Din 2006, când
a publicat primul roman, Diane Setterfield s-a impus ca autoare ce
revitalizează proza clasică, în special romanul gotic, mizând pe fascinația tainelor. Însă
autoarea nu lasă misterul întâmplărilor terifiante să pună stâpânire pe roman, ci oferă
subtil explicații raționale ce par ascunse în spatele secretelor de nedeslușit.
Mottoul
romanului A fost odată un râu plasează romanul în această atmosferă neînțelesurilor, a misterelor, a interpretabilului: „Dincolo de marginile acestei lumi se
întind alte lumi. Sunt locuri pe unde poţi să treci dintr‑o parte într‑alta. Un
astfel de loc se află aici”. Ca și unul dintre fragmentele descriptive de la
începutul romanului: „Noaptea, iar povestea asta începe noaptea, podul era
înecat în beznă, astfel încât abia când urechea prindea vuietul adânc şi
nemărginit al puhoiului de apă erai în stare să întrezărești prin fereastra aia
întinderea întunecimii nestatornice care curgea și își schimba necontenit
unduirea, luminată neguros de propria forţă”.
Un râu
tenebros, un han condus de o femeie și multe povești pline de mister, spuse
tihnit și provocator – acesta este fundalul pe care vor crește întâmplările. Acțiunea romanului e plasată în secolul al XIX-lea,
în Anglia, iar viața personajelor curge precum râul Tamisa, o călătorie
imprevizibilă, cu schimbări de direcție, lipsită adesea de posibilitatea de a fi controlată de voința omului.
Pe ușa hanului
„Lebăda”, într-o seară de decembrie a anului 1887, în plin ritual al spunerii
poveștilor, intră un bărbat necunoscut purtând în brațe ceea ce la început pare
o păpușă. Apoi cei prezenți constată că este o fetiță de aproximativ patru ani.
Care pare moartă. Dar e vie. Însă nu vorbește. Mister? Miracol? Vrajă?
În jurul
asumării identității acestei fetițe se pornește un veritabil război, căci
paternitatea îi este revendicată din trei direcții: Amstrong, fermierul de
culoare al cărui fiu vitreg ar putea fi tatăl fetiței, soții Vaughan – cei cărora le dispăruse în
urmă cu doi ani o fetiță, dar și îngrijitoarea de la biserică, a cărei soră înecată
cu mulți ani în urmă pare a fi revenit de pe lumea cealaltă. Poveștile
inventate sunt înlocuite de o poveste în care se lasă prinși mai toți
locuitorii zonei.
Toate cele
trei posibilități par rezonabile până la un punct, în miezul misterului
cuibărindu-se o singură certitudine deloc liniștitoare: fata a apărut din râu.
De altfel, râul este suprapersonajul romanului, din care izvorăște mare parte a
atmosferei gotice. După meandrele-i misterioase pare a se conduce
și viața locuitorilor de pe malurile sale.
Dar nu doar viața acestora, ci și cursul poveștilor și al poveștii care
le înglobează.
Citit în cheie
psihologică, A fost odată un râu este
și un roman al pierderii, surprinzând felul diferit în care oamenii se raportează la pierderea
unei ființe dragi. Personajele se află în proces de negare, își spun singuri
poveștile care le convin, pentru a depăși suferința, își construiesc vieți reale
bazate pe poveștile inventate de ele
însele. Apariția fetiței scoate la iveală răni nevindecate și fantome
personale, secrete. Ascunzișurile firii umane
fac parte din misterul lumii.
Ca la
Sadoveanu, în prim plan trece frumusețea și plăcerea spunerii poveștilor,
hangița alegându-l ca soț pe bărbatul care știe să spună povești. Așa își va câștiga Joe existența, atrâgând clienții cu darul de a
spune povești. De altfel, finalul romanului reia explicit legătura dintre râu,
viețile oamenilor și povești: „Stând la cârma lui Collodion, care îşi urma
drumul, Daunt a recunoscut că râul e ceva prea cuprinzător ca să poată încăpea
în vreo carte. Maiestuos, viguros, insondabil, el se arată îngăduitor cu
treburile oamenilor, până într-o zi când se poate întâmpla orice. Astăzi îţi
învârte o roată ca să macini arpacaşul, mâine îţi inundă ogorul. Privea apa
care se scurge pe lângă vas luând minţile multora cu false speranţe, creând
impresia, prin sclipiri de lumină, că ar purta cu el fărâmituri din trecut ori
din viitor. Avusese multe înţelesuri pentru mulţi oameni de-a lungul anilor; în
cartea lui a adăugat despre asta un mic eseu”.
Personajele
romanului sunt pitorești, multe dintre ele purtătoare de mister. Quitley este
luntrașul mut, suspendat între două lumi, cel care și-a adus înapoi fetiția de
pe lumea cealaltă, în schimbul rămânerii sale între viață și moarte, cu prețul
vieții, dar și cu prețul morții. Doamna Constantine, percepută de ceilalți
drept vrăjitoare, pretinde că pune în practică știința emoțiilor, pe care o
studiase împreună cu soțul în America. Doamna Bliss își ține mereu acoperit un
ochi: „Oamenilor nu le place să fie cunoscuţi pe dinăuntru, iar eu am avut
necazuri din pricina asta mai mult decât o singură dată. M-am învăţat să ţin
pentru mine ce văd. Bine, nu înţelegeam decât ce putea să înţeleagă cineva de
vârsta mea. Îmi pare că, pentru mine, era un fel de apărare. Însă, pe măsură
ce-am crescut, mi-a plăcut din ce în ce mai puţin. E o povară să știi prea
mult. Când am împlinit cincisprezece ani, mi-am cusut primul petic, şi de
atunci l-am purtat tot timpul. Bineînţeles că toată lumea își închipuie că mi-e
ruşine de ochiul ăsta. Ei cred că îmi ascund urâţenia, dar, de fapt, eu ascund
urâţenia lor”.
Tot cu puteri uimitoare este și
cel mai fermecător bărbat din carte - fotograful Daunt, cel care vede dincolo
de suprafețele oamenilor și ale întâmplărilor, dar cu ajutorul fotografiilor pe
care le face, cu ajutorul luminii.
Descrieri
sinestezice ale naturii, suspans, povești de dragoste, secrete murdare de
familie, mister, crime, mituri, perspective științifice se adună și formează
cursul unei povești frumoase, cu suprafețe învolburate și adâncimi ce nu se
lasă ușor întrezărite.
Diane Setterfield, A fost odată un râu, traducere din engleză de Florica Sincu, Humanitas Fiction,
2019
No comments:
Post a Comment