Literatura italiană – fericire și abisuri

 https://suplimentuldecultura.ro/39256/literatura-italiana-fericire-si-abisuri

Paolo Cognetti și Gian­franco Calli­ga­rich sunt doi dintre cei mai apreciați scriitori italieni de azi, iar la Editura Polirom au fost traduse recent de către Cerasela Barbone două noi romane scrise de aceștia.

Fericirea lupului, cel mai recent roman al scriitorului Paolo Co­gnetti, valorifică pasiunea autorului pentru munți, încrederea acestuia în forța naturii, cel mai apreciat roman al scriitorului italian fiind Cei opt munți, câști­gător al Premiului Strega. Și romanul Băiatul sălbatic explora această temă, având ca protagonist un tânăr care de zece ani trăiește în oraș, vlăguit și lipsit de încredere în sine, departe de munții în care crescuse liber. Se întoarce în munți, în căutarea libertății. Tră­iește aici trei anotimpuri și una dintre cele mai grele revelații cu care se confruntă e aceea că libertatea absolută înseamnă singurătate absolută.

 

Își oferă șansa unui nou început

 

În Fericirea lupului, întâmplările se petrec în orașul alpin Fontana Freda, unde se refugiază Fausto, un bărbat de patruzeci de ani, căutând un loc de unde s-o poată lua de la capăt. Cunoștea munții aceia de când era mic și, după o căsnicie eșuată și o viață sufocantă în Milano, se retrage în munți, „savurând gustul libertății și mestecându-l pe cel amar al ingu­rătății“. Lasă deoparte scrisul și lucrează ca bucătar în restaurantul lui Babette, unde o cu­noaș­te pe Silvia: „când o vedeai ducând mămăligă și cârnați, părea și ea un semn al vremurilor la fel ca plantele înflorite în extrasezon sau lupii care, din câte se spunea, se întorseseră în păduri“.

Își oferă șansa unui nou început, la 1800 de metri altitudine, în mijlocul unor peisaje copleșitoa­re, de o măreție care limpezește sufletele, unde mai există loc pentru libertate și vise: „A ce mirosea ianuarie? A fum de sobă. A pajiști uscate și înghețate în așteptarea zăpezii. A trupul gol al unei fete după o lungă singurătate. Mirosea a miracol“.

 

Roman al frumuseții locurilor dure

 

Cititorul vede, străbate ori simte versanți, avalanșe, zăpadă nebătătorită, seri vântoase, o vizuină în care să o iei de la capăt, fără deziluzii, o sticlă de vin și două pahare, trupuri îmbrățișate în timp ce vântul se întețește, pini săbatici doborâți de vânt, focul aprins, trupurile goale în așternut, atmosfera stampelor japoneze cu contrastul dintre impasibilitatea muntelui Fiji și tumultul valului din prim-planul gravurilor lui Hocusai, zăpada care reflectă lumina lunii, în timp ce senzațiile intense fac uitate abisurile personale: „A avut și o altă senzație, care n-avea legătură cu foamea, vânătoarea, teama, prudența, calculul. Era cea pe care o avea de fiecare dată când ajungea la o creastă și se uita spre o vale nouă. Un fel de încântare, un miros care îl atrăgea chiar mai mult decât al cerbului sau al caprei-negre. Mirosul descoperirii“.

Fericirea lupului este un ro­man al frumuseții locurilor dure, îmblânzite de căldura uma­nă. Vremea sobei este și vremea în­țelepciunii, parcă în ciuda neastâmpărului ce însuflețește lupul care își caută fericirea în altă parte, mereu dincolo de următoarea creastă, „luând cu el cântecul unei lumi mai tinere“.

 

Fundalul pe care se proiectează povestea este Roma anilor ’60

 

După succesul romanului Ultima vară în oraș, scriitorului italian Gianfranco Calligarich i-a fost tradus la Editura Polirom un alt roman – Abisuri personale, publicat în limba italiană în 2011.

Ca și în Ultima vară în oraș, fundalul pe care se proiectează povestea este Roma anilor ’60, din nou fascinantă, perfectă pentru o poveste de dragoste pe măsura atmosferei excentric-sfâșietoare a orașului, amintind și de data aceasta de filme precum La dolce vita sau La grande bellezza.

Protagonistul Abisurilor personale este un jucător de cărți profesionist care, într-o vară îndepărtată, cu inima slăbită, rememorează cu nostalgie și cu o dez­a­măgire irepresibilă, o poveste de iubire, o partidă sentimentală așezată încă de la începutul romanului sub semnul înfrângerii: „Că uneori nimic nu poate fi mai destabilizant decât acea obscură întâmplare numită iubire, că oamenii se împart întotdeauna în jucători și nejucători, chiar dacă nu stau la mese de joc, și, în fine, că în viață, la fel ca la acele mese deznădăjduit de verzi, toate victoriile ajung să semene între ele, în timp ce înfrângerile sunt întotdeauna diferite unele de altele“.

