Vulpea lui Akira, un roman care transcende realitatea, timpul și spațiul

 

https://www.observatorcultural.ro/articol/222346/

Prozator, scenarist, regizor de film, artist fotograf și muzicolog, Ioan Mihai Cochinescu este un scriitor rafinat, în a cărui literatură, încă de la debutul din 1991 cu romanul Amba­sadorul, se resimte sincretismul artelor care îl fascinează.

Recent, Ioan Mihai Cochinescu a publicat la Editura Trei un nou roman – Vulpea lui Akira, o carte frumoasă,  în care plăcerea povestirii și atmosfera învăluitoare își cîștigă cititorii încă de la primele pagini, prin poveștile care unesc, uneori pe calea miraculosului, prezentul cu trecutul și recuperează întîmplări și stări de spirit, prin fascinația detaliilor, prin amestecul de repere istorice, cinematografice, muzicale și literare sau prin instantaneele fotografice pline de substanță și de sugestie.

Capriciile memoriei afective

Romanul este o colecție de povești, sub­intitulat de autor roman-puzzle, piesele formînd un întreg a cărui cheie este lăsată în seama cititorului, ori, așa cum s-a mai observat, un roman caleidoscopic, căci fiecare proză scurtă poate da naștere unor forme și înțelesuri noi, în funcție de piesele alături de care este așezată. Fiecare proză poate fi citită ca poveste de sine stătătoare ori integrată în roman, toate fiind legate prin intermediul cîtorva personaje și prin orașul copilăriei care devine un suprapersonaj. Așadar, prozele comunică unele cu altele şi se continuă, fără a urma o cronologie strictă, iar tonul este de memorialistică plină de nostalgie, rezultatul fiind un puzzle de episoade care urmează capriciile memoriei afective, autorul dovedindu-se un mare povestitor.

Ioan Mihai Cochinescu ne propune o rememorare seducătoare, plină de candoare și de nostalgie, a copilăriei petrecute într-o Timișoară ce ține, în pofida unor elemente reale, mai degrabă de dimensiunea lui „a fost o dată ca niciodată“. Întîmplări dintr-un trecut îndepărtat, însă cît se poate de plin de culoare, de miresme și de oameni vii, sînt filtrate prin ochii unui personaj-narator care învăluie trecutul într-o privire magică și dă naștere unei lumi tainice, de basm. Dar nu doar trecutul este prins în povești, ci și prezentul.

Ca și romanul Inocenții al Ioanei Pîrvulescu, și Vulpea lui Akira își are în centrul său o casă de poveste, într-un oraș pe măsură. Martor al timpului, căptușită cu povești ale trecutului, casa Secession este o axis mundi, loc de plecare și de întoarcere pentru toate experiențele protagonistului care, aflat la vîrsta inocenței, este neinițiat și descoperă tainele vieții uneori cu candoare și bucurie, alteori prin lecții aspre.

Așa cum descoperă, de unul singur, și istoria casei, cînd avea vreo 13 ani, istorie de care copiii habar nu aveau, în schimb: „ne bucuram de casa scărilor pavată cu mozaic mărunt din marmură albă și vişinie de Ruşchița, asemuită ades cu marmura de Carrara, încercînd să desluşim în tencuiala scorojită de vreme imaginile florale de odinioară de pe pereți sau descoperind detalii botanice – pictate cu măiestrie, se spunea, de către însuși Gustav Klimt, faimosul pictor fondator și președinte al grupării Wiener Secession –, precum spinii florilor de trandafir, frunzele de arțar și de stejar sau puful tijelor de păpădie. Capete de îngerași cu feţe rozalii și păr cîrlionțat completau complicata alegorie a frescei“. Așa cum, dînd la o parte tencuiala timpului, autorul readuce la viață poveștile copilăriei într-o o carte sinestezică, plină de tandrețe, de armonie, de culori, de texturi, de miresme și mai ales de muzică.

Viaţă trăită, viaţă povestită

Mottoul – „Și aceasta este o carte de vise“ – își avertizează cititorul asupra aerului de magie al cărții (continuînd astfel atmosfera din Ambasadorul). Încă din primele pagini, scena vieții este scena circului, a bîlciului – locuri ale uimirii, ale unei alte dimensiuni, locuri în care atmosfera onirică este la ea acasă și unde pot exista obiecte ciudate precum octobasul care cîntă singur, creîndu-se astfel o graniță subțire între verosimil și neverosimil.

