Mihail Sebastian și Martha Bibescu

Nu numai la Breaza, Lacul Roşu şi Balcic fugea Sebastian de lume pentru a uita de greutăţi (cele financiare fiind destul de stringente). Loc „de refugiu”, fizic şi spiritual, a fost și Corcova, localitate aflată în apropierea oraşului Strehaia din judeţul Mehedinţi, unde bunul său prieten, prinţul Antoine Bibescu, avea un domeniu de peste 2000 de hectare de pământ, aici revenind cu mare plăcere din numeroasele sale călătorii făcute la Londra, Paris, Madrid sau în America. Bibescu îşi iubea mult conacul de pe podgoria de la Corcova, loc în care îşi invita numai prietenii apropiaţi. Aici ar fi trebuit să vină şi Proust (n-a ajuns decât cu gândul), dacă starea de sănătate i-ar fi permis, numeroasele scrisori schimbate între cei doi în timpul celui de-al Doilea Război, stabilind amănunte legate de venirea marelui scriitor în România.

Această onoare de a fi oaspete de seamă pe târâmul fabulos de la Corcova i-o face Anton Bibescu şi lui Sebastian, în timpul războiului când este „exilat” la conacul prinţului. Dacă în 1939 stă la Corcova doar două zile, în 1943 ajunge aici de două ori. Prima dată stă nouă zile, la sfârşitul lui aprilie şi începutul lui mai. Sunt nouă zile departe de război („E ca şi când aş fi dormit 9 zile de-a rândul”, notează Sebastian în Jurnal), zile de „vacanţă fericită”, din care se întoarce „ars de soare, odihnit şi liniştit”, conştient însă că viaţa sa de la Bucureşti şi războiul îl vor măcina şi îl vor slei. Răgazul de la Corcova îl stimulează, îi permite să-şi limpezească gânduri şi planuri, inclusiv literare. În această călătorie îi schiţează lui Antoine scenariul piesei Ursa Mare ce avea să fie scrisă, în mare parte, tot la Corcova (încurajat fiind de Antoine care se declară impresionat de proiect) şi redenumită Steaua fără nume. Între 29 iulie şi 5 septembrie va „evada” din nou la Corcova unde se va bucura de linişte şi, mai ales de ospitalitatea Bibeştilor.

Deşi nu s-au întâlnit la Corcova, Martha Bibescu a fost o prezenţă concretă, dar puţin accesibilă, în viaţa lui Sebastian. Prima însemnare în acest sens din Jurnal, surprinde o dezamăgire, provocată de un refuz al acesteia, refuz ce echivalează pentru sensibilul Sebastian cu o jignire. În mai 1939, concentrat în compania a 11-a, aflată în „cantonament” la Mogoşoaia, Sebastian este terorizat de perspectiva condiţiilor mizerabile, dar mai ales de pierderea în anonimat ce-l aşteaptă, trăind câteva zile cu iluzia că va fi de ajuns să afle principesa Bibescu că este în apropiere, ca să-l cheme la castel. Îşi face chiar şi planuri: „Mă vedeam instalat acolo ca într-un fel de vilegiatură şi număram orele de lectură care-mi vor rămâne seara, după întoarcerea de pe câmp. Mă şi întrebam dacă nu trebuie să încep a lucra acolo la capitolul Sadoveanu din «Romanul românesc»”. Îl sună pe Antoine Bibescu la „Athénée Palace” ca să-i spună ce se petrece, dar acesta era plecat la Strehaia, unde îl invită pentru a discuta despre Proust. Urmează o telegramă şi o scrisoare pe care Sebastian i le trimite, făcându-i cunoscute problemele cu care se confrunta şi rugându-l să intervină pe lângă Martha Bibescu, cerându-i pentru el găzduire. Între timp, îi mai cere ajutorul prinţesei prin intermediul unei alte cunoştinţe, iar răspunsul este necruţător: „Prinţesa regretă, dar, deoarece n-a primit la castel pe nici unul dintre ofiţeri, i-ar fi greu să primească un soldat”. Răspunsul îl face pe Sebastian să-şi simtă şi mai acut „degradarea morală”, „pierderea mândriei de om”: „Asta e tot. Poate că are dreptate. Poate că a fi soldat mă decade din orice altă calitate. Nu sunt nici romancier, nici critic, nici autor dramatic, nici prieten: nu sunt nimic: sunt soldat – şi un soldat nu poate fi primit la castel. Mă silesc să înţeleg, mă silesc să nu fiu jignit, mă silesc să-i dau dreptate şi totuşi păstrez din întâmplarea asta un sentiment penibil de injurie”.

