Fiecare etapă a unei societăți, a unei culturi, fiecare
perioadă istorică au încercat să analize lumea ce ne înconjoară. Astăzi nu
reușim să ne mai mirăm, într-un sens al cunoașterii a ceva. Astăzi suntem
șocați, suntem pe modul breaking-news, suntem adversari aproape întotdeauna
împotriva cuiva sau a ceva.
Dragoș
Preutescu: Trăim constant premisa
schimbărilor în lanț. Este firesc să ne întrebăm de ce nu ne mai mirăm? Jeanne
Hersch face o istorie a filozofiei, în sensul a ceea ce au căutat oamenii prin
întrebări în trecut. Gândirea occidentală a fost o sursă imensă de idei, de contemplații, de cultură, de permanente descoperiri. Oamenii de astăzi îmi lasă tot
mai des impresia că “știu” prea multe, prea informați, prea încercând să
dejoace viața, nicidecum să mai pună întrebări inteligente sau să descopere.
„Trăim într-o lume unde totul se schimbă fără încetare. Iată aici o buturugă,
puțin după aceea vedem o flacără, ceva mai târziu flacăra dispare și nu rămâne
decât o grămăjoară de cenușă”. Până la urmă, oamenii stau aproape întotdeauna
între experiență și contradicție, iar gândirea asigură echilibrul. Ne dorim să
fim plini de toate, să avem de toate, să nu ratăm nimic, dar, „într-un cufăr
plin nimic nu se mișcă. Dacă ființa este plină, în ea nimic nu se schimbă”.
Dana Pîrvan: Oricât m-aș feri de generalizări, este evidentă
tendința omului de azi de a nu se mai mira, de a nu se mai minuna. Sau o face
cu privirea furată de suprafețe, de ambalaje strălucitoare, care îl împiedică să
ajungă la esență, la el însuși. Nici nu știu dacă asta mai este mirare. Cu
siguranță nu este mirarea pe care Jeanne Hersch o considera măsură a
umanității, sursă a filozofiei. Cărțile valoroase cred că se nasc din mirare și
poate de asta unii dintre noi continuăm să citim. Fără să-mi fi propus, în
foarte multe dintre cărțile citite am urmărit mai ales problematica viului
omenesc, preocuparea scriitorilor pentru salvarea a ceea ce este ori a mai
rămas profund omenesc în om, pentru recentrarea valorilor omenești. Am încercat
să văd „cărarea prin uman” cum ar zice Paul Celan. Ce râmâne neschimbat, când
totul se schimbă, iar oamenii sunt preocupați să țină pasul cu schimbările din
ce în ce mai rapide? Care este substanța stabilă care susține spectacolul schimbării?
Ființa și ideile – au zis cei mai mulți filozofi. Întrebările în sine. Mirarea
care înseamnă creativitate și care are nevoie de răgaz, de oprire din goana
nebună în care suntem prinși ca niște hamsteri dedicați orbește, trup și suflet,
unei roți ce nu duce nicăieri. E greu să te miri, pentru că mirarea implică
renunțarea la orgoliu, la autosuficiență, la aroganță, remarca Jeanne Hersch.
Înseamnă să-ți păstrezi ori să-ți recapeți ochii de copil. Dar tot ea înseamnă
să îți deschizi ființa și să mai poți trăi cu voluptate copilărească bucuria de
a (te) descoperi. Amețiți de viteza și de spectacolul schimbărilor, burdușiți
cu nimicuri, obsedați să nu rateze nimic („nu rata!” este, evident, unul dintre
imperativele timpurilor noastre), oamenii riscă să rateze acel „spațiu de
joacă” în care crește mirarea, gândirea aceea despre care spuneai că oferă
echilibru. Și da, se trezesc că țin în palme doar niște grămăjoare de cenușă.
