Însingurări de mame și fiice - Olga Tokarczuk, Ultimele povestiri

Olga Tokarczuk (1962) a devenit în 2018 primul scriitor polonez care a obținut Man Booker International Prize, după ce obținuse de două ori cel mai important premiu din Polonia (Nike Literary Award) și după o nominalizare la Premiul Nobel în 2012, alăturându-se astfel scriitorilor valoroși pe care Polonia i-a oferit lumii – Wisława Szymborska, Czesław Miłosz, Sławomir Mrożek sau Paweł Huelle.

Înainte de a deveni scriitoare, a predat psihologie la Universitatea din Varșovia (se consideră discipol al lui Jung) și a lucrat într-un centru pentru adolescenți cu probleme comportamentale, acest background constituind o puternică sursă de inspirație pentru literatura sa. Olga Tokarczuk a declarat că prima carte care i-a influențat puternic devenirea și viziunea asupra lumii a fost cartea lui Freud, Dincolo de principiul plăcerii, care a făcut-o să înțeleagă că interpretarea este cheia realității, acesta constituind primul pas în a deveni scriitor.

Este și intelectual public, activismul său aducându-i premii pentru promovarea păcii, a de­mocrației și a înțelegerii între oameni de naționalități și culturi diferite, vizate fiind mai ales Polonia, Germania și Cehia. Și literatura sa poate fi privită adesea ca o pledoarie în acest sens. Nu a fost pe placul naționaliștilor polonezi, mai ales după ce a publicat Scripturile lui Iacob, aceștia acuzând-o că atitudinea sa contrazice tre­cutul istoric și politic al Poloniei, scriitoarea învinuindu-i la rândul său de xenofobie și rasism.

A debutat în 1989 cu poeme, primul său roman fiind publicat în 1993. Din 1997 a început să scrie proză scurtă. Ultimele povestiri au apărut în 2004, fiind trei proze scurte legate între ele prin tema morții privite din perspectiva a trei femei din trei generații diferite – mamă, bunică și fiică. Fiecare povestire poate fi citită independent de celelalte două, scriitura și tonul fiind diferite.

Fiecare femeie care își spune povestea are propria viziune asupra vieții și, implicit, a morții și propria manieră de a se confesa, iar trimiterile la fiică, respectiv la mamă sau la bunică din mărturia fiecăreia sunt minimale, legăturile de sânge părând doar oficiale. Și timpul, și locul sună diferit în fiecare generație. Scriitoarea declara că a dorit să scrie o saga, dar felul în care timpul se fărâmițează și trece peste aceste femei i-a permis doar o saga infimă, singura care se mai poate scrie în zilele noastre.

Timpul, moartea, efemeritatea, îmbătrânirea – atât cea spirituală, cât și cea corporală – con­­stituie liantul celor trei proze, cartea surprinzând prin schimbarea de lume, de perspectivă, de ton și prin discretul substratului filosofic al povestirilor.

Timpul face ca viața să pară o repetiție generală a morții

Personajul central al primei povestiri este Ida Marzec. La 54 de ani scapă cu viață dintr-un accident de mașină pe un drum în­ghețat, pe când se îndrepta spre locul în care crescuse, un mic sat din munți. Găsită de o familie care o găzduiește pentru câteva zile, aici vede o cățea care își tră­iește ultimele zile.

Încă din primele pagini ale cărții, se conturează puternic te­ma timpului: „Esența tuturor religiilor nu este învierea, nici mântuirea, ci putin­ța de a da timpul înapoi, abilitatea de a-l face să-și muște propria coadă și să repete la nesfârșit ceea ce a mai spus o dată, chiar dacă mormăit și ne­deslușit“.

O năpădesc amintiri din copilărie, cu atât mai mult cu cât gândul propriei morți o însoțește de mică, iar îmbătrânirea nu mai poate fi negată: „Nu a reușit să oprească procesul de ridare a pielii, nu au ajutat-o nici cremele, nici masajele. Umerii au devenit mai înguști, mai fragili, țesutul care îi acoperă s-a vestejit, iar acum, prin forța gravitației, a început să coboare spre locuri mai ferite. Sânii – rareori îi mai bagă în seamă – au căpătat formă de lacrimă, o picătură din catifea moa­le, delicată. Și acum vede că întregul corp trage spre pământ de parcă toate păr­țile lui se simt deja istovite și au renunțat împăcate la încăierările zilnice cu gravitația. Da, spu­ne corpul, mă predau, îți fac pe plac, nu mă mai opun, mă fleșcăiesc, mă încovoiez“.

