„Câmp de luptă blând - cuvinte împotriva morții

 

În 2019, Yiyun Li a publicat romanul „Where Reasons End”, carte dedicată fiului său care s-a sinucis în 2017, când avea 16 ani. Tradus de curând în română la Humanitas Fiction cu titlul „Câmp de luptă blând” (eu prefer titlul original, ideea că există un punct unde explicațiile încetează fiind esențială), romanul este un dialog mamă-fiu. Nu unul confesiv-dramatic, ci unul intelectual-afectiv, lipsit de orice patetism, care pune în prim-plan inteligența fiului pierdut și puterea mamei de a-l reînființa: „N-aveam decât o singură iluzie, de care mă agățam cu toată voința mea: cândva îi dăduserăm viață lui Nikolai din carne și oase; și eu o făceam din nou, doar că de data asta din cuvinte.”

Dar această reînființare nu urmărește să explice moartea și nici să aline durerea. Yiyun Li știe că există pierderi care refuză orice justificare, iar literatura nu poate umple golul rămas, însă poate să creeze un spațiu în care dialogul continuă, în care memoria capătă voce, iar iubirea își găsește o formă de existență dincolo de absență.

Dacă literatura nu oferă explicații, în schimb ea permite conviețuirea cu inexplicabilul, cu atât mai mult cu cât, afirmă scriitoarea la un moment dat: „În ficțiune nu inventezi. (...) Trebuie să trăiești acolo, la fel cum și aici trebuie să trăiești”. Fiul îi răspunde: „Aici e unde ești tu, nu unde sunt eu. Eu sunt în ficțiune. (...) Acum, eu sunt ficțiune”.

„Câmp de luptă blând” este și o meditație despre limitele limbajului și despre puterea lui paradoxală: cuvintele nu pot învia pe nimeni, dar pot păstra vie prezența celui dispărut.

Traducere din engleză și note de Anca-Maria Pănoiu

Grădina - un limbaj al iubirii și al nemuririi

 

 

Grădinarul și moartea, cel mai recent roman al lui Gheorghi Gospodinov, este și prima carte pe care  scriitorul bulgar a publicat-o după câștigarea în 2023 a International Booker Prize. Este, probabil, cea mai personală carte a sa, una în care ficțiunea și autobiografia se sprijină reciproc.

Romanul pornește de la moartea tatălui, dar refuză să devină cronica sentimentală a unei pierderi. El se transformă într-o meditație despre felul în care un om continuă să existe după dispariție: în gesturile sale, în locurile pe care le-a îngrijit, în obiectele pe care le-a folosit și, mai ales, în grădina care i-a dat sens vieții și care, cu șaptesprezece ani înainte, îi salvase chiar viața.

Fiul se trezește în fața unei întrebări împovărătoare: cum scrii despre moartea cuiva pe care îl iubești, despre diminuarea vieții, despre vlăguirea și predarea corpului la care asiști aproape neputincios, despre felul în care cel plecat continuă să te însoțească?

„Să povestești despre moarte nu este mai ușor decât să treci prin ea.”

Gospodinov răspunde indirect, prin poveste. Iar darul de a povesti l-a moștenit de la tatăl său, de la bunică și de la Borges. Într-un interviu, scriitorul mărturisea că tatăl său avea două superputeri care l-au salvat în fața tuturor eșecurilor unei vieți trăite în cea mai mare parte în perioada socialistă - talentul său de a spune povești și de a grădinări. De altfel, adaugă Gospodinov, există multe asemănări între grădinărit și povestiri, cea mai frumoasă fiind aceea că atât cărțile, cât și grădinile continuă să dea roade ani de zile după ce povestitorul și grădinarul au plecat de mult.

Unul dintre cele mai curajoase aspecte ale romanului este felul în care Gospodinov înfruntă dimensiunea fizică a bolii. Dispariția vieții, durerea corporală, degradarea treptată a trupului – sunt toate expuse cu o precizie și cu o luciditate care transpune mai ales durerea mută a fiului. Dar scriitorul nu se oprește la suprafața suferinței, ci coboară în „abisurile metafizice ale durerii fizice” și  deschide întrebări despre timp, despre sens, despre ce rămâne din noi dincolo de trup.

 Un loc aparte în dimensiunea narativ-emoțională a cărții îl au povestirile  din caravana vieții tatălui tatălui. Gospodinov le ascultă cu o atenție filială și le transcrie cu grija unui arhivar al umanului, știind că sunt mai fragile decât par și că vor dispărea odată cu omul care le poartă, dacă nu le salvează cineva.

