Mare consumator de viziuni și puternic influențat de misticism
și de poemele lui Blake, în a doua parte a vieții, după ce a studiat îndelung
subiectul, Aldous Huxley a experimentat mescalina, drog halucinogen (extras din
rădăcinile unui cactus – peyotl - prieten milenar al indienilor din Mexic și a
locuitorilor din sud-vestul american). Pentru buna percepție a cititorilor, trebuie
neapărat subliniat că la vremea aceea, mescalina nu era considerată drog, ci
substanță chimică destinată cercetărilor.
În eseurile
din volumul Porțile percepției. Raiul și
iadul, scriitorul împărtășește fără inhibiții circumstanțele și urmările acestei
„degustări”, savurate sub controlul unui cercetător. Motivațiile i-au fost,
desigur, pur intelectuale și profund existențiale: dorința de a privi dincolo
de cuvinte și idei, de a deschide o poartă în zidul lumii date și de a cunoaște
pe propria-i piele măsura în care se poate pătrunde, din interior, în altfel de
taine, prin schimbarea stării de conștiință, prin decojirea sâmburelui unor experiențe
inedite, prin pășirea dincolo de granițele universurilor insulare, dincolo de
simboluri intermediare...
Cu alte cuvinte, pentru a da de „lumânarea viziunii”,
inaccesibilă lui pe cale spontană, pentru „iluminarea” prin depășirea
barierelor spiritului, care să facă posibilă cunoașterea prin ieșirea din
propria cavernă. Cât despre titlului eseului e suficient să spunem doar că pornește
de la o metaforă a lui Blake și a inspirat numele celebrei formații The Doors.
Eseul are
forma unei confesiuni digresive, în care autorul descrie revelațiile avute în
timpul experimentului, dar dezvoltă de aici o serie de idei generale legate de
psihicul uman, de posibilitățile de autotranscendență pe care le are omul,
precum și reflecții despre revelație ca forță a artei și a religiei. După
înghițirea pastilei, marea transformare pe care o resimte nu este pătrunderea
într-o dimensiune cu totul și cu totul necunoascută, ci anularea
subiectivității ce are drept consecință proiectarea existenței ca atare.
Huxley
nu intră, așa cum se aștepta, în lumea viziunilor, ci se trezește „acolo, afară”.
Afară din propria-i ființă, unde găsește existența deja cunoscută, dar
scuturată de orice încărcătură afectivă, scăldată în propria-i nuditate. O existență
care se mulțumește a fi, fără a cunoaște complicatele nuanțe de plăcută și
neplăcută. „Non-eul” este eliberat, odată ce raporturile temporale și spațiale
devin lipsite de însemnătate: „Spațiul rămăsese la locul său, dar lipsit de
autoritate. Cugetul începuse să se preocupe acum de ființă și de semnificație,
uitând de măsurători și de poziționare în spațiu”. Adăugând și indiferența față
de timp, belșugul îi rămâne existenței,
lumii interioare și semnificației infinite.
De fapt,
această experiență îl aduce pe Huxley în punctul în care îi dă dreptate
filosofului de la Cambridge, C. D. Broad, potrivit căruia creierul și sistemul
nostru nervos au rolul de a ne proteja, de a constitui o „supapă reductivă”,
care ne permite un acces limitat la existența ce altfel ne-ar copleși cu
cantitatea de informații, multe inutile și irelevante practic. Exact ceea ce ne
permite să beneficiem de o rămășiță de conștiință, făcându-ne apți să trăim:
„Iar ca să formuleze și să exprime conținutul acestei conștiințe reduse, omul a
inventat – pentru ca apoi să complice la nesfârșit – sisteme de simboluri și
filosofii implicite, pe care le-a numit limbi”.
Omul apare ca beneficiar și
victimă, cu atât mai mult cu cât la aceste limitări se adaugă și constrângerea
limbii care îl face să confunde conceptele cu daturile, cuvintele cu lucrurile
adevărate: „Ceea ce în limbajul religiei se cheamă «lumea asta» este universul
conștiinței reduse, exprimat și, ca să spunem așa, fosilizat de limbă”.
Ceea ce obține
Huxley prin experimentul cu mescalină - „un exercițiu spiritual” îl numește el
la un moment dat - este un bypass temporal dincolo de valva reductoare, care
consfințește autenticul și realul în limita locului, oferind dacă nu „Cugetul
Fără Limite”, măcar depășirea materialului utilitarist considerat de cugetele
noastre înguste ca tablou al realității complet și suficient. În întregul eseu
se conturează opoziția dintre observația exterioară și revelația interioară:
„Mărturiile religiei și monumentele poetice și de artă plastică păstrate
demonstrează limpede că, în aproape toate vremurile și locurile, oamenii au
acordat mai mare atenție revelației decât existenței obiective, considerând mai
încărcat de semnificație spirituală ceea ce vedeau cu ochii închiși decât ceea
ce vedeau cu ochii deschiși. Motivul? Obișnuința naște dispreț [...] în lumea
interioară nu există nici muncă, nici monotonie. O vizităm doar în vis și în
reverie, și este atât de stranie, încât nu o descoperim de două ori la fel”.
În ansamblui
ei, cartea a fost și rămâne controversată, autorul fiind fie lăudat pentru
incursiunea în „arta de a vedea”, fie acuzat de iresponsabilitate sau chiar de
amoralitate, demersul său putând fi considerat o posibilă încurajare a
consumului de droguri. Personal, nu am simțit la lectură decât preocuparea
pentru limitele psihicului uman, pentru posibilitate de auto-transcedere. Suspectată
de a promova o cale „ilegitimă” de iluminare, un conflict între știință și
religie ori o falsă experiență mistică, cartea rămâne totuși o propunere de
redimensionare a imaginației, opusă structurilor simbolice reductive.
Aldous Huxley,
Porțile percepției. Raiul și iadul,
Traducere de Mihai Moroiu, Polirom, 2019
No comments:
Post a Comment