Dragoș
Preutescu: Lăsăm foarte mult în urmă
acea „Lume ca un mare spectacol”, în varianta propusă de Richard Dawkins, cu
tot ce înseamnă dorința cunoașterii, a descoperirii și suntem tot mai afundați
într-o „Civilizație a spectacolului”, așa cum ne propune Mario Vargas Llosa,
rupți de orice palpabilitate, în care totul are efect de touch screen. Dacă
este să „subțiem” generalizările noastre, mirarea de astăzi a rămas doar la
stadiul de touch screen. „Spectacolul schimbării” despre care vorbești, rămâne
fără fondul de idei, de cultură în creștere, de omul viu, cum foarte bine
remarci. Jeanne Hersch analizează unele idei ale filozofului Spinoza, dar cea
despre independență și necesitate este convingătoare în ceea ce privește felul
în care ne raportăm la viață. Pentru că până la urmă, VIAȚA a fost o căutare
continuă în ideile filozofilor. Oare nu avem prea multe necesități, și astfel
nu reușim să oferim vieții și un pic de independență? Ceea ce leagă
independența de necesitate, este substanța. Substanța poate înseamna valori,
morală, joacă, pasiune. Și pe drept se întreabă autoarea: „Dacă însă
recunoaștem necesitatea care decurge din substanța unică, cum putem înțelege
problema erorii? Dacă totul e necesar, cum se face că putem să ne înșelăm?”.
Sunt două motoare care reușesc să călăuzească capacitatea noastră pentru a
recunoaște, pentru a simți, pentru a educa, cunoaște și pentru a susține
„măsura mirării”: binele și frumosul. Și cred că provocăm mari pete de eroare
dacă renunțăm la aceste motoare. Oare la ce fel de motoare ne raportăm astăzi,
mai mult decât în trecut? Cineva îmi povestea că poți cumpără opere de artă
online, create de roboți și că acestea au o mare valoare și vor avea o mare
valoare în viitor. Oare ne putem mira la această perspectivă?
Dana Pîrvan: „Substanța poate înseamna valori, morală, joacă,
pasiune” - îmi place cum ai privit înspre substanța vieții pe care ai legat-o
și de joacă. Cred că joaca și mirarea ne mențin privirea și zâmbetul de copii,
ele ne ajută să primim și să răsfrângem în mod firesc frumusețea vieții. Așa
cum adesea e dificil să faci distincția între bine și rău, altfel decât pe baza
unor criterii relative, e un proces anevoios să stabilești ce înseamnă prea multe
necesități și astfel să desparți apele dintre necesități și independență sau
libertate. Pentru Spinoza, ne atrage atenția Jeanne Hersch, libertatea și
necesitatea sunt una: libertatea este necesitate, iar necesitatea este
libertate. Și nu e nicio contradicție aici, dacă admitem odată cu Spinoza că
adevărata libertate constă în a cunoaște până în profunzime necesitatea
adevăratei substanțe. Libertatea înseamnă să simți că nu poți acționa altfel.
Și aici intervine și cunoașterea intuitivă, care era pentru Spinoza adevărata
cunoaștere. Să te uiți în oglindă (e suficientă și una imaginară) și să fii
împăcat cu acțiunile tale, să nu te lași dominat de pasiuni, ci să le domini în
funcție de necesități. Eroarea e semn că nu ai dus cunoașterea până la capăt,
că firul gândirii nu a mers suficient de departe. Și ne întoarcem astfel la
dorința cunoașterii lasate în urmă, cum bine ai observat. Fără ea nu există
substanța vieții și nici echilibrul dintre necesitate și independență. Fără
dorința cunoașterii, fără discernământ avem doar cărări greșite sau excese care
fac desea ca virtuțile să se transforme în vicii. Gândirea asigură echilibrul - este una dintre premisele de la care ai pornit acest dialog și râmâne în
continuare esențială. Îmi vine în minte Ilie Moromete. El este unul dintre
personajele mele preferate, căci el a înțeles că necesitatea și libertatea sunt
una și a rămas un om al independenței, al libertății. Nu a putut să facă altfel,
așa cum Spinoza nu a renunțat la independența sa de ființă umană și a preferat
să trăiască în sărăcie, șlefuind toată viața lentile de ochelari. Moromete știa
că secretul vieții este să nu devii robul acțiunii și că viața e un miracol de
care merită să te lași pătruns. El știa că e vitală joaca deghizată în ironie
și disimulare sau în plăcerea da a sta de vorbă cu cineva în stare să glumească
inteligent. Să revin însă la ideea de eroare, la dificultatea de a o
conștientiza și de a-i înțelege rostul.