Îi trimite o scrisoare lui Antoine în care îl imploră să nu-i mai scrie nimic principesei şi notează, cu amară resemnare: „Şi cu aceasta, mica mea comedie princiară e terminată. Mă întorc la soarta mea de roturier. Mâine dimineaţă plec cu raniţa în spinare”. Nu ajunge la castel, în schimb, constată amuzat că, ironie a sorții, devine santinelă pe domeniile Marthei Bibescu al cărei soţ trece, în maşină, de două ori la un metru de el. Şi asta în condiţiile în care prietenia cu Antoine era una profundă şi făţişă: îi vizitase la Corcova, unde fusese fermecat de inteligenţa Elisabethei Bibescu, iar de la Antoine primea zilnic câte un mesaj, câte o carte ori câte o invitaţie, mergea cu acesta la teatru, lua masa la Palace…

În septembrie 1942, primeşte de la Martha o scrisoare care, pe lângă mângâiere, îi și acutizează temerile, umilințele: „Foarte frumoasă scrisoare de la Martha Bibescu despre Antoine. Sobră, severă, lucidă – prima ei scrisoare nefastuoasă. Dar ce să fac eu cu lumea asta de lux? Eu, care mâine trebuie să plătesc chiria? Eu, care nu ştiu unde să găsesc cei 100 000 lei mi-ar asigura din nou coşniţa casei pe un trimestru?”. Era, probabil, o scrisoare prin care Martha Bibescu îi răspundea epistolei pe care i-o trimisese Sebastian pe 6 decembrie 1942, după cele nouă zile petrecute la Corcova şi în care îi vorbea despre talentul lui Antoine Bibescu care nu făcea suficiente eforturi pentru a-şi termina cărţile. Sebastian găsea necesară intervenţia prinţesei, singura persoană din lume care, credea Sebastian, putea să-l convingă. Sebastian se foloseşte de acest prilej pentru a strecura în scrisoare şi aprecierile sale faţă de literatura Marthei Bibescu, pe care a susținut-o și a promovat-o fără rezerve.

Dacă la nivel epistolar, comunicarea dintre Sebastian şi Martha Bibescu pare să capete un aer firesc, în întâlnirile reale, dialogul dintre ei este stângaci. Puternica personalitate a Marthei Bibescu, cea mai influentă româncă a epocii respective, îl copleşeşte pe Sebastian, el care era un răsfăţat al femeilor. Pe 22 martie 1943 notează în Jurnal impresiile din ziua precedentă, când luase masa la Mogoşoaia: „Ieri, dejun la Mogoşoaia, cu Rosetti, Camil, un prinţ italian, un călugăr francez şi un diplomat elveţian. Martha Bibescu mai simplă, mai puţin somptuoasă decât altă dată. Extraordinara ei artă de a duce o conversaţie, de a încerca un subiect, două, trei, până-l găseşte pe cel just, de a varia atitudinile, de a grupa oamenii! E, în sensul acesta o mare actriţă. Personal, am fost şters, tăcut. Franţuzeasca mea are uneori faze proaste. Eram într-o asemenea fază şi nu aveam încredere să încep o frază căreia să nu-i văd, de la punctul de plecare, sfârşitul”.
Pe 8 mai 1943 ia din nou masa la Mogoşoaia, unde ratează din nou comunicarea cu Martha. În prezența acestei femei, Sebastian e un Ştefan Valeriu (cel din Jocul de-a vacanţa) cu flori în mână, pe care nu ştie cum să le ţină, unde să le pună sau să le arunce, cui să le dea. E incitat, dar şi copleşit: „Dejun la Mogoşoaia cu Antoine, Elisabeth, soţii Basdevant (reîntâlniţi după cam 3 ani). Imposibil să stabilesc o legătură cu Martha Bibescu. Nu o doresc la urma urmelor, dar, de vreme ce stau de vorbă cu ea, aş vrea să pot lega cât de cât un început de comunicaţie. Sunt în asemenea împrejurări deplorabil de stângaci şi neinteresant”.