 

Doi frumoși blestemați

 

Sub palmierii litoralului în extrasezon, personajul narator rememorează povestea petrecută în urmă cu treizeci de ani, o poveste „îndârjită“ la care participase „ca simplu dealer“, ca martor la căsătorie și apoi confident. Povestea trăită scurt și intens de Tommaso și Alessandra, doi dintre exilații cosmopoliți care umpleau barul lui Santandrea, în care obișnuia naratorul să-și petreacă serile.

Bărbatul taciturn, de vreo treizeci de ani, era un moștenitor al unui afaceri industriale, adus în Roma de valurile existenței și transformat într-un client refugiat al barului numit „La timpul regăsit“. Femeia, „prea sigură de frumusețea ei neasemuită“, era fiica unui bancher elvețian, de la care moștenise și un secret întunecat, pe care Tommaso îl va afla târziu, după căsătoria grăbită, în care fusese lipsit de parfumul pe care i-l promisese trupul femeii învăluit în obsedanta rochie albă.

Personajele lui Gianfranco Ca­l­ligarich sunt doi frumoși bleste­mați care se prind într-un joc plin de cruzime, iar reconstituirea acestei povești de dragoste este un prilej pentru ca autorul să refacă atmosfera Romei, într-un limbaj ca­re îl provoacă pe cititor să găsească semnificații, să descopere sensuri tăinuite în pliurile cuvintelor sau ale imaginilor.

 

Nevoie să se pună la adăpost de neliniști fizice și senzații de gol

 

Rafinamentul provocator al scriiturii din Ultima vară în oraș se regăsește și în Abisuri personale: „În ciuda albastrului dimineții văzut de pe terasă, abia pe stră­duțe a început să perceapă aerul periculos al zilei, ca pe o indis­poziție ascunsă care îl năpădea cu o tenacitate tăcută de când se trezise. Parcă netezite de vântul nopții, fațadele bisericilor și ale altor clădiri străluceau în soare, mângâiate de o briză care venea dinspre râu și făcea lumea să umble pe stră­duțe cu un soi de neliniște.

Nu altfel stăteau lucrurile în piață. Unde un cer de un albastru intens, încărcat de certitudini, cobora greu peste umbrelele cafenelelor, voind parcă să le strivească, și unde revoluționari la bustul gol se bronzau pe marginile fântânilor arteziene, jos, lansând strigăte provocatoare înspre tinerele mame în fuste scurte care împingeau cărucioare pe pavaj ridicând stoluri de porumbei. În piață totul era lumină. Și adiere ușoară, venită dinspre râu și chemându-i parcă pe toți, împreună cu lumina soarelui, la o altă viață. Oferind oricui oportu­nități necunoscute și ironice“.

Personajele singuratice, niște dezrădăcinați triști, dar atât de vii, care au nevoie să se pună la adăpost de neliniști fizice și sen­zații de gol care se adâncesc, descrierile subtile, melancolia elegantă, disperările mocnite, lumea fragilă în care oamenii își doresc să câștige partidele sentimentale fac și din Abisuri personale un roman prin care Gianfranco Calligarich confirmă că este un scriitor autentic.

Annie Ernaux - Cum se scrie realitatea unei pasiuni

 

https://www.observatorcultural.ro/articol/cum-se-scrie-realitatea-unei-pasiuni/

Annie Ernaux, Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei, Traduceri din limba franceză de Mădălina Ghiu și Vasile Zincenco, Pandora M, 2022

 

Cel mai recent Premiu Nobel pentru Literatură a stîrnit din nou și reacții de surprindere și de nemulțumire, căci numele scriitoarei franceze Annie Ernaux nu era în topurile devenite clasice. Premiul i-a fost acordat „pentru curajul și acuitatea clinică cu care dezvăluie rădăcinile, înstrăinările și constrîngerile colective ale memoriei personale” și, din fericire, în colecția Anansi contemporan – Pandora M, au fost deja traduse de către Mădălina Ghiu și Vasile Zincenco două dintre scrierile acesteia – Pasiune simplă și Confesiunea adolescentei. Iată că avem acum posibilitatea să înțelegem cum textele sale, autobiografice în mare parte, au detabuizat corpul feminin, relațiile sexuale, pasiunea, plăcerea, avortul, oglindind totodată viața politică și socială.  

