Mă apuc să citesc Sonata Gustav de Rose Tremain și, cum dau de rândurile cu imaginea munților din Elveția, dispar de aici și din acum. Sunt toată în vara trecută când, între Italia și Austria, am cutreierat două zile cu motocicletele prin Elveția cea verde și cea albastră, cea tăcută și cea senină. O frumusețe ireală, fix ca cea din pozele agențiilor publicitare.
În seara aia, oboseala sutelor de kilometri strânși între Nisa și Elveția s-a șters cât ai zice „hai”. Un hai cu barca pentru început. Am dat uscatul pe apă și la scăpătatul soarelui, Lacul Lugano a părut doar al nostru. Cu tot cu întinderea sa răcoros-albastră și cu malurile sale cu povești tainice.
Dimineața a nu a adus cu ea vreo dezvrăjire, ci din contră. Aburii ceții, azuriul fantastic al lacurilor, rătăcirea din jurul lor și munții care ne-au dus motocicletele în Austria (cu ocol prin Vaduz) au mai scris câteva rânduri din povestea verii trecute.
No comments:
Post a Comment