Este lumea scenelor în aer liber, a labirinturilor complicate din sticlă și oglinzi din care uneori copiii nu mai reușesc să iasă, lumea bezelelor colorate, a jonglerilor și a clovnilor, a motocicliștilor care, legați la ochi, fac salturi la Zidul Morții, locul în care trăiesc făpturi de uimire – femeia-păianjen, omul bivol, femeia pitic fără mîini care își folosea picioarele în mod neînchipuit.

Titlurile prozelor înclină balanța tot către imaginar: „Nepoata îngerului“, „Gingașa prin­țesă Rosamunda“, „Ștroșnaider și ceasul-păianjen“, „Zînele de absint“, „Întîmplări prin micul Macondo“, „Corabia de pîslă“, „Abur“, „Cascada din buncăr“, „Zbor de hîrtie“, „Dantelărie la marginea ceții“ sau „O muzică sub desenul de gheață“.

Atmosfera este adesea aceea a unui realism sau a unui suprarealism magic, Marquez fiind unul dintre scriitori admirați de autor și transformat chiar în personaj al acestui roman. Ca și Marquez, și Ioan Mihai Cochinescu crede că viața merită trăită mai ales mai ales pentru a fi povestită, deviza „vivir para contarla“ răsunînd mereu în fundalul prozelor. Un alt nume care apare în roman este Tarkovski – cu a sa Călăuză, aparent o poveste despre lucruri bizare, în fapt o poveste despre „oameni obiș­nuiți care cred cu tărie în forța clipei, a unui crîmpei de viață, ce conține desigur frămîntări, întrebări, gînduri, mistere“, așa cum partener de dialog devin și Akira, cineastul japonez care dă și titlul romanului.

Două personaje feminine fascinante, două muze

În poveștile ce unesc prezentul și trecutul, alcătuind o colecție inepuizabilă de amintiri, alături de personajul narator apar mereu și două personaje feminine fascinante, două muze, corespunzătoare celor două planuri temporale, celor două etape majore din viața personajului-narator. Prima este Beatrice, fata piticei fară mîini, pe care aceasta o plimbă prin oraș într-un căruț de copii. Ea este prezența feminină ce îi hrănește bărbatului copilăria și adoles­cența și care „mirosea a lavandă, petunii, aer sărat precum briza mării și ciocolată amăruie, ca într-o poveste cu prințese adevărate și iubiri neînțelese“. A doua femeie este cea căreia i se povestesc toate aceste amintiri din orașul copilăriei. Ea este femeia maturității „femeia cea frumoasă cu părul lung, arămiu și cîrlionțat“.

Uneori intrarea în fiecare poveste se face prin ridicarea sau coborîrea unei perdele de basm, cele mai multe proze oferindu-i cititorului plăcerea unei treceri magice dintr-o lume în alta: „Pătrunderea într-un nor de ceață mi-a creat dintotdeauna sentimentul că sînt absorbit de un fenomen cosmic înfricoșător și, în acelaşi timp, de o frumusețe ce ar putea defini sublimul, asemănător cu norii stelari și cu puzderia de stele din Calea Lactee. Nu de puţine ori mi s-a întîmplat ca negura lăptoasă, imensă a ceții să vină ea spre mine, cuprinzîndu-mă lent, ca un piton sau ca un balaur nedefinit, avînd darul de a mă deconcerta complet în numai cîteva clipe. Tot astfel s-a întîmplat în plimbarea noastră pe falezele de la Étretat“.

În Vulpea lui Akira, roman muzical și cinematografic, roman al amintirilor învăluite în aburul fabulos al copilăriei timișorene, Ioan Mihai Cochinescu redă cu multă candoare, deopotrivă prin intermediul memoriei și al imaginației, crîmpeie de viață care umplu paginile de lumină. Amestec de realitate și ima­ginar, poveștile sînt o incursiune melancolică într-un trecut ce face corp comun cu prezentul și capătă astfel un sens mai adînc ce leagă personajele și întîmplările, dînd naștere unei cărți vii, organice, cu suflet ce transcende realitatea, timpul și spațiul.