De ce nu sîntem și nu vom fi sănătoși la minte

 

https://www.observatorcultural.ro/articol/de-ce-nu-sintem-si-nu-vom-fi-sanatosi-la-minte/

Pandemie, interdicții, război, amenințare cu bomba nucleară, refugiați, încălzire globală, inflație, clasă politică parelelă cu nevoile oamenilor. Tare grei acești ultimi doi ani, în care oamenii s-au confruntat într-o măsură mult mai mare și într-un mod mult mai brutal cu imprevizibilul, poate cel mai destabilizator factor pentru ființa umană, a cărei capacitate de adaptare a fost din greu încercată. 

În volumul Sîntem sănătoși la minte? Despre sănătatea psihică în România. Șase abordări, Radu Teodorescu, Cătălina Dumitrescu, Daniel David, Ioana Scoruș, Eugen Hriscu și Vlad Stroescu sînt cei șase specialiști care oferă perspective diferite asupra acestui fenomen din ce în ce mai îngrijorător, concluziile îndreptîndu-se însă spre același verdict. Dar, poate că mai importante decît verdictul sînt perspectivele care ne ajută pe toți să înțelegem mult mai bine cauzele, formele de manifestare, riscurile și posibilele soluții în fața degradării tot mai puternice a sănătății mintale individuale și colective din țara noastră.

Radu Teodorescu atrage atenția că, în ultimii doi ani, rata suicidului și a tulburărilor anxios-depresive a crescut cu mai bine de o treime. Extrem de mult, mai ales dacă ne gîndim că, în România, reforma serviciilor de sănătate mintală nu există, iar oamenii ajung la psiholog sau la psihiatru doar în cazuri extreme. Așadar, cît de sănătoși la minte pot fi oamenii dintr-o țară în care psihiatria comunitară nu există, iar psihoterapia există de cele mai multe ori punctual și cu plată, ceea ce o face inaccesibilă pentru cei mai mulți?! Ce șanse de însănătoșire au oamenii cărora banii nu le prisosesc?!  Răspunsurile sînt lipsite de echivoc. 

Cătălina Dumitrescu abordează o altă problemă, una cu rădăcini adînci și trainice: rigiditatea cognitivă sau refuzul oamenilor de a se deschide către lucruri noi, ceea ce implică o viziune simplistă despre lume, lene intelectuală, automatisme, predispoziția de a te lăsa manipulat și, implicit, un nivel scăzut al sănătății mintale. Cătălina Dumitrescu scoate în evidență și importanța relației dintre mediu și dezvoltarea creierului, sănătatea emoțională fiind într-o măsură foarte mare determinată de calitatea mediului în care ne dezvoltăm. Mediul nu este nicidecum doar un decor, importanța lui fiind mult mai mare decît își imaginează cei mai mulți dintre noi. Astfel, creierul unui copil, încă de cînd acesta se află în pîntecele mamei, este sculptat de factorii de mediu, iar tot ce a însemnat comunismul timp de 50 de ani și-a pus amprenta asupra chimiei înaintașilor noștri și a noastră: „tradus la nivel psihologic, comunismul a însemnat teroare psihică, suspiciune, vigilență, o stare de alertă permanentă. Sentimentele de lipsă de încredere și de nesiguranță pe care le-au trăit oamenii au marcat într-un mod dureros sănătatea emoțională a societății noastre”. 

Stigmatizarea și umilirea celor care se confruntă cu suferința psihică este, pentru Cătălina Dumitrescu, un alt indiciu al sănătății unei societăți. De aici se ajunge foarte ușor la acceptarea funcționării în relații de tip agresor-victimă, lipsa educației psihologice avînd drept rezultat incapacitatea de a identifica și de a evita ori de a sancționa comportamentele situate sub incidența psihopatiei, lipsa moralității sau a integrității propriei identități, trecînd adesea drept „putere”, știință de a te descurca. Pînă la admirația față de liderii psihopați, cu deliruri de grandoare, mai e doar un pas. Teama sau rușinea de a recunoaște că suferi de o afecțiune psihică este încă un indicator al sănătății psihice a societății, prejudecata, bine înfiptă în mentalul colectiv de către comunism, rezistînd și azi. Frica de a nu fi etichetat drept nebun face multe victime și azi și va continua să facă, atîta timp cît sănătatea psihică a oamenilor nu se află pe agenda politică din România, iar predarea religiei accentuează nu nevoia de empatie, ci preocuparea lui Dumnezeu de a ne vîna greșelile și, prin urmare, o educație bazată pe frică.