Dar tatăl din roman este, înainte de toate, un grădinar. Această identitate doar în aparență simplă organizează întreaga simbolică a cărții. Grădina nu este doar un decor sau o metaforă facilă, ci, printre altele, un veritabil limbaj.  Într-o lume în care nu există „te iubesc”, grădina devine modul concret în care tatăl își iubește copiii, așa cum iubirea mamelor se ascundea în plăcinte. Efortul lui din grădină, continuat în ciuda bolii, le pare copiilor  excesiv și chiar inutil, mai ales fiindcă rezultatul poate fi cumpărat „de la magazin”. După moartea tatălui, naratorul înțelege însă că el „producea altceva”: nu hrană în sens strict, ci continuitate, grijă, prezență și un spațiu în care iubirea se făcea vizibilă.

Înțelegerea vine prea târziu, după ce gesturile tatălui nu mai pot fi observate în prezent și nici răsplătite. Este una dintre tragediile discrete ale relațiilor dintre părinți și copii: ceea ce părea rutină, încăpățânare sau exces se revelează ulterior ca formă de devotament. Romanul nu dramatizează această revelație prin patos, ci o lasă să apară din contrastul dintre ironia de odinioară și luciditatea târzie. Tatăl moare iarna, când grădina pare pustie, dar florile îngrijite de el se vor dovedi cuvinte lasate pentru a fi citite primăvara.  

Grădina funcționează după o temporalitate diferită de cea a vieții umane: un timp ciclic, mitologic, în care moartea și renașterea alternează cu o regularitate care nu neagă moartea, ci o integrează într-un ritm mai amplu. Ca și ficțiunea, de altfel: poveștile nu curg linear, ele se întorc, se reiau, înfloresc altfel la fiecare lectură.

 „Continui să fotografiez flori pe cale să se ofilească, în diferitele lor stadii de ofilire, decolorare, petalele care cad, stamine şi pistiluri dezgoliți, îmbătrâniți, ce și-au pierdut funcţia de a seduce. Flori nevizitate de albine, flori care se duc. Există o tristețe aparte și o frumusețe în veştejire, fără acea deznădejde care vine odată cu bătrânețea la oameni și animale. Sigur, pentru asta continui să fotografiez trandafiri, irişi, lalele care se duc, bujori scuturați, cale şi pansele palide... Botanica știe cum se moare frumos fără să se moară. Botanica încă știe mai multe despre moarte.”

 Marea consolare pe care scriitorul mărturisește că a găsit-o în timp ce scria cartea este tocmai aceea că, deși moartea îl poate lua pe grădinar și pe scriitor, nu poate lua grădina sau povestea. Grădinile și poveștile au propriile mecanisme de persistență, independente de destinul biologic al creatorilor lor. Iar atât timp cât cineva va citi o carte sau va vedea înflorind un pom sădit de altcineva, moartea nu va reuși să închidă definitiv dialogul dintre cei plecați și cei rămași.

 

 

Gheorghi Gospodinov, Grădinarul și moartea, Traducere de Mariana Mangiulea Jatop, Editura Trei, Colecția ANANSI. WORLD FICTION, 2026

Cel care contemplă moartea este predestinat frumuseţii

 

În „Viața fericită”, David Foenkinos pornește de la o practică reală întâlnită în Seul, în cadrul căreia oameni aflați la capătul puterilor participă la simulări ale propriilor funeralii pentru a reflecta asupra sensului existenței. Această experiență neobișnuită îi obligă să privească viața din perspectiva sfârșitului și să redescopere ceea ce contează cu adevărat: iubirea, timpul și legăturile umane. Personajele lui David Foenkinos descoperă că moartea este și o oglindă în care viața poate fi văzută mai limpede, iar fericirea este de fapt o formă de luciditate.

Romanul poate fi citit și prin simbolistica florii Lycoris radiata, cunoscută în Japonia sub numele de higanbana. Ea înflorește în preajma echinocțiului de toamnă, în perioada numită Higan, când, potrivit tradiției budiste, granița dintre lumea celor vii și cea a morților devine mai permeabilă. Simbol al despărțirii, al trecerii și al renașterii, această floare oferă o cheie de lectură subtilă pentru romanul lui Foenkinos, care transformă confruntarea cu moartea într-o meditație sensibilă asupra fragilității vieții și a frumuseții ei trecătoare.

„Trimiterea la filmul lui Luchino Visconti adaptat după romanul lui Thomas Mann, îi trezi dorinţa de a-l revedea. În fața imaginilor cu plaja Lido pustie, retrăi rătăcirea lui din Seul; era un fel de ecou între aceste două țărmuri triste. Éric fusese marcat de fraza de început din Moarte la Veneția: «Cel care contemplă frumuseţea este deja predestinat morţii». În faţa unui tânăr pe care-l găseşte sublim şi divin, eroul pare prizonierul fascinației lui. După o asemenea trăire intensă, nu mai există nimic altceva. Moartea şi frumuseţea se oglindesc una în cealaltă. Sloganul Lycoris putea fi exact opusul: «Cel care contemplă moartea este predestinat frumuseţii».”

Humanitas Fiction

Traducere de Iuliana Glăvan

https://humanitas.ro/humanitas-fiction/carte/viata-fericita