între narghilele, tabachere şi chisele sau pe morţi care au parte de narcotice menite să le uşureze trecerea în lumea de dincolo. Nu lipseşte nici transformarea acestor obiceiuri cu scop terapeutic sau magico-ritual în toposuri literare, interpretările vizînd texte precum Eneida, Odiseea, Povestea lui Harap-Alb, Vrăjitorul din Oz, Măgarul de aur sau Georgicele.

În cea de-a doua parte, care este şi cea mai consistentă, autorul se strecoară cu mult farmec şi cu multă dibăcie în vieţile şi operele gînditorilor români, urmărindu-se, în special, felul în care consumul narcoticelor (care cunosc o gamă foarte largă) a trecut din viaţa scriitorilor în viaţa personajelor sau în textele poetice, provocînd chiar modificări ale canonului estetic, în strînsă legătură cu gradul de acceptabilitate socială sau problemele legislative. După cum observă Andrei Oişteanu: „Consumul de narcotice din secolul al XIX-lea (mai ales de opium şi morfină) devenise subiect literar, iar literatura stupefiantelor a trezit curiozitatea cititorilor şi a încurajat la rîndul ei consumul de stupefiante. Realitatea şi ficţiunea s-au potenţat reciproc“. Abordarea cronologică îi permite cercetătorului să distingă modificările de ansamblu legate de consumul de droguri sau de raportarea comunităţii la acest fenomen, cele mai semnificative modificări înregistrîndu-se după Primul Război Mondial: „În perioada de trei decenii dintre Primul Război Mondial şi instaurarea comunismului în România, s-au schimbat pattern-ul narcofiliei şi portretul robot al consumatorului de narcotice şi halucinogene. Nu mai era vorba de domnitorul sau boierul (sau chiar de tîrgoveţul) din epoca fanariotă care «bea afion» pentru a fi «cu kyef», după tabietul turcesc. Nu mai era vorba nici de bonjuristul «progresist», care învăţa la Paris nu doar «la gît cravatei cum se face nodul», ci şi cum se ţine «în dinţi ţigara lungăreaţă». În fine, nu mai era vorba nici de studentul postpaşoptist care se întorcea din Occident (mai ales de la Berlin şi Viena) cu gustul morfinei în sînge“. Odată cu războiul, se va recurge masiv la morfină şi la alte narcotice, fenomen ce va determina şi o inflaţie a consumului sau, cel puţin, a interesului şi în rîndurile scriitorilor sau ale medicilor. Aceasta pînă în 1947, cînd „cade ghilotina literaturii proletcultiste“.

Răsfrîngerea fenomenului va fi urmărită îndeaproape şi în operele literare. Marele merit al lui Andrei Oişteanu este acela de a recurge la o lectură care circulă mereu între viaţă şi text, oglindind, pe de o parte, lumea în care a trăit scriitorul, iar pe de altă parte, maniera în care existenţa s-a transformat în literatură. Lista scriitorilor care au recurs la narcotice fie ca anestezice, fie pentru a experimenta reacţiile produse de acestea, sau care şi-au populat scrierile cu narcomani, fără a se putea dovedi că şi autorul consumase amestecurile respective, este mai lungă decît ne-am fi aşteptat, pe ea figurînd numele lui Maiorescu, Eminescu, Odobescu, Davila, Carmen Sylva, Macedonski, Mateiu Caragiale, Pillat, Max Blecher, Panait Istrati, Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu, Sorana Gulian, Ioana Postelnicu, Henriette Yvonne Stahl, Vasile Voiculescu, Ion Barbu, Tudor Vianu, Ion Vinea, Emil Botta, Tristan Tzara, Paul Celan, Eliade, Cioran, Eliade, Victor Brauner, Benjamin Fondane, Geo Bogza, Gellu Naum, neurologul Gheorghe Marinescu, pictorul Corneliu Michăilescu, Petru Comarnescu, Culianu, Andrei Codrescu, Dragoş Bucurenci, Alexandru Vakulovski etc.

Pentru Andrei Oişteanu, fiecare caz este special, căutarea şi interpretarea referinţelor, a metaforelor, a simbolurilor, a senzaţiilor se fac din unghiuri diferite, evidenţiind pentru fiecare scriitor în parte maniera în care acesta se raportează la narcotice. Prezentarea esenţializată a documentelor şi lipirea ligamentelor acestora sînt săvîrşite cu naturaleţea ce decurge dintr-o familiarizare desăvîrşită cu subiectul abordat. Nu lipsite de importanţă sînt şi cele peste 70 de ilustraţii (gravuri, xilogravuri, fresce, desene, picturi, stampe, ilustraţii, miniaturi, fotografii) strînse din toate colţurile lumii şi care sporesc farmecul volumului, ajutînd cititorul să simtă şi mai bine atmosfera fiecărei epoci.