Daniel David consideră că marea problemă o constituie sistemul de sănătate care continuă să funcționeze reducționist și vetust, bazîndu-se pe concentrarea puterii și pe colectivism, nu pe autonomia individului. Profesorul de psihologie aduce în discuție stigmatul asociat afecțiunilor psihologice, perceperea afecțiunii psihice ca eșec al relației individ-grup și faptul că, în timpul epidemiei, sănătatea mintală nu a primit, în cadrul sistemului de sănătate, atenția cuvenită. Daniel David atrage atenția că stilul de gîndire irațional este cel care naște probleme psihologice de tipul anxietății, depresiei, furiei, agresivității sau vinovăției care afectează profund viața individulului și a celor apropiați.

Pentru Ioana Scoruș, pandemia doar a acutizat problemele sănătății psihice din România. Percepția arhaică a românilor cu privire la psihologie, dezinteresul și lipsa de implicare financiară a statului, irelevanța și ineficiența psihologiei în cadrul școlilor, prevenția zero, inexistența unui standard al sănătății mintale, abuzul de diagnosticare a copilului, noua modă a parentingului, iluziile vîndute de literatura fericirii, iluzia modelului universal și îndepărtarea continuă de gîndirea critică și practică conturează un tablou deloc liniștitor al mentalului românesc. Eugen Hriscu ridică problema alcoolismului și a divorțului dintre medicina românească și psihologie, iar Vlad Stroescu subliniază, la rîndul său, nevoia de a se organiza servicii medicale de îngrijire mintală (de urgență și comunitare), dar cum asta implică voință politică, scepticismul stă în picioare. 

Moștenirea mentalului comunist, lipsa educației emoționale și a unei culturi sănătoase, îndepărtarea de gîndirea rațională, ignorarea științei, dezastrul educației din școli și totala lipsă de interes a statului pentru psihiatria comunitară sînt doar cîțiva dintre factorii ce condamnă sănătatea mintală a românilor la o criză profundă, al cărei sfârșit nu se poate întrezări.

Radu Teodorescu, Cătălina Dumitrescu, Daniel David, Ioana Scoruș, Eugen Hriscu și Vlad Stroescu, Sîntem sănătoși la minte? Despre sănătatea psihică în România. Șase abordări, Editura Humanitas, 2022

O evreică în răspăr cu legile evreiești

 

https://www.observatorcultural.ro/articol/o-evreica-in-raspar-cu-legile-evreiesti/

Yaniv Iczkovits este un scriitor israelian care, deși a început să primească premii pentru scrierile sale încă din 2007, a devenit cunoscut după ce a publicat în 2015 romanul Fiica măcelarului, un roman dens care explorează îndeosebi tema evreității în Rusia țaristă a secolului al XIX-lea. Bunicul său a fost unul dintre supraviețuitorii de la Auschwitz, iar după Holocaust, bunicii săi au emigrat, trăind o vreme și în România. Yaniv Iczkovits a făcut parte din trupe de comando, luptând în Lebanon, dar are și un doctorat în filozofie, pe tema relației dintre etică și limbaj în opera lui Ludwig Wittgenstein.

Autorul și-a dat seama că dincolo de experiența Holocaustului, știe prea puține lucruri despre viața cotidiană a strămoșilor săi și a dorit să afle mai multe despre existența normală a acestora. Astfel a apărut romanul Fiica măcelarului unde a abordat evreitatea, fără să insiste pe problema antisemitismului, a persecuțiilor sau a Pogromului. Dinamica familiei, relația dintre evrei și vecinii creștini, dar mai ales condiția femeii în comunitățile evreiești din estul Europei i-au suscitat interesul.

Ca și viața autorului, Fiica măcelarului este un roman surprinzător, inedit, fascinând prin talentul cu care Yaniv Iczkovits a amestecat istoria, mentalitățile unor comunități închise, relația dintre religie și politică, violența, suspansul, picarescul, condiția femeii, intriga polițistă, umorul negru, ironia, substratul filozofic și dimensiunea identitar-culturală a limbajului.

Fiica măcelarului este un roman cu o puternică simpatie pentru personajele feminine. Romanul începe prin a ne introduce într-un mod extrem de inteligent, în viața lui Mende, una dintre cele două fiice ale măcelarului din titlul romanului, cititorul având în față reproducerea unui anunț dintr-un ziar al vremii, în care o femeia își căuta soțul. Povestea de viață a lui Mende este una reprezentativă pentru condiția femeilor evreice din Rusia anilor 1890. Soțul o părăsește pe ea și pe cei doi copii, tânăra femeie rămânând să trăiască, fără bani, fără niciun venit, în casa sărăcăcioasă a socrilor, cu speranța că bărbatul o să apară într-o bună zi. Altă speranță nu poate avea, căci femeile părăsite de bărbați – o realitate des întâlnită în comunitățile evreiești chiar și azi – nu aveau dreptul să ceară divorț sau să fie considerate libere. O ajută Fanny, sora ei, autorul făcând o incursiune în copilăria acestora și redând tăios scene pline de cruzime, trăite de fete în primii lor ani de viață, în strâmta lor comunitate evreiască.