Cred că liniștea sufletească ar putea fi semnul că libertatea și necesitatea
sunt una, că nu avem prea multe necesități care ne fac să ne pierdem
libertatea, că nu ne înșelăm. Ar putea fi confirmarea faptului că ne raportăm
la „motoarele” potrivite, că nu am lăsat deoparte binele și frumosul. Operele
de artă create de roboți au fix valoarea pe care le-o va acorda fiecare dintre
noi. Mă uit în oglinda mea imaginară și o întreb dacă arta roboților va fi un
element pe care îl voi eticheta sau îl voi interioriza drept valoare. Zâmbetul
sceptic pe care îl zăresc acolo îmi oferă un răspuns simplu. O astfel de
perspectivă nu îmi stârnește mirarea, nu-mi pot investi în acea direcție
atenția și, implicit, energia. Ar fi o risipă. Arta roboților e un act posibil
care se înscrie previzibil în lanțul spectaculosului lipsit de substanță la care
se raportează omul actual. Ineditul menit să șocheze, nu să mire, după cum
remarcai la începutul dialogului nostru. Dar frumusețea margaretelor și
frumusețea unor versuri în care lumina are culoarea mentei cu siguranță că îmi
vor păstra vie mirarea și mă vor bucura substanțial. Prefer acest nivel al
ființei.
Dragoș
Preutescu: Ceea ce au făcut filozofii
de-a lungul timpului este că au încercat să găsească descrieri ale naturii umane
și ale vieții, folosindu-se de idei. Eu le numesc înfățișări ale gândirii. În
sensul că ceea ce gândim, există și cu normă de practicabilitate. Aceste
înfățișări pot fi nivele ale ființei. Cu cât reușeai să pătrunzi ideatic
(prin idei) în substanța naturii, cu atât reușeai să găsești perspective, forme
ale vieții și ale cunoașterii. Lucretius a scris Despre natura lucrurilor, o incursiune în înfăptuirile oamenilor.
Ce anume au cucerit pentru a fi liberi. Oare ce mai putem noi cuceri astăzi
pentru a cunoaște și recunoaște libertatea? „E adevărat că lumea n-a fost
făcută pentru noi; noi am învățat însă se ne folosim de ea și să o adaptăm
într-o anumită măsură scopurilor noastre.” Pe rând am trecut de la metafizică
la fizică. De la spiritualitate la deducție. De la intuiție la confort și
predictibilitate. Oricum ar fi, trebuie să recunoaștem că oamenii se bazează
unii pe alți. Fiecare are un suport de idei și gândește într-o manieră sau alta
ce este viața și cum se potrivește să fie trăită. Dar există variabile comune,
iar deviind de la ele, cădem în capcanele irosirii de cunoaștere. Este
important să ne punem întrebarea: pentru ce merită să ne luptăm astăzi? Pentru
că loc de iluminare va fi întotdeauna, iar istoria filozofiei propusă de Jeanne
Hersch face această dovadă. E important să nu părăsim această constantă a ceea
ce ne menține vii: mirarea în fața existenței pline de cunoaștere.
Dana Pîrvan: Cred că merită să luptăm pentru a salva umanul mutilat
de fel și fel de excese, de agresiuni, de superficialitate, de diluarea esenței
omului. Iar această „salvare” este posibilă doar prin conștientizare, prin
luciditate, prin înțelegere profundă și nuanțată, prin echilibru, prin
perspectivă. Prin acea gândire sănătoasă despre care vorbeai, gândirea care să
identifice reperele acelui omenesc atemporal și totuși actual. Jeanne Hersch
face o pledoarie pentru o viziune clară asupra mizelor și pentru omul a cărui
esență constă în „conștiința de sine, conștiința morală, valorile,
responsabilitatea, libertatea, sensul”. Fix acele „date” inerente naturii
umane, dar tot mai mult ignorate. Merită să luptăm pentru posibilitatea de a
pune întrebările care susțin mirarea și, odată cu ea, șansa de a ne păstra sau de
a deveni ființe libere și responsabile.
No comments:
Post a Comment