În condiţiile în care volumul cu care debutase Matha Bibescu în 1908 (şi pe care îl scrisese la sugestia lui Maurice Barrès) – Les Huit Paradis – fusese premiat de Academia Franceză, iar Proust însuşi îi scrisese o scrisoare în care îi lăuda cartea, printre prietenii şi cunoştinţele ei numărându-se de-a lungul vremii importanţi scriitori şi oameni politici (Proust, Rainer Maria Rilke, Max Iacob, François Mauriac, Jean Cocteau, Paul Valéry, Francis Jammes, Paul Morand, Charlles de Gaule, Winston Churchill, Ramsey MacDonald, etc), Sebastian regretă pe bună dreptate ignorarea unei scriitoare de valoare ca Martha Bibescu de către editorii şi de către publicul român care se arată mai degrabă interesaţi de romane franţuzeşti mult puţin valoroase, dacă nu chiar mediocre, şi ignoră romanele scriitoarei de origine română, singura traducere din cărţile principesei fiind o carte de portrete (Două portrete. Ferdinand al României, Anatole France, Cultura Naţională, 1931).

Sebastian consideră un noroc traducerea acestei cărţi, în care identifică şi delimitează cu o mână sigură, principalele atribute ale scrierilor acesteia, printre care şi arta de a realiza portrete, Martha Bibescu fiind, mai târziu, aleasă să ilustreze în manualele franceze specia portretului literar: „Astfel cetitorul lua cunoştinţă de latura esenţială a literaturii acesteia, care nu este o artă de imaginaţie, ci una de adevăr şi cunoaştere. Principesa Bibescu este un «moralist», în înţelesul francez al termenului: un scriitor de esenţă şi ţinută clasică, atras de peisagiul pasiunilor umane, pe care le înţelege cu un perfect simţ de ordine interioară, cu o perfectă claritate, ce nu exclude desigur emoţia, dar o stăpâneşte prin demnitatea expresiei, claritate care mai ales nu exclude misterul şi miracolul. Este o artă de psichologie şi pasiune, ce se realizează deplin în portret, unde Principesa Bibescu a trăit câteva siluete statutare, de mare pregnanţă epică, dar şi de complexă dramă interioară”(M. Sebastian, „Principesa Martha Bibescu: Destinul lordului Thompson of Cardington”, România literară, nr. 69, 10 iunie 1939).
Comentând romanul Destinul lordului Thomson of Cardington, Sebastian remarcă capacitatea scriitoarei de a acorda semnificaţie substanţială lucrurilor mici: „Nu există detalii indiferente pentru ochiul ei, nu există momente fără semnificaţie, nu există gesturi, replici sau amintiri fără gravitate. Puţini scriitori ştiu să dea o mai substanţială semnificaţie lucrurilor mici. […] în cărţile sale se apropie întotdeauna de aşa zisele «fapte mărunte» cu o fervoare lucidă, care le face să exprime cele mai hotărâtoare drame ale existenţei.”

Prezentă în cele mai multe dintre istoriile literare, dicţionarele şi lucrările de specialitate, inconfundabila Martha Bibescu fascinase cu personalitatea ei cele mai distinse cecuri politice, culturale sau mondene din Franţa sau Anglia. Contribuția sa la dezvoltarea literaturii contemporane fusese recunoscută chiar de Paul Souday care, într-o recenzie la romanul Le perroquet Vert, afirma că literatura contemporană îi datorează foarte mult surorii sale latine, România. Nu mai puţini entuziaşti de scrierile Marthei Bibescu fuseseră şi Guillaume Apollinaire, Anatole France, Rémy de Gourmont, Jean Moréas, Thibaudet sau Robert de Montesquiou. Preţuirii acestora i se adaugă şi preţuirea lui Mihail Sebastian, în condițiile în care G. Călinescu nu a menţionat-o pe Martha Bibescu decât în „Bibliografia” Istoriei sale.

(Acest subiect este dezvoltat în volumul Sebastian și lumea lui, Editura ART, 2013)