Literatura sa autobiografică este strîns legată de experiențele traumatizante trăite în adolescență și în tinerețe, lipsa libertății de exprimare agravînd ecourile acestora în întreaga sa ființă. Jurnalul pe care l-a scris între 16-20 de ani i-a fost ars de mama sa, iar prima carte publicată aducea la suprafață traumele unui avort. Pentru că se temea de reacțiile celor din jur, abia după apariția cărții, soțul și mama sa au aflat că Annie Ernaux scrisese o carte în care erau personaje. După un roman refuzat, un avort clandestin, o căsătorie, un copil și un post de profesor la 40 km distanță de casă, într-o lume în care scrisul era ceva excepțional, Annie Ernaux a folosit scrisul pentru a se scufunda în realul pe care simțea că îl și depășește astfel. Moartea tatălui a însemnat șocul unei despărțiri bruște și violente, însoțite de sentimentul de culpabilitate și de nevoia de a înțelege. Atunci a simțit irepresibil nevoia să scrie despre asta, iar scrisul său nu a mai putut fi decît autobiografic, un instrument pentru a deplia realitatea trăită, pentru a face dreptate. 

Pasiune simplă, publicată prima dată în Franța în 1991, este o scurtă ficțiune autobiografică, carte a îndrăgostirii unei femei de un bărbat însurat. Cartea este scrisă, retrospectiv, la persoana întîi, din perspectiva femeii care se observă și își înregistrează cu necruțare senzațiile, gîndurile și acțiunile la care și-a redus existența în perioada în care a făcut din bărbatul străin (venit cu afaceri în Franța, de undeva din Europa de Est) centrul vieții sale: „Începînd din luna septembrie, anul trecut, n-am mai făcut nimic altceva decît să aștept un bărbat: să-mi telefoneze și să vină la mine”. 

Cărțile, filmele, cîntecele, conversațiile sînt interesante doar dacă îi amintesc de el ori se suprapun cu stările provocate de relația interzisă. Bărbatul este nenumit, nu el ca obiect al pasiunii contează, ci pasiunea în sine și procesul scrierii acesteia, în strînsă legătură cu trecerea timpului. Incipitul romanului e bizar, plecînd de la urmărirea unui film pentru adulți, personajul narator afirmă: „Mi s-a părut că scriitura va trebui să tindă spre așa ceva, această impresie pe care o provoacă scena actului sexual, această angoasă și stupoare, o suspendare a judecății morale”. 

Pasiune simplă este o scoatere la lumină a absenței și a așteptării răvășitoare care suspendă normalitatea ființei umane aspirate de o obsesie, prinse în vîrtejul realității unei pasiuni copleșitoare, dureroase în intensitatea ei. Nimic mai important, nici măcar cei doi copii studenți, decît a fi în pat cu acel bărbat însurat, la mijlocul după-amiezii: „Eu nu mai eram decît timp ce trece prin mine”. Femeia trăiește plăcerea ca durere viitoare, iar scrisul este menit să facă un inventar al semnelor acestei pasiuni, cît mai frust, fără ironie, fără deriziune, fără a căuta pretexte, fără învinovățiri, fără intenția de a explica: „Nu vreau să-mi explic pasiunea – asta ar însemna să o consider drept o eroare și o dezordine pentru care trebuie să te justifici – ci doar să o expun”. Nu vrea să scrie o carte despre el sau despre ea, ci vrea să redea în cuvinte ceea ce i-a adus existența lui. 

Cititorul are în față o poveste chinuitor de onestă poate tocmai prin simplitatea împărtășirii dorințelor, a vulnerabilității unei femei, prin asumare obiectivă a intimității, prin calmul observației, al surprinderii și al prinderii în cuvinte a emoțiilor. Constant, în roman, cot la cot cu realitatea pasiunii, a dorinței în absență, a fricii, a supunerii, a insomniilor și a viselor obsedant-obositoare, iese la suprafață nevoia femeii de a-și lămuri rolul și puterea scrisului – o preocupare permanantă a lui Annie Ernaux. Deși este convinsă că între timpul pasiunii și timpul scriiturii nu există nicio legătură, scrisul îi perminte ca, în absența obiectului pasiunii, să rămînă totuși aproape de bărbatul plecat, să țină pasiunea vie în interiorul ei, să salveze prezența în absență, chiar dacă scrisul nu împiedică durerea trăitului. Bărbatului real rămîne „mai inabordabil” decît bărbatul scris, dar scrisul o ajută să suporte supărarea, îi dă speranță, cînd, rațional, aceasta nu există.

Presiunea judecăților, a valorilor „normale” ale lumii și obligația de a te justifica au fost mereu aspecte care au riscat să amenințe libertatea scriiturii lui Annie Ernaux. Publicarea unui text înseamnă pentru ea scoaterea acestuia în afara timpului, granița dintre nevinovăție și vinovăție, dintre deschidere și închidere: „invers decît în viață, n-am nimic de așteptat de la scriitură, unde nu se întîmplă decît ce pui tu în ea. A continua să scriu înseamnă și să amîn angoasa de a le da celorlalți să citească acest text. Atîta vreme cît eram nevoită să scriu, nu-mi păsa de această finalitate”.