Timpul cu puterea sa distrugătoare face ca viața să pară adesea doar o repetiție generală a morții: „Moartea ar trebui să fie un exer­cițiu practicat la orele de educație fizică, copiii ar trebui instruiți cum să alunece fără împotrivire în întuneric, cum să-și piardă cunoștința și cum să arate îngrijit în sicriu. Ar trebui să exis­te lecții demonstrative, cu si­gu­ranță s-ar găsi cineva dispus să-și doneze moartea camerelor de luat vederi pentru a se face filme educative“.

Deși Ida doar trecuse pe lângă moarte în accident, umbra acesteia devine din ce în ce mai apăsătoare, totul căpătând în viața sa, trecută și prezentă, mias­mă de moarte. Fâșiile de timp se amestecă, granița dintre viață și moarte se estompează. În mintea Idei, naș­terea Maiei, fiica sa, secretă semnele sfârșitului, iar sufe­rința cățelușei Ina devine o oglindă în care se răsfrânge suferința femeii.

Îmbătrânirea e plină de singurătate

A doua povestire, Parka, îi oferă cititorului povestea vieții mamei Idei, o poveste care începe tot cu moartea, moartea soțului său, Petro cel născut bătrân, cu nelipsita lui expresie de îngrijorare de pe față.

Femeia se căsătorise cu aces­ta pentru că așa hotărâse altcineva, cei doi neavând mai nimic în comun. Își rememorează povestea vieții în timp ce Petro este mort lângă ea.

Dacă tot e mort și dacă tot nu poate face nimic până când va anunța oamenii din vale, femeia deapănă amintiri și dă drum gândurilor despre moarte: „Mă preocupă foarte tare un singur lucru: când începe omul să moară? Trebuie să fie un asemenea moment în viață, probabil de scurtă durată și imperceptibil, dar fără îndoială există. Mersul, evoluția, drumul ascendent atinge punctul culminant și începe coborârea. Ar fi mo­mentul după-amiezii vieții – soarele atinge zenitul și se pre­gătește de asfințit. Ar fi momentul de vârf al unei furtuni – vântul cel mai năprasnic, tunetul cel mai asurzitor, după care se lasă liniștea. Flacăra cea mai vie care este începutul stingerii. Sau beția cea mai cruntă după care urmează trezirea“.

Și în cazul său, îmbătrânirea e plină de singurătate, măsurând împietrirea și descreșterea corpurilor, moartea.

Viața înseamnă interpretare

A treia proză, Magicianul, e povestea celei mai tinere dintre femei.

Maia se află la tropice împreună cu băiatul său. Scrie ghiduri de călătorie. Locuiește în că­lătorii, drumurile îi sunt casa. Nu vrea să se lege de oameni. Pe bunica ei o văzuse de două ori, a doua oară fiind la moartea acesteia.

Magicianul este un iluzionist bolnav, care nu vrea să se trateze, căci momentul morții îi este indiferent, se joacă de-a moartea și îl atrage și pe fiul Maiei într-un astfel de joc. Îi spune la un moment dat femeii: „Știi în ce constă ma­gia? a întrebat-o și a continuat să vorbească, ignorând faptul că se îndepărtează. În numirea lucrurilor pe care le vezi. Trebuie să for­țezi omul să numească ceea ce are în fața ochilor. În felul acesta creează fapte. Fiecare preferă să se atașeze de o singură versiune a realității, chiar dacă versiunea respectivă este una falsă“.

Olga Tokarczuk se întoarce cu această frază la punctul de plecare al carierei sale de scriitoare, cel în care a descoperit că viața înseam­nă interpretare, iar această carte este o tristă, dar subtilă de­mon­strație că statornica moarte are fețe și ecouri felurite în sufletul celor trei femei. Ca și însingurarea și îmbătrânirea. Poate singurele fire prin care se mai înrudesc mamele și fiicele.

Olga Tokarczuk, Ultimele povestiri, traducere din limba polonă și note de Cristina Godun, Polirom, 2018

Articol apărut în Suplimentul de cultură, nr. 640, 01. 04. 2019

http://suplimentuldecultura.ro/26917/insingurari-de-mame-si-fiice/