Deși i-au mai
fost traduse în limba română câteva romane, scriitoarea britanică Rose Tremain (n.
1943) nu este foarte cunoscută cititorilor din România. Situația se va schimba probabil după această traducere a romanului Sonata Gustav (2016) pentru Humanitas Fiction de către Veronica D. Niculescu. Cartea e considerată de mulți cel mai bun dintre cele treisprezece romane scrise de Rose Tremain, fiind deja tradus în peste treizeci de limbi și câștigând premii
importante.
Autoarea este pasionată de ficțiunea istorică, dar de data aceasta, fondul istoric
al romanului este estompat, dar cu consecințe cât se poate de agresive în
evoluția personajelor. Acțiunea este plasată în Elveția, țară oficial neutră în
Al Doilea Război Mondial, iar persecuția evreilor de către germani și
încercările acestora de a se refugia în pașnica și idilica Elveție mutilează
destinele mai multor familii, schimbând radical viitorul copiilor.
Sonata Gustav este un roman plin de sensibilitate, fără patetisme ieftine, despre nevoia
omului de iubire, de atenție, de căldură și lumină. Gustav, personajul
central al romanului, este orfan de tată (polițist, ajutase
ilegal refugiații evrei să intre și să rămân în Elveția, decizie care îi va nărui viața). Ea însăși sufocată de frustrări și suferințe, mama îl privează de iubire și de tandrețe, îl crește cu principiul că trebuie să se stăpânească,
să nu exteriorizeze ce simte, să nu-și expună sentimentele și nevoile, să se
mulțumească cu ce primește.
Povestea
mamei rigide și anxioase, a tatălui care empatizează cu evreii și a bunicii
avare care își strânge averea într-un borcan de varză acră, precum și povestea
relației dintre Anton și părinții săi, avatarurile dorinței acestuia de a deveni pianist renumit - toate cresc în jurul lui Gustav, bărbatul lipsit de
iubire, care descifrează cu greu trecutul părinților săi și care își
construiește un hotel cu lumină și căldură, tocmai pentru a scăpa din frigul
și întunericul care i-au învăluit prima parte a vieții.
În timp ce Gustav e
curajos și puternic, reținut și sărac, Anton e sentimental, sensibil și bogat. Relația
dintre cei doi, urmărită de la grădiniță până la bătrânețe, constituie principalul fir
narativ al romanului. Pe fondul acestei prietenii între cerebralul Gustav și
Anton, muzicianul care nu face față emoțiilor de pe scenă, se înscriu poveștile
din jurul celor doi, povești din trecutul părinților și mai ales o răsturnare
de situație la bătrânețe, când cei doi, obosiți de încercări și eșecuri, vor recunoaște,
renunțând la stăpânirea de sine – de fapt, la negarea de sine - calea
libertății: „— Există un drum, Gustav. Știi că există. Un singur drum
pe care trebuie s-o luăm. Trebuie să devenim oamenii care-ar fi trebuit să fim
dintotdeauna”.
Impresionează în
scrisul autoarei britanice abilitatea de a lega planurile narative, subtilitatea secvențelor semnificative decupate din viața oamenilor săi de hârtie, empatia
(ce exclude judecata) cu personajele împovărate de fel și fel de vini, ușurința
cu care scoate la suprafață nevăzutul și nespusul. Amestec de tristețe și frumusețe, Sonata Gustav se citește cu rară plăcere, sfera complexă a umanului atrăgând iremediabil cititorul.
„Și totuși se
gândea foarte des la copilărie. Și întotdeauna îl copleșea o tristețe ce părea
absolută, totală – de parcă nici o tristețe viitoare n-avea să-l mai atingă
vreodată în acest fel. Tristețea se aduna ca o înserare cenușie în jurul gândului
la propria invizibilitate: felul în care băiatul Gustav se tot străduise să
iasă la lumină, pentru ca Mutti să îl vadă mai bine. Însă ea nu-l văzuse
niciodată mai bine. Rămăsese pe jumătate oarbă în ceea ce îl privea”.
„Și totuși nu
fusese capabil să se depărteze de ea. Știa că, în ciuda a toate, el încă o
iubea. Într-un colț din el, crezuse mereu că mama lui nu putea muri înainte să
învețe să-l iubească. Pe măsură ce înainta în vârstă, el se străduise s-o
învețe să facă asta, înainte de-a fi prea târziu, însă nu reușise. Deși Emilie
Perle îl învățase bine cum să iubească fără să fie la rândul lui iubit, Gustav
înțelegea acum că această lipsă a iubirii îl făcuse să caute obsesiv ordinea
superficială și deținerea controlului. S-a uitat la bătrâna care reușise să
despartă ciorile de gâscă și s-a întrebat dacă, până la urmă, nu semăna cu ea,
dorindu-și ca totul să fie încadrat într-o categorie sau alta și nelăsând
lucrurile să fie așa cum tind cu adevărat să fie. Vedea gâsca stând acum
singură pe o alee betonată, ciugulindu-și penele”.
Rose Tremain, Sonata Gustav, Traducere din engleză de Veronica D. Niculescu, Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu, Humanitas Fiction 2019
No comments:
Post a Comment