Fanny este personajul central al cărții, ea este fiica măcelarului, cea care îi moștenește stăpânirea de sine și priceperea în mânuirea cuțitului. Copila a crescut fără căldură din partea mamei bolnave. Abia când aceasta moare, se poate lipi de cadavrul ei, nemaifiind alungată.  Încă de mică învață să sacrifice animalele, pentru prima dată o fată având rol de măcelar   într-o astfel de comunitate. Într-o zi asistă la încăierarea dintre bunic și câine. Miza este un os, iar rezultatul este rănirea câinelui, care nu vrea să dea drumul la os, și moartea bătrânului pe care se răzbună câinele. Iar Fanny asistă neclintită la întreaga scenă, moment care o determină să renunțe la sacrificarea animalelor: „începînd de atunci, Fanny nu a mai avut nevoie să ucidă pentru a putea evoca amintirea sânului matern”. Își va păstra însă, lipit de picior, cuțitul de măcelar. Dacă Mende este femeia conformistă, care se supune regulilor comunității, Fanny este o sălbăticiune și într-o zi, la 24 de ani, revoltată din cauza complicității comunității, dispare de lângă soțul său, un brânzar blând și încet la minte, plecând să-l caute pe soțul lui Mende, pentru a-l convinge pe acesta să semneze actul de divorț. Riscurile pe care și le asumă sunt pe măsura interdicției ca o evreică să călătorească dincolo de teritoriul comunității. Însă are asupra sa cuțitul cu care face prăpăd printre cei care încearcă să îi stea în drum.

E o călătorie plină de peripeții, dar și de semnificații, ea încercând de fapt să restabilească ordinea, să reașeze lucrurile în matcă, act ce poartă numele de tikkun. Este o realitate că în acea vreme, adesea bărbații își părăseau soțiile și copiii fără să se mai întoarcă sau se întorceau peste mulți ani. Iar în tradiția evreiască, când soțul pleacă, femeia rămâne în starea de agunah, adică viața ei este pur și simplu suspendată, legată. Nu poate divorța, nu se poate recăsători, e pur și simplu încremenită în starea de așteptare. Singura șansă este ca soțul să se reîntoarcă sau să obțină de la el semnătura pe un act de divorț. Ori să fie mort.

Pentru ca viața surorii sale să poată continua, Fanny refuză complicitatea la nedreptate și își asumă o călătorie sălbatică, ea nefiind o simplă femeie evreică, ci fiica măcelarului. Dacă Yaniv Iczkovits și-ar fi ales drept protagonist un bărbat, călătoria acestuia nu avea famec, căci bărbații evrei puteau pleca oricând, oriunde, fără să li se ceară socoteală. Iar pe de altă parte nu îi interesa condiția femeilor părăsite și nu și-ar submina singuri poziția de stăpâni. Însă pentru o femeie, o astfel de călătorie nu putea fi decât extraodinară, cu atât mai mult cu cât are alături un bărbat care nu are nimic în comun cu stereotipurile societății. E luntrașul Jijek, cel tăcut și neclintit, alt personaj memorabil care nu se supune regulilor prestabilite de societate. Doar cu ajutorul lui e posibilă călătoria lui Fanny, doar pe el se poate baza.

În peripețiile acestei femei sălbatice este implicată și poliția secretă din Rusia care anchetează crimele. Novak, polițistul care o va ajuta pe Fanny, își dă seama după felul în care este despicat grumazul unor tîhari că este o taietură evreiască și pleacă pe urmele evreilor criminali. Iar pentru asta se strecoară deghizat printre oameni și privește evreii dintr-un unghi exterior, autorul încercând și în felul acesta să depășească șabloanele literaturii despre evrei. Iar unul dintre planurile romanului pune în evidență tocmai transformarea sa lăuntrică, contrastul dintre abordarea lui și reacția comunității evreiești.

Iczkovits regretă că, odată cu lumea nouă a Israelului, s-a trecut de la idiș la ebraică, uneori poliția recurgând chiar la amenzi pentru cei care erau prinși că vorbesc în idiș. De aceea, în roman sunt păstrate cuvinte esențiale din cultura și tradițiile religioase evreiești, ele apar în idiș, netraduse și asta îl solicită pe cititor să le înțeleagă sensul din context, dar îl ajută și să simtă mai bine acea lume. Iar numele traducătoarei Ioana Petridean este o garanție pentru calitatea traducerii și a notelor ce însoțesc textul.

 

              

Yaniv Iczkovits, Fiica măcelarului. Răzbunarea lui Mende Speismann de mâna surorii sale, Fanny, Traducere din engleză și note de Ioana Petridean