La Annie Ernaux, limbajul are puterea de a transforma amintirile în altceva, ceva controlat, șlefuit estetic, într-o literatură a melancoliei, senzație care îi place foarte mult și pe care caută să o „construiască” în scris. Corpul, gîndurile, dorințele, senzațiile i se transformă în scris, adică în ceva inteligibil și universal, așa cum se întîmplă și în finalul cărții: „Cînd eram copil, pentru mine luxul însemna mantouri de blană, rochii lungi şi vile pe malul mării. Mai tîrziu, am crezut că înseamnă să duci o viață de intelectual. Acum mi se pare că înseamnă și să poți trăi o pasiune pentru un bărbat sau o femeie”. 

Stilul dens și direct de a reda experințe personale se regăsește și în Confesiunea adolescentei (2016), tot o ficțiune autobiografică, în care Annie Ernaux se întoarce către cea mai dificilă perioadă din viața sa, perioada dintre adolescență și maturitate, elementul de bază fiind prima experiență sexuală cu un bărbat. Între absolvirea școlii de la mănăstire și începerea liceului, în vara anului 1958, Annie merge într-o tabără, unde este monitoare. Este prima dată cînd e liberă, dincolo de strîmta lume munictorească pe care o cunoștea, cu atît mai mult cu cît avusese și o mamă supraprotectoare care o ținuse în mod strict departe de băieți. Dar asta nu o împiedica să viseze la ei. Cea mai mare dorință cu care merge în tabără este de a cunoaște aventura, de a trăi romantismul, pasiunea, de a se îndrăgosti, de a-și pierde virginitatea. Se lasă dusă de către un monitor în cameră unde, deși nu își pierde virginitatea (nu pentru că nu și-ar fi dorit), are o primă experință sexuală. Ce nu prevăzuse este reacția celorlalți, care o judecă și îi vorbesc disprețuitor sau îi pun etichete menite să o umilească. Devine, peste noapte, obiect al disprețului ceea ce nu o împiedică să-și dorească în continuare integrarea în acel grup.   

E prima confruntare cu „celălalt”, prima pedeapsă pentru că a gustat din libertate, căci atitudinea pe care o are Annie față de sexualitate se opune atitudinii grupului și familiei sale. Nu înțelege noțiunea de rușine pe care o invocă ceilalți, nu înțelege pentru ce este blamată și marginalizată. Recurgînd la amintiri, fotografii sau scrisori trimise prietenelor, Annie Ernaux desface multiplele straturi ale acelei experiențe traumatizante, pendulînd între adolescenta din ʼ58 și femeia din prezent, ceea ce implică și o perspectivă ambivalentă care îi oefră cititorului multiple nuanțe.

Autoarea vrea să se înțeleagă pe ea, cea din urmă cu aproape șaizeci de ani, complexitatea unei situații problematice și urmările ei care s-au întins de-a lungul multor ani – tulburări de alimentație, lipsa ciclului timp de doi ani. Unda de șoc tulbură ani buni din viața fetei care pendulează între orgoliu și dezgust, fiind copleșită de incertitudinea locului pe care îl mai poate ocupa în societate, cu atît mai mult cu cît provine dintr-o comunitate de muncitori lipsiți de mijloace matriale și cu perspective înguste asupra vieții, dar tinde să intre în lumea intelectualilor. 

Dar Confesiunea adolescentei nu este o narațiune lineară a unei experiențe dureroase. Și aici importantă devine lupta scriiturii cu realitatea care se lasă cu greu depliată. Memoria refulată, memoria rușinii cere luptă, iar scriitura devine cinematografică, compusă din imagini percutante care pătrund în carnea durerii pentru a o îmblînzi. Nu este o scriitură centrată doar pe sine. Plecînd de la experiența intimă a unei fete, Annie Ernaux oferă de fapt imaginea unei societăți, deplasează interesul asupra mentalităților și prejudecăților sexuale.

Romanul urmărește problema identității și a felului în care trăiesc amintirile în noi,  felul în care respingerea sexuală și afectivă subminează mintea și trupul unei fete, ducînd la pierderea stimei de sine, bulimie, anorexie, rigiditate, imposibilitatea de a simți că aparții unei comunități. Foarte bine este surpinsă în roman greutatea cu care se revine la propriul sine, la înțelegere, împăcare și depășire, incertitudinea libertății alegerilor fiind o povară extremă.

Chiar dacă scriitura este lipsită de figuri de stil, emoția există, ea este generată tocmai de sinceritatea cu care autoarea reușește să redea senzațiile fizice și incertitudinile fetei de optsprezece ani, dovedind astfel un principiu asumat: emoția trebuie să se nască din cuvinte, dar nu din cele ale emoției.